ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 344/2020

Prin cererea înregistrata pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la nr. x/2017, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, contestație împotriva Deciziilor nr. 6191/20.10.2016, nr. 6186/20.10.2016, nr. 6167/20.10.2016, nr. 6168/20.10.2016, nr. 6169/20.11.2016, nr. 6170/20.11.016 emise de Comisia speciala de retrocedare, a solicitat anularea deciziile contestate și, în consecință: în principal, constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele ce fac obiectul deciziilor contestate, foste proprietăți comunitare evreiești preluate abuziv de către Statul Român, și acordarea de despăgubiri către reclamantă pentru aceste imobile, reprezentând diferența de valoare între imobilele preluate și cele acordate la schimb; în subsidiar, constatarea dreptului reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele care fac obiectul deciziilor contestate și obligarea Comisiei speciale de retrocedare să emită dispoziții privind acordarea de despăgubiri pentru aceste imobile, reprezentând diferența de valoare intre imobilele preluate și cele acordate la schimb, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 11 septembrie 2017, instanța de fond a încuviințat, la propunerea reclamantei, proba cu înscrisuri, și a respins proba cu expertiza tehnică evaluatorie.

Prin sentința civilă nr. 3562 din 9 octombrie 2017, instanța de fond a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România.

Împotriva sentinței civile nr. 3562 din 9 octombrie 2017 și a încheierii din 11 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta A., cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5), 6) și 8) C. proc. civ.

A solicitat casarea încheierii și a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, în subsidiar rejudecarea cauzei în fond, admiterea contestației, anularea Deciziilor nr. 6191/20.10.2016, nr. 6186/20.10.2016, nr. 6167/20.10.2016, nr. 6168/20.10.2016, nr. 6169/20.11.2016, nr. 6170/20.11.016 emise de Comisia speciala de retrocedare și, în consecință, să se constate calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele ce fac obiectul deciziilor contestate și să se dispună acordarea de despăgubiri pentru aceste imobile, reprezentând diferența de valoare între imobilele preluate și cele acordate la schimb; în subsidiar, să se constate dreptul său de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilele ce fac obiectul deciziilor contestate și să fie obligată Comisia specială de retrocedare să emită dispoziții privind acordarea de despăgubiri pentru aceste imobile, reprezentând diferența de valoare între imobilele preluate și cele acordate la schimb, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., a invocat nemotivarea încheierii recurate. A arătat că a solicitat administrarea probei cu expertiză, având ca obiective, pe de o parte, identificarea imobilelor ce fac obiectul deciziilor contestate, precum și a imobilelor acordate la schimb în baza Decretului nr. 364/1986, iar pe de altă parte evaluarea tuturor acestor imobile, probă utilă soluționării cauzei din două perspective, față de cererea sa de obligare la acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate, cuantum care poate fi stabilit în mod direct de către instanța de judecată, față de susținerile în sensul că schimbul efectuat în baza Decretului nr. 364/1986 reprezintă în realitate o preluare abuzivă, aspect care rezultă din diferența semnificativă de valoare dintre imobilele ce au făcut obiectul schimbului. În ceea ce privește dreptul instanței de a pronunța o hotărâre de acordare de despăgubiri pentru construcția demolată, acesta este incontestabil și rezultă din aplicarea prin analogie a raționamentului avut în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 20/2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite.

Deși a argumentat pe larg motivele întemeiate pentru care se impunea încuviințarea și administrarea acestei probe, prima instanță a respins cererea fără a motiva, motivarea primei instanțe este atât de lacunară încât nu se pot identifica, nici măcar prin analogie, motivele care au condus la soluția de respingere a probei. Or, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătorești permite ca părțile implicate într-o procedură judiciară să își formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției respective și ca instanțele superioare să realizeze un control judiciar eficient, art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. impune instanțelor naționale obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și propunerile părților; în lipsa motivelor ce au determinat prima instanță să respingă cererea de probatorii formulată, instanța de recurs nu poate exercita în mod efectiv controlul judiciar, împrejurare față de care se impune casarea încheierii și a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5) C. proc. civ., a arătat că, respingând proba cu expertiză, prima instanța a încălcat dreptul său la apărare, prevăzut de art. 13 C. proc. civ.. Prima instanță a respins probele solicitate, care erau pertinente, concludente și utile soluționării acțiunii, îngrădindu-i practic dreptul la apărare și limitându-i posibilitățile de a dovedi temeinicia cererii de chemare în judecată; proba cu expertiza tehnică se impunea în mod evident față de cele solicitate, fiind singura în măsură să stabilească legalitatea/nelegalitatea deciziilor emise de Comisia speciala de retrocedare, considerente pentru care a solicitat casarea încheierii și a sentinței, trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., recurenta a invocat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. A arătat că nu pot fi primite constatările instanței de fond privind actul de schimb, în condițiile în care, pe de o parte, cererea sa de acordare de despăgubiri reprezentând diferența de valoare dintre imobilele ce au făcut obiectul schimbului nu este in niciun caz condiționată de anularea contractului de schimb, iar pe de altă parte, chiar instanța are obligația să verifice în ce măsură actele de preluare din perioada comunistă pot fi încadrate în categoria celor abuzive, concluzia primei instanțe fiind absurdă, în condițiile în care soluționarea unei cereri de retrocedare a unui imobil preluat prin acte abuzive nu este în niciun caz condiționată de anularea acelui act, caracterul abuziv al preluării urmând să fie stabilit fie în procedura administrativă, fie de către instanța de judecată.

Cât privește consimțământul B. la încheierea contractului de schimb în condițiile impuse obligatoriu de către autoritățile comuniste, recurenta a invocat că în mod greșit a reținut prima instanță că nu există indicii cu privire la lipsa acestui consimțământ, a invocat două hotărâri judecătorești, faptul că în baza Decretului nr. 364/07.11.1986 B. a fost obligată să predea către Statul Roman imobile de o valoare net superioară celor primite la schimb, fără a primi și o justă despăgubire reprezentând diferența de valoare, prin urmare schimbul impus a fost unul evident abuziv, preluarea imobilelor fiind, astfel, la rândul sau, una vădit abuzivă în raport de dispozițiile art. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, astfel că este îndreptățită la acordarea de despăgubiri, reprezentând diferența de valoare dintre imobilele preluate și cele date la schimb.

Deși nu se reține în mod expres în considerentele hotărârii, prima instanță a înlăturat criticile sale referitoare la diferența de valoare între imobilele ce au făcut obiectul schimbului, față de împrejurarea că s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării, respectiv anul 1986, concluzie vădit nefundamentată în condițiile în care nu există nicio proba la dosar care să o susțină. Dimpotrivă, prima instanță a înțeles să respingă, nemotivat, cererea sa de efectuare a unei expertize evaluatorii care să stabilească diferența de valoare dintre imobile, trimiterile sale la evaluarea realizată conform grilelor notariale pentru anul 2013 fiind de natură să demonstreze o reală și importantă diferență de valoare între imobile, acest aspect urmând a fi tranșat, neechivoc, printr-o expertiza tehnică de specialitate. În consecință, se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta a invocat contradicții în hotărâre, faptul că se reține că solicită să se constate că decretul de schimb a fost un act abuziv, o expropriere de fapt, solicitând practic terenurile în natură și despăgubiri pentru construcțiile demolate, iar în continuare că a solicitat prin cererea de chemare în judecată despăgubiri pentru diferența de valoare între imobilele ce au făcut obiectul schimbului; a subliniat că, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu a solicitat restituirea în natura a terenurilor, ci, dimpotrivă, exclusiv acordarea de despăgubiri, reprezentând diferența de valoare între imobilele preluate și cele acordate la schimb, despăgubirile acordate urmând a fi stabilite ținându-se seama și de valoarea bunurilor primite la schimb, cu respectarea dispozițiilor pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Față de faptul că instanța a reținut că prin toate cererile de retrocedare a solicitat restituirea in natura a terenului și măsuri compensatorii pentru clădirile demolate și nicidecum despăgubiri pentru diferența de valoare între valoarea imobilelor preluate și cele acordate la schimb, astfel cum solicită prin cererea de chemare în judecată, neinvocând în fața Comisiei faptul că Decretul de schimb ar fi un act de expropriere fără acordarea unei juste despăgubiri, a arătat că din cuprinsul hotărârii nu rezultă dacă prima instanță a repins pretențiile sale în raport de aceste considerente, neexistând nicio concluzie în acest sens, și faptul că s-ar impune înlăturarea ca vădit neîntemeiată a unei asemenea concluzii, în condițiile în care nu se poate susține cu temei că, dacă prin cererea de retrocedare nu s-au cerut în mod expres despăgubiri, solicitarea persoanei îndreptățite este respinsă în situația în care restituirea în natură nu este posibilă.

Recurenta a mai invocat ignorarea de către prima instanță a scopului legilor speciale de reparație, legile speciale de reparație, în general, și O.U.G. nr. 94/2000, în special, fiind adoptate de Statul Roman în încercarea de a repara, într-o oarecare măsură, abuzurile săvârșite în perioada comunistă, prin care au fost încălcate grav drepturi fundamentale, între care și dreptul de proprietate privată, la adoptarea legii neputând fi avute în vedere, punctual, toate situațiile ce impun acordarea de măsuri reparatorii, rămânând la latitudinea autorităților, respectiv a instanțelor judecătorești, să aprecieze, de la caz la caz, îndreptățirea solicitanților să beneficieze de aceste masuri.

Statul Român a preluat de la B. imobilele ce fac obiectul deciziilor contestate, fără însă a acorda o justă și echitabilă despăgubire pentru acestea, doar la o evaluare sumară a imobilelor, realizată conform valorilor stabilite de Grilele notarilor publici pentru anul 2013, diferența de valoare între imobilele preluate și cele acordate la schimb este de aproximativ 1.500.000 Euro, prin urmare nu poate fi în niciun caz vorba despre un schimb echitabil; valoarea imobilelor de care B. a fost deposedată depășește mult pe cea a imobilelor date la schimb, urmând a se avea în vedere și diferențele de suprafețe dintre acestea.

În continuare, recurenta a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (3) și art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum si a dispozițiilor pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, faptul că în mod nelegal s-a reținut de către prima instanță că este clară intenția legiuitorului în sensul excluderii construcțiilor demolate din obiectul de reglementare a ordonanței menționate.

Prima instanță avea de reținut că O.U.G. nr. 94/2000 nu exclude posibilitatea acordării de despăgubiri pentru construcțiile demolate, ca măsuri reparatorii prin echivalent, că legiuitorul a dorit să scoată categoria construcțiilor demolate ulterior preluării abuzive de sub sfera de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, însă nu a dorit sa suprime de plano dreptul persoanei îndreptățite la despăgubiri, cu precizarea că măsurile reparatorii prin echivalent urmează a fi acordate nu în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, ci "potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgubirilor", conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000; actul normativ special, contrar celor reținute de către prima instanță, este Legea nr. 10/2001. A invocat recurenta și o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, 4821/25.10.2013, prin care s-a reținut că "pentru teren sunt incidente prevederile O.U.G. nr. 83/1999, iar pentru construcție cele ale Legii nr. 10/2001.".

Pentru aceste motive, a solicitat să se constate nelegalitatea hotărârii instanței de fond și, pe cale de consecință, calitatea sa de persoana îndreptățită să beneficieze de despăgubiri pentru imobilele ce au făcut obiectul contractului de schimb - terenuri și construcții.

Intimata pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6) C. proc. civ., a arătat că administrarea sau nu a diverselor probe reprezintă atributul exclusiv al judecătorului, instanța de fond a apreciat ca utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei proba cu înscrisuri și ca neîntemeiată cererea de încuviințare a probei de efectuare a expertizei tehnice de evaluare a proprietății imobiliare, apreciind că nu este una utilă soluționării.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., a arătat că pe toată durata procesului instanța de judecată a exercitat un rol activ cu respectarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare. Instanța de fond a ajuns la concluzia că proba cu expertiză nu este concludentă și utilă soluționării cauzei, fiind suficientă proba cu înscrisuri.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., a arătat că mobilele care fac obiectul deciziilor contestate în prezentul litigiu au trecut în proprietatea statului român în temeiul Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 364/07.11.1986 privind exproprierea și demolarea unor construcții, precum și autorizarea efectuării unui schimb de imobile situate în centrul civic al municipiului București; în schimbul acestora, B. a primit imobilele reprezentând terenuri în suprafață de 5.882 m.p., construcții în suprafață de 5.241,99 m.p., precum și împrejmuiri în lungime de 110 m., situate în sectorul 2 al municipiului București, prevăzute în Anexa nr. 4 la Decret.

Cu privire la susținerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că preluarea abuzivă este dovedită prin disproporția de valoare și suprafețe între imobilele predate și cele primite, a arătat faptul că imobilele transmise cu titlu de schimb au fost evaluate la acel moment, fiind prevăzut la art. 2 din decret că B. va plăti la bugetul de stat suma de 11.589 RON, reprezentând diferența de valoare dintre imobilele ce formează obiectul schimbului. Astfel, apare ca evident faptul că acest schimb ar fi fost inechitabil pentru stat în lipsa respectivei diferențe de valoare.

În ceea ce privește diferența dintre valoarea imobilelor deținute de către reclamantă și valoarea imobilelor primite ulterior schimbului, aceasta nici nu ar fi fost determinantă în stabilirea soluției emise de către Comisia specială de retrocedare, întrucât motivul respingerii cererilor de retrocedare a fost reprezentat de lipsa preluării abuzive a imobilelor. Prin urmare, o condiție prealabilă restituirii de către Comisia specială de retrocedare a unui imobil este ca trecerea respectivului imobil în proprietatea statului să se fi realizat în mod abuziv. Comisia specială de retrocedare a apreciat că modalitatea de trecere a imobilelor în proprietatea statului în baza unor contracte de schimb nu a reprezentat o preluare abuzivă în sensul reținut de O.U.G. nr. 94/2000. Prevederile legale instituite de O.U.G. nr. 94/2000 nu reglementează situația privind schimbul de proprietăți.

In ceea ce privește construcțiile demolate, motivul contestării deciziei emise îl constituie în mod exclusiv o omisiune legislativă voită, faptul că legiuitorul nu a conferit dreptul de a se primi despăgubiri pentru această situație privește exclusiv voința acestuia de limitare a situațiilor de drept în care se acordă sau nu măsuri reparatorii.

Examinând sentința recurată prin prisma casare invocate, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5), 6) și 8) C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătorești recurate, Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, reglementată de dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii, în mod clar și precis, a situației de fapt, pe baza probelor administrate, a dispozițiilor legale, prezentarea motivelor pentru care a admis sau a respins cererile părților, analiza argumentelor relevante invocate de părți și expunerea concretă a motivelor de fapt și de drept.

Obligația de motivare a încheierii prin care instanța se pronunță asupra probelor solicitate nu impune o anumită întindere sau un răspuns la fiecare susținere a părților, ci expunerea motivelor care au determinat aprecierea judecătorului asupra acestora, raportat la dispozițiile legale care reglementează propunerea și încuviințarea probelor, iar încheierea recurată în cauză corespunde exigențelor privind motivarea.

În raport de dispozițiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, care se referă la admisibilitatea probelor, în sensul că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului, dar și de dispozițiile art. 330 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că proba cu expertiză se încuviințează când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, încheierea recurată, din data de 11.09.2015, este motivată.

Instanța de fond a încuviințat proba cu înscrisuri și a respins cererea de încuviințare a probei cu expertiza tehnică de evaluare a proprietății imobiliare, apreciind că nu este una utilă soluționăriii cauzei, având în vedere înscrisurile depuse în probațiune, susținerile reclamantei și

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității", vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Dispozițiile art. 13 C. proc. civ. garantează dreptul la apărare, iar potrivit alin. (3), părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului, pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 237 alin. (2) pct. 7) C. proc. civ., în etapa de cercetare a procesului instanța "va încuviința probele solicitate de părți, pe care le găsește concludente, precum și pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului și le va administra în condițiile legii".

Încuviințarea probelor se realizează în raport de dispozițiile art. 250 C. proc. civ., conform cărora dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, expertiză, mijloace materiale de probă, cercetare la fața locului sau orice alte mijloace prevăzute de lege, de dispozițiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, care se referă la admisibilitatea probelor, în sensul că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului; în ceea ce privește proba cu expertiză, potrivit art. 330 alin. (1), aceasta se încuviințează când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști.

Ulterior, potrivit dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., instanța examinează probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, puterea doveditoare a probelor fiind lăsată la libera apreciere a instanței.

Din punct de vedere al normelor care vizează dreptul la apărare, susținerile recurentei reclamante sunt nefondate, în condițiile în care aceasta a avut posibilitatea de a propune probe, iar instanța s-a pronunțat asupra acestora în raport de dispozițiile care reglementează propunerea și încuviințarea probelor.

Deși recurenta invocă încălcarea dreptului la apărare prin respingerea probei cu expertiză, nu s-a probat încălcarea dispozițiilor procedurale care privesc propunerea sau încuviințarea probelor, fiind vizate, în fapt, aspecte care țin de utilitatea probei solicitate în cauză, modul în care instanța a apreciat asupra necesității efectuării probei cu expertiză, chestiuni de temeinicie asupra căror instanța de fond s-a pronunțat, cu ocazia cercetării procesului, în contextul analizării tuturor probelor solicitate, care nu vizează încălcarea normelor de procedură și nelegalitatea hotărârii recurate.

Nu este incident nici motivul de casare cu trimitere spre rejudecare instanței de fond prevăzut de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Faptul că instanța a admis numai o parte din probele solicitate, în baza dispozițiilor legale care reglementează încuviințarea probelor, nu înseamnă că nu a judecat fondul cauzei. Prin sentința recurată instanța a judecat fondul cauzei, a examinat-o prin prisma motivelor și a dispozițiilor legale invocate și a respins-o ca neîntemeiată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., care privește încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este, de asemenea, nefondat.

Raportat la situația de fapt, rezultată din probele administrate, instanța a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale.

Recurenta reclamantă a invocat ignorarea de către prima instanță a scopului legilor speciale de reparație, interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 și a dispozițiilor pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000.

Susținerile recurentei reclamante privind ignorarea de către prima instanță a scopului legilor speciale de reparație, prin respingerea cererilor de acordare de despăgubiri pentru imobilele ce au făcut obiectul schimbului impus prin Decretul nr. 364/07.11.1986, sunt nefondate.

Scopul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 a fost acela de a retroceda foștilor proprietari imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Instanța de fond a analizat contestația formulată de reclamantă în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, având în vedere cererile de retrocedare formulate, deciziile emise de Comisia de retrocedare și dispozițiile art. 1, care stabilesc sfera de aplicare a ordonanței de urgență, imobilele preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, care se retrocedează foștilor proprietari, și condițiile impuse de actul normativ pentru a se dispune retrocedarea, inclusiv prin prisma dispozițiilor din Normele metodologice de aplicare a ordonanței de urgență, care prevăd faptul că sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării, și a concluzionat, raportat la situația de fapt, că nu sunt îndeplinite condițiile O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedarea bunurilor imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Cu privire la motivele de recurs referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, Înalta Curte reține că, potrivit acestora, "(1) Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. (...) (3) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi (...).".

Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri și acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptățită va depune o declarație pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru.".

Conform acestor dispoziții, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării.

În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz.

Reclamanta A. a depus următoarele cereri de retrocedare în baza O.U.G. nr. 94/2000: cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003 având ca obiect imobilul, fostă Sinagogă "C.", situat în municipiul București, str. x, sector 3; cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003 având ca obiect imobilul, fostă Sinagogă "D.", situat în București, str. x, sector 3; cererile de retrocedare nr. x/04.02.2003 și nr. y/26.02.2003 având ca obiect imobilul, fostă Sinagoga E., situat în București, str. x (ulterior nr. 84), sector 3; cererea de retrocedare nr. x/04.02.2003 având ca obiect imobilul, fostă sinagogă și locuință "F.", situat în București, str. x, sector 3; cererea de retrocedare nr. x/04.02.2003 având ca obiect imobilul situat în București, str. x, sector 3; cererea de retrocedare nr. x/04.02.2003 având ca obiect imobilul, fostă Sinagogă și Sala de rugăciuni, situat în București, str. x.

Prin actele administrative contestate, Decizia nr. 6191/20.10.2016, Decizia nr. 6186/20.10.2016, Decizia nr. 6167/20.10.2016, Decizia nr. 6168/20.10.2016, Decizia nr. 6169/20.10.2016 și Decizia nr. 6170/20.10.2016 emise de pârâtă, au fost respinse cererile de retrocedare depuse de reclamantă.

S-a reținut că imobilele solicitate nu au fost preluate abuziv, ci au făcut obiectul unui schimb de imobile realizat intre B. si Statul român, conform decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 364/07.11.1986. De asemenea, prin Decizia nr. 6186/20.10.2016 s-a mai reținut ca reclamanta nu a depus acte din care să rezulte dovada proprietății asupra imobilului, iar prin Decizia nr. 6168/20.10.2016, Decizia nr. 6169/20.10.2016, Decizia nr. 6170/20.10.2016 s-a constatat și imposibilitatea acordării de despăgubiri pentru construcția demolată situată pe terenul sus menționat, întrucât solicitarea nu se încadrează în obiectul de reglementare al actului normativ.

Potrivit Decretului nr. 364/07.11.1986 privind exproprierea și demolarea unor construcții, precum și autorizarea efectuării unui schimb de imobile situate in centrul civic al Municipiului București, încheiat între B. și Statul român, s-a autorizat Comitetul executiv al Consiliului popular al Municipiului București să efectueze următorul schimb de imobile: a) Să primească în proprietatea statului și în administrarea sa directă imobilele compuse din terenuri în suprafața de 4.971 mp, construcțiile aferente în suprafață de 8.250,78 mp, precum și împrejmuirile în lungime de 159 mp, situate în municipiul București, identificate potrivit planului de situație în municipiul București, identificate potrivit planului de situație nr. 2 anexat, proprietatea B. (mozaice), cu sediul în municipiul București, strada x nr. 9-11, prevăzute în tabelul anexă nr. 3 la decret; b) Să transmită din proprietatea statului, în proprietatea B. (mozaice), cu sediul în municipiul București, strada x nr. 9 - 11, în schimbul imobilelor prevăzute la litera "a", imobilele compuse din terenuri în suprafață de 5.882 mp, construcțiile în suprafață de 5.241,99 mp, precum și împrejmuirile în lungime de 110 m, situate în municipiul București, identificate potrivit planului de situație nr. 1 anexat, prevăzute în tabelul anexă nr. 4 la decret. De asemenea, s-a stabilit că B. va plăti la bugetul de stat suma de 11.589 RON, reprezentând diferența de valoare dintre imobilele ce formează obiectul schimbului.

Susținerile recurentei privind contradicțiile evidente din cuprinsul hotărârii sunt nefondate. Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că reclamanta, prin toate cererile de retrocedare, a solicitat restituirea în natură a terenului și măsuri compensatorii pentru clădirile demolate, iar prin cererea de chemare în judecată a solicitat despăgubiri pentru diferența de valoare între imobilele preluate și cele acordate la schimb.

Prin cererile de retrocedare, reclamanta a precizat că opțiunea sa este pentru restituirea în natură a terenului și măsuri compensatorii pentru clădirea demolată, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, urmează a comunica opțiunea sa privind măsurile compensatorii

Instanța de fond nu a respins cererea în raport de aceste considerente, dar a menționat aceste aspecte în mod întemeiat, în contextul în care a reținut că reclamanta nu a invocat în fața Comisiei faptul că Decretul de schimb ar fi un act de expropriere fără acordarea unei juste despăgubiri. Ulterior, prin contestația formulată, reclamanta a solicitat anularea deciziilor prin care s-au respins cererile de retrocedare, invocând faptul că nu a existat un schimb de imobile, ci o preluare abuzivă, o expropriere, că există o disproporție vădită între valoarea imobilelor care au făcut obiectul Decretului de schimb, precum și faptul că există o disproporție între suprafața imobilelor și că nu poate fi un schimb pentru că lipsește un element esențial al acestui act juridic, consimțământul copermutantului.

Susținerile recurentei privind faptul că, în baza Decretului nr. 364/07.11.1986, B. a fost obligată să predea către Statul Roman imobile de o valoare net superioară celor primite la schimb, fără însă a primi și o justă despăgubire reprezentând diferența de valoare, prin urmare schimbul impus de către Statul Român a fost unul evident abuziv, preluarea imobilelor fiind astfel, la rândul său, una vădit abuzivă, astfel încât este îndreptățită la acordarea de despăgubiri, reprezentând diferența de valoare dintre imobilele preluate și cele date la schimb, sunt nefondate.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de fond nu a reținut că cererea de acordare de despăgubiri reprezentând diferența de valoare dintre imobilele ce au făcut obiectul schimbului este condiționată de anularea contractului de schimb sau faptul că nu ar avea obligația sa verifice în ce măsură actele de preluare din perioada comunistă pot fi încadrate în categoria celor abuzive.

Instanța de fond a constatat că acest act de schimb nu a fost anulat pe calea dreptului comun, fără însă a reține acest fapt ca pe o condiție, și a analizat actul, pentru a verifica dacă preluarea a fost abuzivă.

A constatat în mod corect că trecerea imobilelor în proprietatea statului s-a realizat în baza actului de schimb, existând o contraprestație specifică acestui act de schimb, transmiterea dreptului de proprietate asupra unor imobile având teren în suprafață de 5.882 mp și construcții de 5241,99 mp, astfel că nu se poate reține că nu au fost acordate despăgubiri/contraprestație pentru imobilele preluate, în condițiile în care schimbul a fost unul efectiv, iar diferențele intre imobilele ce au format obiectul actului de schimb nu sunt de natură a considera că nu a existat o contraprestație reală și serioasă, neexistând nici indicii cu privire la lipsa consimțământului B..

În ceea ce privește lipsa consimțământului B., recurenta nu a invocat indicii în acest sens, din care să rezulte lipsa consimțământului pentru încheierea actului de schimb; a menționat considerente din hotărâri judecătorești, însă jurisprudența nu constituie izvor de drept, efectele hotărârilor judecătorești neputând fi extinse la alte cauze, acestea sunt pronunțate ca urmare a aplicării normelor de drept material situației de fapt din cauza respectivă, stabilirea în concret a circumstanțelor din fiecare cauză revine instanței învestită cu soluționarea litigiului, care analizează particularitățile fiecărei spețe în lumina dispozițiilor legale incidente în materia respectivă.

Sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante privind faptul că nu a operat un schimb echitabil, ci o expropriere, disproporția de valoare și suprafețe între imobilele predate și cele primite fiind considerabilă.

Instanța de fond a constatat în mod corect că B. a primit dreptul de proprietate asupra unor imobile cu un teren mai mare (5882 mp) decât cel pe care l-a transmis Statului român (4971 mp), în ceea ce privește suprafața construcțiilor a existat o diferență în sens invers, primind 241,99 mp și cedând 8250,78 mp.

Cu privire la evaluarea imobilelor in discuție, raportat la pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării, iar în cazul în care s-au plătit despăgubiri, dacă acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005, este condiționată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condițiile stabilite prin același act normativ.

Ținând seama de aceste dispoziții, în ceea ce privește evaluarea imobilelor în discuție, raportarea se realizează la perioada preluării, noiembrie 1986, în mod corect fiind apreciate ca neîntemeiate susținerile reclamantei care privesc evaluarea imobilelor prin raportare la grila notarilor din 2013, având în vedere și faptul că evaluarea imobilelor preluate de Statul român fără acordarea unor despăgubiri juste și echitabile în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în realizarea legilor speciale de retrocedare se realizează prin raportare la grila publicată pe site-ul ANRP cu aplicarea unor coeficienți care ajustează valoarea prin raportare la momentul preluării de către stat a imobilului.

Cu privire la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (3) si art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și a dispozițiilor pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, în mod corect instanța de fond a reținut că sunt neîntemeiate susținerile reclamantei referitoare la nelegalitatea refuzului acordării despăgubirilor pentru construcțiile demolate.

Dispozițiile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 prevăd că sunt imobile, în sensul ordonanței de urgență, "(...) construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Adăugirile aduse construcțiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de reparații curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării inițiale, îmbunătățiri funcționale și altele asemenea.", referindu-se, așadar, la construcții existente în natură.

Pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, care prevede că "3. Nu intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum și construcțiile demolate.", precizează că nu intră sub incidența O.U.G. nr. 94/2000 construcțiile demolate.

Rezultă că legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, prin care a reglementat retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, la construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a legii.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu sunt aplicabile. Art. 8 alin. (2) din acest act normativ precizează că "(2) Regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată.".

În ceea ce privește dispozițiile art. 5 alin. (5) invocate de recurentă, la care instanța de fond nu a făcut trimitere, care prevăd că "Măsurile reparatorii în echivalent se vor acorda potrivit legii speciale care va reglementa tipul și procedura de acordare a despăgubirilor.", interpretarea și aplicarea acestora se realizează în contextul actului normativ din care fac parte, referindu-se la situațiile în care, în conformitate cu dispozițiile ordonanței de urgență, pentru imobilele care formează obiectul legii, potrivit art. 1 alin. (3), se acordă măsuri reparatorii în echivalent, și anume atunci când retrocedarea în natură nu este posibilă.

Prin Decizia nr. 542/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 55 din 22 ianuarie 2019, Curtea Constituțională, observând că autoarea excepției este nemulțumită de faptul că, pentru imobilele care au aparținut cultelor religioase și au fost preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dar care, în prezent, nu mai există în materialitatea lor, fiind demolate, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea obținerii de despăgubiri, a arătat că textul de lege criticat, art. 1 alin. (3), stabilește sfera de aplicare a ordonanței de urgență, precizând că aceasta vizează, alături de terenuri, "construcțiile existente în natură", excluzând implicit construcțiile demolate sau distruse în orice alt mod, concepția legislativă în materia reparației către cultele religioase care a stat la baza reglementării cuprinse în ordonanța de urgență menționată constând în restituirea în natură a imobilelor asupra cărora acestea au exercitat dreptul de proprietate privată, singurele excepții fiind reprezentate, conform art. 1 alin. (4), de situația terenurilor ocupate în totalitate, pentru care se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent, și, potrivit art. 6 alin. (1), de ipoteza imobilelor - terenuri și/sau construcții - ce au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, în legătură cu care titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale, în orice altă situație regula reprezentând-o restituirea în natură, nefiind prevăzută posibilitatea acordării de despăgubiri pentru imobilele care, din varii motive, nu se mai regăsesc în concret.

Curtea Constituțională a reținut că în Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 89, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat faptul că este un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, "18. Prin urmare, este justificat ca stabilirea modalității și măsurii reparațiilor să reprezinte opțiunea legiuitorului, Curtea Constituțională neavând competența de a cenzura concepția de ansamblu pe care statul a considerat-o concordantă cu realitățile economice și posibilitățile de realizare efectivă a acestui demers corectiv. Ca atare, neincluderea soluției normative constând în acordarea de despăgubiri pentru imobilele demolate preluate de la cultele religioase nu poate forma obiect al controlului de constituționalitate, ținând de optica generală a legiuitorului asupra acestei materii, care nu poate fi modificată sau completată de instanța de contencios constituțional care, altminteri, s-ar erija în legiuitor pozitiv, contrar rolului său constituțional.".

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a constatat legalitatea deciziilor prin care au fost respinse cererile de retrocedare formulate de reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de actul normativ ce reglementează retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, sentința recurată, prin care a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă, fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de către recurenta reclamantă, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5), 6) și 8) C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.