ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5957/2022

Ședința publică din data de 9 decembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23.03.2020, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, contestație împotriva deciziei nr. 8923/10.01.2020 emisă de către pârâtă, solicitând anularea deciziei contestate și, în consecință constatarea calității reclamantei, de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul ce face obiectul deciziei contestate, respectiv imobilul situat în București, str. x, fost nr. 17-19, ulterior Intrarea Sticlari nr. 13, fost proprietatea comunității evreiești și preluat abuziv, fără titlu de către Statul Roman, și acordarea de despăgubiri către reclamanta pentru aceste imobil, în condițiile prevăzute de legea specială, conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 și art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1268 pronunțată la data de 04 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucurelști – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat:

- în principal, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, secția civilă, ca instanță competentă material să soluționeze cauza;

- în subsidiar, rejudecarea cauzei în fond, admiterea contestației, anularea Deciziei nr. 8923/10.01.2020 emisă de pârâtă și în consecință, constatarea calității reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul situat în București, str. x, fost nr. 17-19, ulterior Intrarea Sticlari nr. 13, urmând a dispune acordarea de măsuri compensatorii către reclamantă, în condițiile prevăzute de legea specială conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 și art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., susține faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe fiind invocate în acest sens dispozițiile art. 35 alin. (1)

1

din Legea nr. 165/2013 care reglementează că litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competența secțiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acțiunii, precum și dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 1 și art. 4 din același act normativ.

Susține că din interpretarea acestor dispozițiile legale, rezultă că Legea nr. 165/2013 reglementează inclusiv procedura de soluționare a cererilor formulate în temeiul O.U.G. nr. 194/2000 și O.U.G. nr. 83/1999 astfel încât orice aspect litigios generat de modalitatea de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 este de competența secțiilor civile ale tribunalelor, în speță Tribunalul București.

În temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, în principal art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000și norma metodologică de aplicare a art. 1 din aceeași ordonanță.

În acest sens, redând dispozițiile legale anterior menționate, susține recurenta că problema centrală pe care instanța de fond trebuia să o analizeze era dacă a existat sau nu un schimb de imobile valabil încheiat ulterior apariției Decretului, sau dacă a fost o expropriere forțată fără o despăgubire justă și echitabilă, deci o preluare abuzivă, iar un eventual schimb trebuia constatat printr-un contract de schimb încheiat în formă autentică, document care în realitate nu a existat.

Afirmă că după apariția Decretului nr. 364/1986, Statul Român a preluat toate imobilele prevăzute la art. 2 din Decret, însă autoritatea investită să procedeze la întocmirea contractului de schimb, nu a mai făcut niciun contract, ceea ce înseamnă că în realitate schimbului de imobile nu s-a produs. Cu alte cuvinte, din patrimoniul B. au ieșit toate imobilele prevăzute la art. 2 din Decret, fără ca în schimbul acestora să intre în patrimoniul B. alte imobile, astfel cum s-a prevăzut în Decret.

Dacă s-ar admite faptul că imobilul a fost preluat cu titlu, întrucât imobilul a făcut obiectul unui contract de schimb de imobile, ar fi trebuit să arate, să menționeze și documentul în baza căruia pretinsul schimb de imobile s-a realizat sau orice lat înscris care să ateste că în proprietatea B. a intrat un alt imobil, în locul celui care a fost preluat abuziv.

Or, în lipsa unui act valabil care să ateste schimbul de imobile, rezultă că în cauză, preluarea imobilului s-a făcut fără titlu și în mod abuziv pentru că nu se poate considera în mod legitim că imobilul a făcut obiectul unui schimb realizat între B. și Statul Român, în lipsa unui act care să consfințească schimbul de imobile și care să îndeplinească condițiile de valabilitate prevăzute de legislația în vigoare din perioada de referință.

Prin urmare, instanța de fond pentru a interpreta și aplica în md corect normele de drept material, ar fi trebuit să constate că în lipsa unui contract de schimb valabil încheiat, preluarea a fost una fără titlu și abuzivă, în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și a Normei metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 și că statul în virtutea poziției sale dominante a acționat în mod unilateral prin emiterea Decretului și scoaterea imobilului din patrimoniul recurentei fără a-și îndeplini obligația de a încheia un contract de schimb valabil prin care să opereze schimbul de imobile în mod just și echitabil.

Intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, a susținut că faptul că în temeiul Decretului nr. 364/1986 imobilele prevăzute in Anexa nr. 3 compuse din terenuri în suprafață de 4971 mp, construcții aferente în suprafață de 8.250,78 mp precum și împrejmuirile în lungime de 159 m, situate în sectorul 3 al mun. București s-au transmis în proprietatea Statului Român, iar în schimbul acestora B. a primit imobilele compuse din terenuri în suprafață de 5.882 mp construcții în suprafață de 5.241,99 mp și împrejmuiri în lungime de 110 mp, situate în sector 2 al mun. București, bunuri prevăzute în Anexa 4 la Decret.

Arată si faptul că în temeiul art. 2 din același decret s-a prevăzut că B. va plăti la bugetul de stat suma de 11.589 RON reprezentând diferența de valoare dintre imobilele ce formează obiectul schimbului, fiind evident faptul că acest schimb ar fi fost inechitabil în favoarea Statului Român în lipsa respectivei diferențe de valoare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Se reține că prin decizia nr. 8923/10.01.2020, emisă de intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/04.02.2003 depusă de către reclamantă cu privire la retrocedarea imobilului teren situat în mun. București, str. x fost 17-19, ulterior Intrarea Sticlari nr. 13, cu motivarea că din înscrisurile depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare a reieșit faptul că imobilul solicitat nu a fost preluat abuziv, ci a făcut obiectul unui schimb de imobile realizat între B. și statul român, conform Decretului Consiliului de Stat al RSR nr. 346/07.11.1986.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 din C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii" este nefondat.

Din analiza dispozițiilor anterior menționate, Înalta Curte reține că, pentru ca motivul în discuție să fie fondat, pe lângă nerespectarea regulilor de competență de ordine publică de către prima instanță, trebuie să mai fie îndeplinită o cerință, anume ca necompetența să fi fost invocată în fața primei instanțe, cu respectarea regulilor procedurale prevăzute în Titlul al III-lea, Cartea I a C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reamintește că potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanței.

Astfel, motivul de casare privind necompetenta materială a instanței de fond, care a pronunțat hotărârea recurată este condiționată, pe de o parte de invocarea excepției în fața instanței de fond, în termenul de decădere prevăzut, iar pe de altă parte, de respingerea excepției astfel invocate sau de omiterea soluționării acesteia de către instanța de fond.

În cauză, se reține că aceste condiții nu sunt îndeplinite. Verificând încheierea pronunțată la primul termen de judecată din data de 11 septembrie 2020, se constată că apărătorul reclamantei, cu privire la competența instanței de soluționare a cauzei, a susținut faptul că instanța competentă general, material și teritorial este Curtea de Apel București, instanță unde a și fost depusă cererea de chemare în judecată. Prin urmare, motivul de recurs invocat nu poate fi primit.

Pe de altă parte, va reține Înalta Curte că raționamentul recurentei pe care își întemeiază primul motiv de recurs este unul greșit, având în vedere că prin actul normativ special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000 s-a prevăzut competența de soluționare a cauzelor în favoarea instanței de contencios administrativ. Prin urmare, la stabilirea instanței competente se va avea în vedere dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora "litigiile privind (...) actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Și motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, prima instanță a interpretat și aplicat în mod corect dispozițiile legale.

Se reține că în motivarea Deciziei nr. 8923/10.01.2020 de respingere a cererii de retrocedare, s-a reținut faptul că imobilul a cărui retrocedare se solicită nu a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului, ci acesta a făcut obiectul unui schimb de imobile realizat între B. și Statul Român, schimb de imobile realizat în baza Decretului nr. 364/07.11.1986 al Consiliului de Stat al RSR.

În aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 este necesară dovedirea a două condiții cumulative, calitatea de proprietar și preluarea abuzivă a imobilului.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, condiția preluării abuzive a bunului imobil teren situat în mun. București, str. x fost 17-19, ulterior Intrarea Sticlari nr. 13, sector 3 nu a fost dovedită.

Prin cererea de recurs, recurenta a susținut că nu a existat un schimb, ci o preluare abuzivă de către Statul Român a bunului imobil întrucât "autoritatea investită să procedeze la întocmirea contractului de schimb nu a mai făcut niciun contract, ceea ce înseamnă că în realitate schimbul de imobile nu s-a mai produs, iar în lipsa unui contract de schimb valabil încheiat, preluarea a fost una fără titlu și abuzivă".

Analiza caracterului abuziv al preluării presupune verificarea respectării prevederilor legale existente la momentul preluării, a concordanței dintre actul de preluare și dispozițiile legale referitoare la proprietate în vigoare la data preluării.

În cauză, bunul imobil a cărui retrocedare s-a solicitat a trecut în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului nr. 364/1986 privind exproprierea și demolarea unor construcții, precum și autorizarea efectuării unui schimb de imobile situate in centrul civic al Municipiului București, încheiat între B. și Statul român.

Potrivit acestui Decret s-a autorizat Comitetul Executiv al Consiliului popular al Municipiului București să efectueze următorul schimb de imobile:

a) Să primească în proprietatea statului și în administrarea sa directă imobilele compuse din terenuri în suprafața de 4.971 mp, construcțiile aferente în suprafață de 8.250,78 mp, precum și împrejmuirile în lungime de 159 mp, situate în municipiul București, identificate potrivit planului de situație în municipiul București, identificate potrivit planului de situație nr. 2 anexat, proprietatea B. (mozaice), cu sediul în municipiul București, prevăzute în tabelul anexă nr. 3 la decret;

b) Să transmită din proprietatea statului, în proprietatea B. (mozaice), cu sediul în municipiul București, în schimbul imobilelor prevăzute la litera "a", imobilele compuse din terenuri în suprafață de 5.882 mp, construcțiile în suprafață de 5.241,99 mp, precum și împrejmuirile în lungime de 110 m, situate în municipiul București, identificate potrivit planului de situație nr. 1 anexat, prevăzute în tabelul anexă nr. 4 la decret.

De asemenea, s-a stabilit că B. va plăti la bugetul de stat suma de 11.589 RON, reprezentând diferența de valoare dintre imobilele ce formează obiectul schimbului.

Contrar susținerilor recurentei reclamante, schimbul a operat în baza Decretului nr. 364/1986, nefiind necesar încheierea vreunui alt act care să constate efectuarea schimbului.

Se constată, totodată, că în mod corect instanța de fond a reținut, în temeiul dispozițiilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 344 din 23 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017 care se opune în privința constatării schimbului de imobile respectiv a faptului că nu a existat o preluare abuzivă de către stat a imobilului, fiind dezlegat definitiv în acel litigiu.

Efectul pozitiv nu oprește judecata celui de-al doilea proces, iar valorificarea acestuia se realizează la soluționarea cauzei pe fond, astfel încât ceea ce s-a statuat printr-o hotărâre să nu mai poată fi contrazis printr-o hotărâre ulterioară. Efectul pozitiv urmărește, practic, ca dispozitivul sau considerentele unei hotărâri să nu contravină unei hotărâri care a rezolvat un aspect litigios care are legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății.

Prin din Decizia nr. 344/23 ianuarie 2020 - pct. 60, s-a reținut: "A constatat în mod corect că trecerea imobilelor în proprietatea statului s-a realizat în baza actului de schimb, existând o contraprestație specifică acestui act de schimb, transmiterea dreptului de proprietate asupra unor imobile având teren în suprafață de 5.882 mp și construcții de 5241,99 mp, astfel că nu se poate reține că nu au fost acordate despăgubiri/contraprestație pentru imobilele preluate, în condițiile în care schimbul a fost unul efectiv, iar diferențele intre imobilele ce au format obiectul actului de schimb nu sunt de natură a considera că nu a existat o contraprestație reală și serioasă, neexistând nici indicii cu privire la lipsa consimțământului B.. În ceea ce privește lipsa consimțământului B., recurenta (A.) nu a invocat indicii în acest sens din care să rezulte lipsa consimțământului pentru încheierea actului de schimb..."

Raportat la aceste considerente, instanța de fond a reținut în mod corect că litigiul anterior a dezlegat o chestiune litigioasă cu incidență directă în cauza prezentă, respectiv valabilitatea titlului statului prin raportare la valabilitatea contractului de schimb.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Având în vedere soluția pronunțată în cauză, prin raportare la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta – reclamantă A..

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1268 din 4 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta – reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 decembrie 2022.