ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5104/2021

Ședința publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 03.09.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a formulat contestație prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 7999/21.06.2018 și obligarea pârâtei să emită decizia cu propunerea de acordare de despăgubiri pentru imobilul teren situat în București, str. x (fosta str. x), in suprafață de 4.374,76 mp, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 571 din data de 15 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, după rejudecare, admiterea contestației astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, a arătat că a arătat că sentința recurată este nemotivată, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întreg silogismul juridic al primei instanțe fiind întemeiat pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2030/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010, deși în cadrul acestui dosar s-a analizat în exclusivitate validitatea actului de donație, nu caracterul abuziv sau nu al preluării imobilului de către stat.

A apreciat recurenta că instanța de fond nu a realizat o analiză a caracterului abuziv sau nu al preluării imobilului care să poată fundamenta soluția de respingere a contestatiei, în condițiile în care singurul argument al instanței de fond îl reprezintă invocarea puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un dosar care a avut drept obiect analizarea condițiilor de validitate a unui act juridic civil.

Astfel, silogismul juridic al primei instanțe, fundamentat în exclusivitate pe puterea de lucru judecat, nu respectă standardul impus de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

A mai arătat recurenta că sentința este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

A susținut că prima instanță a pus în mod nelegal semnul egalității între analiza validității unui act juridic civil și analiza caracterului abuziv sau nu al preluării unui imobil, doar această din urmă analiză fiind esențială în vederea soluționării contestațiilor formulate în baza O.U.G. nr. 94/2000.

Contrar celor reținute de către instanța de fond, analiza validității actului de donație (realizată în Decizia ICCJ nr. 2030/2015) și analiza caracterului abuziv sau nu al preluării unui imobil sunt două operațiuni juridice distincte care presupun analizarea unor elemente de fapt și de drept fără legătură între ele. Mai exact, în timp ce un act de donație este valabil încheiat dacă respectă cerințele de fond și formă impuse de normele de drept substanțial existente la data încheierii, caracterul abuziv sau nu al unei preluări presupune o analiză a contextului politic, economic și social care a marcat perioada regimului comunist. În susținerea acestui argument, are în vedere faptul că însăși Înalta Curte de Casație și Justiție, în practica judecătorească, a reținut:

"Notiunea de,preluare abuziva" este strâns legata de politica de abolire a proprietății private și de întărire a proprietății socialiste de stat, care a marcat perioada regimului comunist, scop în care s-au luat masuri de naționalizare, expropriere, confiscare sau chiar preluare în fapt a unor bunuri proprietate privată, trecute ulterior în proprietatea statului". Distincția între validitatea unui act de donație și caracterul abuziv sau nu al acestuia este confirmată și de prezumția legală a caracterul abuziv al preluării imobilelor trecute în proprietate statului prin acte de donație, consacrată de art. 1 alin. (1') din O.U.G. nr. 94/2000.

Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, existența unui titlu al statului asupra imobilului nu reprezintă și nici nu poate reprezenta un impediment legal în admiterea contestației formulate în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, în condițiile în care acest act normativ, în art. 1 alin. (1), prevede că sunt restituibile imobilele care au aparținut cultelor religioase și care au fost preluate abuziv de statul român, indiferent dacă au fost preluate cu titlu sau nu.

Așadar, prin reținerea faptului că titlul statului este unul valabil și prin omisiunea de a analiza dacă preluarea a fost una abuzivă, soluția primei instanțe de respingere ca neîntemeiată a contestației formulate a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, care instituie dreptul cultelor religioase de a cere restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist.

A mai arătat recurenta că prima instanță a reținut, cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, că prezumția legală a caracterul abuziv al preluării imobilelor trecute în proprietate statului prin acte de donație, consacrată de art. 1 alin. (1

1

) din O.U.G. nr. 94/2000, nu ar fi incidentă, întrucat validitatea actului de donație a fost deja analizată în dosarul nr. x/2010. A apreciat recurenta nelegal acest considerent, în condițiile în care validitatea titlului nu exclude caracterul abuziv al preluării, cele două analize raportându-se la elemente de fapt și de drept complet distincte.

Totodată, a mai arătat recurenta că distincția între validitatea unui act juridic și caracterul abuziv sau nu al unei preluări este esențială și în dovedirea nelegalității soluției instanței de fond de a reține puterea de lucru judecat a Deciziei ICCJ nr. 2030/2015. Mai exact, întrucât dosarul nr. x/2010 a avut ca obiect anularea actului de donație, respectivele instanțe nu au fost învestite cu analiza caracterului abuziv sau nu a preluării, analiză care se află în strânsă legătură cu politica de abolire a proprietății private și de întărire a proprietății socialiste de stat, nu cu cerințele legale necesare pentru valabila încheiere a donației.

A susținut recurenta că, dat fiind faptul că instanțele din dosarul x/2010 nu au fost învestite cu analizarea caracterului abuziv sau nu al preluării, în cuprinsul Deciziei nr. 2030/2015 nu există nicio mențiune cu privire la acest aspect care să poată fi opusă cu titlu de putere de lucru judecat. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, este esențial faptul că în dosarul nr. x/2010 instanțele au avut în vedere doar dispozițiile C. civ., speța ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 fiind una de civil pur, respectivele instanțe de judecată nu au fost învestite cu analizarea caracterului abuziv al preluării.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 7999/21.06.2018 și obligarea pârâtei să emită decizia cu propunerea de acordare de despăgubiri pentru imobilul teren situat în București, str. x (fosta str. x), in suprafață de 4.374,76 mp.

Prin decizia contestată a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/04.02.2003 formulată de recurentă, reținându-se de către Comisia specială de retrocedare faptul că aceasta nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere că imobilul nu a fost preluat în mod abuziv de statul român.

Înalta Curte apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat.

A susținut recurenta că silogimul juridic al primei instante a fost fundamentat în exclusivitate pe puterea de lucru judecat și nu s-a analizat caracterul abuziv sau nu al preluării imobilului. Astfel, a apreciat recurenta că instanța de fond nu a realizat o analiză a caracterului abuziv sau nu al preluării imobilului care să poată fundamenta soluția de respingere a contestatiei, în condițiile în care singurul argument al instanței de fond îl reprezintă invocarea puterii de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un dosar care a avut drept obiect analizarea condițiilor de validitate a unui act juridic civil.

Totodată, a apreciat recurenta că silogismul juridic al primei instanțe, fundamentat în exclusivitate pe puterea de lucru judecat, nu respectă standardul impus de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care instanța le-a avut în vedere, cererea de chemare în judecată fiind examinată prin prisma motivelor invocate, a apărărilor formulate și a dispozițiilor legale incidente; instanța a reținut situația de fapt privind imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat, cerere respinsă prin decizia emisă de pârâtă, dispozițiile legale incidente și a prezentat argumentele pentru care a constatat netemeinicia acțiunii.

Înalta Curte constată că, de fapt, în susținerea acestui motiv de casare, recurenta a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, modalitatea în care instanța de fond a aplicat dispozițiile legale urmând a fi analizată în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

Raportat la situația de fapt, rezultată din probele administrate, acest motiv de casare este nefondat, instanța de fond interpretând și aplicând în mod corect dispozițiile legale.

Instanța de fond a reținut din probatoriul administrat că imobilul care face obiectul Deciziei nr. 7999/21.06.2018 a fost donat de către Comunitatea Evreilor din București în favoarea Sfatului Popular al Raionului "Tudor Vladimirescu", în baza actului de donație autentificat sub nr. x/19.12.1951 de către Notariatul de Stat București, completat de Actul adițional de donațiune, autentificat sub nr. x/12.03.1952 de către Notariatul de Stat București.

A mai reținut că prin Decizia nr. 2030/08.10.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2010, a respins ca nefondat recursul declarat de A., reținând că nu s-a făcut dovada alterării consimțământului dat la încheierea actului, aspect ce rezultă din înscrisurile aflate la dosar, și faptul că în mod corect s-a constatat că actul de donație supus analizei a avut drept scop intenția de a gratifica o altă persoană.

Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că O.U.G. nr. 94/2000 nu prevede o prezumție absolută privind preluarea abuzivă în cazul imobilelor trecute în proprietatea statului român prin acte de donație. Astfel, a reținut în mod corect dispozițiile art. art. 1 alin. (1)

1

teza finală din O.U.G. nr. 94/2000 care prevăd că "prezumția preluării abuzive poate fi înlăturată de deținătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în fața instanței de judecată, în condițiile art. 3 alin. (7)", precum și faptul că o hotărâre judecătorească anterioară, care se bucură de autoritate de lucru judecat, constituie o probă în acest sens.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de fond nu a pus semnul egalității între analiza validității unui act juridic civil și analiza caracterului abuziv sau nu al preluării unui imobil.

Instanța de fond a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2030/2015, pronunțată în dosarul nr. x/2010, constatând că acesta se manifestă prin faptul că actul juridic civil, contractul de donație, a fost analizat de instanțele judecătorești sub aspectul condițiilor de validitate și s-a reținut că nu este lovit de nulitate pentru viciile invocate de donator.

În mod corect a avut în vedere instanța de fond dispozițiile art. 430 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești, în sensul că hotărârea judecătorească care soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, iar art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. prevede efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în baza căruia oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, caz în care nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, fiind suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție între aceleași părți o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, astfel încât dezlegarea jurisdicțională precedentă să nu poată fi contrazisă.

Efectul pozitiv nu oprește judecata celui de-al doilea proces, iar valorificarea acestuia se realizează la soluționarea cauzei pe fond, astfel încât ceea ce s-a statuat printr-o hotărâre să nu mai poată fi contrazis printr-o hotărâre ulterioară. Efectul pozitiv urmărește, practic, ca dispozitivul sau considerentele unei hotărâri să nu contravină unei hotărâri care a rezolvat un aspect litigios care are legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății.

Prin Decizia nr. 2030/2015, pronunțată în dosarul civil nr. x/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că "instanța de apel a analizat actul de donație, a cărui nulitate absolută s-a solicitat să se constate, din perspectiva celor două elemente care compun cauza actului juridic, și anume scopul imediat și scopul mediat, reținând că nu sunt îndeplinite cerințele legale în vederea aplicării sancțiunii nulității (...) nefiind îndeplinite cerințele legale pentru constatarea nulității actului de donație (...). bunurile donate se aflau în stare de degradare ori erau defectuos construite, scopul Comunității Evreiești fiind protejarea propriilor interese iar actul de donație fiind mijlocul juridic cel mai profitabil la acel moment.

Având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada alterării consimțământului dat la încheierea actului, aspect ce rezultă din înscrisurile aflate la dosar, în mod corect s-a constatat că actul de donație supus analizei a avut drept scop intenția de a gratifica o altă persoană.

Prin urmare, faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta și-a structurat acțiunea principală cu privire la inexistența intenției de a gratifica din partea autorului donației, rezumându-se la afirmații pur teoretice și generale, raportate la contextul istoric în care a fost încheiat actul juridic, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea sau modificarea deciziei recurate".

Recurenta a apreciat că este nelegal considerentul instanței de fond privind faptul că nu ar fi incidentă prezumția legală a caracterului abuziv al preluării imobilelor trecute în proprietatea statului prin acte de donație consacrată de art. 1 alin. (1)

1

din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât validitatea actului de donație a fost deja analizată în dosarul nr. x/2010, în condițiile în care validitatea titlului nu exclude caracterul abuziv al preluării, cele două analize raportându-se la elemente de fapt și de drept complet distincte.

Referitor la această susținere, se constată că recurenta nu indică în mod concret elemente de fapt și de drept diferite care fie analizate, în condițiile în care prin hotărâre definitivă s-a decis că actul de donație este valid și nu a existat o viciere a consimțământului la încheierea acestuia.

De asemenea, recurenta a mai susținut că, în dosarul nr. x/2010, instanțele nu au fost învestite cu analiza caracterului abuziv sau nu al preluării.

Analiza caracterului abuziv al preluării presupune verificarea respectării prevederilor legale existente la momentul preluării, a concordanței dintre actul de preluare și dispozițiile legale referitoare la proprietate în vigoare la data preluării. În cauză, imobilul a cărei retrocedare s-a solicitat a trecut în proprietatea statului român în temeiul Contractului de donație autentificat sub nr. x/19.12.1951, completat de Actul adițional de donație autentificat sub nr. x/12.03.1952 de către Notariatul de Stat București.

Contrar susținerile recurentei, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2030/2015, a reținut că instanța de apel a apreciat că "scopul Comunității Evreiești, la încheierea actului de donație, a fost acela de a dona, pentru protejarea propriilor interese, actul de donație fiind mijlocul juridic cel mai profitabil la data respectivă în condițiile în care prin donarea acestor bunuri către organele puterii de stat urmează a se da la scădere toate impozitele, amenzile, cotizațiile și contribuțiile de orice fel datorate până în prezent oricăror organe ale puterii de stat, referitoare la imobilele donate prin prezentul act - astfel cum rezultă, în mod expres, din actul de donație", că "scopul mediat și subiectiv al actului de donație a fost acela de realizare a unor obiective pur pragmatice ale Comunității Evreiești din anul 1952, iar mijlocul juridic general de realizare a acestor obiective personale a fost contractul de donație, având ca scop imediat și abstract, general, caracteristic oricărui act de donație, intenția de a gratifica o altă persoană", astfel că "nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru constatarea nulității actului de donație deoarece imobilele nu au fost donate sub imperiul unei constrângeri psihice sau prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor puterii de stat".

Înalta Curte de Casație și Justiție a subliniat că "nu s-a făcut dovada alterării consimțământului dat la încheierea actului, aspect ce rezultă din înscrisurile aflate la dosar", astfel că "în mod corect s-a constatat că actul de donație supus analizei a avut drept scop intenția de a gratifica o altă persoană".

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a observat că actul civil (contractul de donație) a fost analizat de instanțele judecătorești sub aspectul condițiilor de validitate și s-a reținut că nu este lovit de nulitate pentru viciile invocate de donator. Astfel, autoritatea pârâtă a răsturnat prezumția legală de preluare abuzivă din legea nouă prin invocarea efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterioare.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a constatat legalitatea Deciziei nr. 7999/21.06.2018 prin care a fost respinsă cererea de retrocedare formulată de reclamantă, recursul fiind nefondat.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 571 din data de 15 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 571 din data de 15 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a (veche) contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 octombrie 2021.