ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4079/2024

Ședința publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 07.02.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 9976/25.11.2021, emisă de pârâtă, solicitând admiterea contestației și, în consecință:

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1285 din 7 iulie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

De asemenea, a respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță, iar, în subsidiar, reținerea cauzei și, rejudecând fondul, admiterea contestației astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

O primă critică a hotărârii recurate vizează împrejurarea că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 554/2004 care reglementează prezumția de legalitate a actului administrativ.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul arată că imobilul din str. x a reprezentat o secțiune din imobilul situat în București, str. x, în suprafață totală de 526 mp, iar pentru suprafața de 436 mp, au fost deja acordate recurentei măsuri compensatorii prin Decizia Comisiei speciale de retrocedare nr. 7964/31.05.2018.

După cum însăși intimata a arătat în cuprinsul acestei decizii, o parte din acest teren, respectiv suprafață de 436 mp, a fost preluată în mod abuziv de către Statul Român prin Contractul de donație autentificat sub nr. x/17.10.1951 de către Notariatul de Stat București, Biroul nr. 4, iar diferența de 90 mp, ocupată de construcția cu destinația de abator de păsări, a rămas în proprietatea B. și a fost preluată ulterior, tot abuziv, fără titlu.

Astfel, printr-un act administrativ valabil și intrat în circuitul civil, respectiv Decizia nr. 7694/31.05.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare, s-a dispus cu privire la întinderea dreptului de proprietate al B. asupra imobilului ce nu a făcut obiectul donației, fiind stabilit în mod expres faptul că suprafața imobilului rămas în proprietatea comunității (care face obiectul prezentei cauze) este de 90 mp — abatorul de pasări compus din construcție cu 3 încăperi și teren aferent.

Recurentul susține că prima instanță a ignorat cu totul efectul prezumției de legalitate a actului administrativ — Decizia nr. 7694/31.05.2018 - și a înțeles să își fundamenteze soluția pe împrejurări care contrazic în mod direct aspectele stabilite prin acesta.

În acest sens, arată că, deși aspectul referitor la întinderea suprafeței imobilului aflat în proprietatea comunității a fost tranșat prin actul administrativ anterior invocat, instanța de fond a reținut, cu încălcarea evidentă a principiului legalității, o altă situație de fapt, respectiv împrejurarea că suprafața imobilului aflat în proprietatea B. ar fi fost de 44 mp.

Prin urmare, ignorând aspectele dezlegate prin Decizia nr. 7694/31.05.2018, instanța de fond a încălcat principiul legalității actului administrativ, împrejurare în raport de care se impune admiterea prezentului recurs și casarea hotărârii astfel pronunțate.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., trecând peste împrejurarea că legalitatea Deciziei nr. 7694 din 31 mai 2018 nu face obiectul cauzei, recurentul susține că hotărârea atacată este nemotivată, din cuprinsul hotărârii lipsind cu desăvârșire orice referire la criticile invocate de către recurentă în legătură cu forța obligatorie a actului administrativ reprezentat de decizia sus evocată.

Or, nemotivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătorești echivalează cu soluționarea procesului fară a se intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

De altfel, în literatura de specialitate s-a reținut că "obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată (...), este o obligație esențială, a carei încălcare duce la desființarea hotărârii". Astfel, "o motivare necorespunzătoare poate atrage nulitatea hotărârii".

Sub acest aspect, recurenta arată că, deși s-a reținut de către prima instanță că Decizia nr. 7694/31.05.2018 nu poate produce efectele pretinse de recurentă, în considerentele hotărârii nu se regăsește niciun motiv care să fundamenteze această concluzie, din perspectiva criticilor invocate de către recurentă — împrejurarea că actul administrativ se bucura de prezumția de legalitatate, iar aspectele consemnate în cuprinsul acestuia nu pot fi nesocotite atât timp cât actul este valabil și își produce efectele.

Or, motivarea corespunzătoare a unei hotărâri judecătorești permite ca soluția pronunțată să se grefeze pe argumente de ordin obiectiv, și nu pe considerente de natură subiectivă, discreționară, ca părțile implicate într-o procedura judiciară să își formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției respective și ca instanțele superioare să realizeze un control judiciar eficient.

Conform jurisprudenței Curții Europene, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părților sunt cu adevărat înțelese, adică examinate cu atenție de instanța sesizată.

Având în vedere că drepturile conferite de lege nu trebuie să fie unele teoretice și iluzorii, ci unele concrete și efective, prima instanță avea obligația de a arăta motivele pentru care a înțeles să respingă susținerile recurentei referitoare la relevanța în speță a împrejurărilor consemnate în cuprinsul Deciziei nr. 7694/31.05.2018, respectiv împrejurarea că imobilul care face obiectul prezentului litigiu are o întindere de 90 mp, suprafață în raport de care trebuie stabilit și dreptul la măsuri reparatorii.

Concluzionând, apreciază că silogimul juridic al primei instanțe, fundamentat pe aspecte care țin de nelegalitatea actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 7694/31.05.2018 (aspect care nu face obiectul prezentei cauze), care a stat la baza soluției de respingere a contestației formulate de către recurentă, nu respectă standardul impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind, astfel, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A susținut recurenta și incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000.

În sprijinul incidenței acestui motiv de casare, recurenta susține că instanța de fond a respins contestația recurentei reținând, în esență, faptul că, deși până la nivelul anului 1958 Comunitatea evreieasca avea în proprietate un imobil în suprafață de 90 mp, împrejurare susținută de probele administrate în cauza, începând cu anul 1959 declarațiile de impozit fac vorbire doar despre o suprafață de 44 mp. În raport de aceasta situație, instanța de fond a concluzionat că din proprietatea B. ar fi fost preluată abuziv doar suprafață de 44 mp, astfel încât recurenta este îndreptățită la măsuri reparatorii doar pentru aceasta suprafață.

Recurenta susține că raționamentul instanței de fond este fundamental greșit, în condițiile în care pierde din vedere un element esențial în cauză, respectiv împrejurarea că și suprafața de 46 mp a fost preluată tot de către Statul Român, tot abuziv, fără titlu și fără a fi acordate despăgubiri juste și echitabile recurentei.

Împrejurarea că suprafață de 46 mp a intrat în patrimoniul Statului Român este incontestabilă, în condițiile în care, astfel cum reține de altfel și instanța de fond, întreagă zona a fost sistematizată și afectată edificării Centrului Civic al Mun. București.

Astfel, susținerea instanței de fond în sensul că suprafață de 46 mp ar fi fost înstrăinată de către B. este total nefondată și nu este susținută de nicio probă aflată la dosarul cauzei.

În acest sens, arată că în evidențele fiscale ulterioare anului 1958 nu a fost înscris în niciun moment un alt proprietar asupra celor 46 mp ieșiți din patrimoniul Comunității, explicația logică fiind că suprafața de 46 mp a fost preluată în fapt de către Statul Român la nivelul anului 1958, moment la care s-a făcut și punerea în concordanță a evidențelor fiscale — s-a diminuat suprafața de la 90 mp la 44 mp, cu reducerea corespunzătoare a impozitului datorat de comunitate în favoarea Statului Român.

Prin urmare, contrar soluției instanței de fond, este evident că și în ceea ce privește suprafață de 46 mp sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000.

Pe cale de consecință, având în vedere faptul că suprafața de 46 mp s-a aflat în proprietatea B., aspect recunoscut chiar și de instanța de fond, a fost preluată abuziv, fară titlu, la nivelul anului 1958 și a intrat în proprietatea Statului Român, fiind ulterior afectată sistematizării Centrului civic al Mun. București, este evident că hotărârea instanței de fond de respingere a pretențiilor recurentei pentru aceasta suprafață este nelegală, de natură să încalce în mod grav dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă și cu apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține că prima instanță ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material.

Reclamanta A. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 9976 din 25 noiembrie 2021, prin care Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii pentru o suprafață de teren de 44 mp, imobil situat în București, str. x (fost nr. 10).

Prima instanță a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că aceasta nu poate beneficia de măsuri compensatorii pentru o suprafață de teren de 90 mp, astfel cum solicitase, apreciind ca fiind legală decizia Comisiei Speciale de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România, care a propus acordarea de măsuri compensatorii reclamantei doar pentru o suprafața de teren de 44 mp, situat în București, str. x (fost nr. 10), întrucât, prin înscrisurile depuse în dosarul administrativ, reclamanta nu a făcut dovada că suprafața de teren preluată abuziv de către stat ar fi fost de 90 mp.

Soluția curții de apel este corectă, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Astfel cum rezultă din analiza cererii de recurs, reclamanta a criticat sentința instanței fondului din trei perspective, un prim motiv de nelegalitate fiind grefat pe încălcarea prevederilor Legii nr. 554/2004 care reglementează prezumția de legalitate a actului administrativ, în raport cu aspectele consemnate în cuprinsul Deciziei nr. 7694/31.05.2018.

În susținerea acestei critici, recurenta a invocat faptul că, deși prin Decizia nr. 7694/31.05.2018, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România a tranșat aspectul referitor la întinderea dreptului de proprietate al B. asupra imobilului ce nu a făcut obiectul donației, fiind stabilit în mod expres faptul că suprafața imobilului rămas în proprietatea comunității (care face obiectul prezentei cauze) este de 90 mp, instanța de fond a reținut, cu încălcarea evidentă a principiului legalității, o altă situație de fapt, respectiv împrejurarea că suprafața imobilului aflat în proprietatea B. ar fi fost de 44 mp.

Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt, raportat la probele administrate și textele legale incidente speței.

Cadrul normativ care reglementează restituirea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România este reprezentat de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 4 alin. (3) din acest act normativ prevăd că, pentru stabilirea dreptului de proprietate, solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

În aplicarea prevederilor acestui act normativ, prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările și completările ulterioare, au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Potrivit pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a articolului I alin. (9), teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, prin sintagma "acte doveditoare" se înțelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);

c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate).

Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 7694/31.05.2018, Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România a constatat calitatea recurentei de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii pentru o suprafața de teren de 436 mp, situat în București, fosta str. x și 3, actual b-dul x, reprezentând partea din terenul situat în București, fosta str. x și 3 care a fost proprietatea B. și care a trecut în proprietatea statului român în baza contractului de donație autentificat sub nr. x/17.10.1951 de către Notariatul de Stat București, Biroul nr. 4.

Din analiza înscrisurilor referitoare la întinderea dreptului de proprietate, instanța de control observă că suprafața de teren de 90 m.p. din str. x, municipiul București, solicitată de recurentă, este menționată doar în Declarațiile privind stabilirea impozitului asupra clădirilor și terenurilor din anul 1951 și 1958.

Însă, în perioada 1959-1971, în toate declarațiile pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor și terenurilor, B. figura la adresa din București, str. x cu un teren în suprafață de 44 m.p.

În aceste condiții, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că Decizia nr. 7694/31.05.2018, invocată de recurentă, are în vedere situația de fapt existentă la nivelul anului 1952, când, în urma contractului de donație autentificat sub nr. x/17.10.1951 de către Notariatul de Stat București, Biroul nr. 4, B. figura înscrisă în evidențele organelor fiscale cu un imobil situat la adresa din București, str. x (colț cu Căuzași), compus din construcție cu destinația de abator ritual de tăiat păsări și teren în suprafață de 90 m.p., astfel cum rezultă din declarația pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor și terenurilor pe anul 1952, suprafața de 90 m.p. fiind menționată și în declarația pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor și terenurilor pe anul 1958.

Or, în speță, nu este relevantă suprafața de teren care a rămas în anul 1951 în proprietatea B., ci suprafața de teren preluată abuziv de către stat, la un moment ulterior.

Prin urmare, având în vedere că decizia invocată de recurentă privește situația de fapt existentă la nivelul anului 1952, iar pentru perioada ulterioară, anii 1959-1971, din înscrisuri, reiese o altă situație de fapt, critica recurentei sub acest aspect nu poate fi primită.

Motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat, urmând a fi respins.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a invocat faptul că silogimul juridic al primei instanțe, fundamentat pe aspecte care țin de nelegalitatea actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 7694/31.05.2018 (aspect care nu face obiectul prezentei cauze), care a stat la baza soluției de respingere a contestației formulate de către recurentă, nu respectă standardul impus de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., din cuprinsul hotărârii atacate lipsind cu desăvârșire orice referire la criticile invocate de către recurentă în legătură cu forța obligatorie a actului administrativ reprezentat de decizia sus evocată.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Motivarea este de esența hotărârilor și este necesară pentru a o face înțeleasă și acceptată de părți, dar și pentru a permite instanței de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situației de fapt și a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este, însă, important de reținut că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunțată de prima instanță, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluția de respingere a acțiunii, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acestea o nemulțumesc pe recurenta-reclamantă, considerentele reținute în fundamentarea soluției pronunțate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reținut.

Contrar celor susținute de recurentă, prima instanță a analizat și a arătat motivele pentru care a înțeles să respingă susținerile reclamantei referitoare la relevanța în speță a împrejurărilor consemnate în cuprinsul Deciziei nr. 7694/31.05.2018, apreciind că aspectele menționate în cuprinsul acesteia nu sunt de natură să producă efectele pretinse de reclamantă, în raport cu faptul că decizia respectivă are în vedere situația de fapt existentă la nivelul anului 1952, pentru perioada ulterioară, din înscrisuri, reieșind o altă situație de fapt.

Înalta Curte reține că instanța de fond a examinat în mod efectiv și concret toate apărările formulate de părțile din dosar, precum și înscrisurile depuse în probațiune de aceștia, fiind clare și lipsite de echivoc motivele pentru care a fost validată soluția autorității administrative, precum și probele care stau la baza acestei concluzii.

Or, simpla nemulțumire a recurentei-reclamante referitoare la modul în care a interpretat prima instanță dispozițiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

În sprijinul incidenței acestui motiv de casare, recurenta susține că este îndreptățită la măsuri reparatorii și pentru suprafața de 46 mp, având în vedere că și această suprafață a fost preluată de către Statul Român, abuziv, fără titlu și fără a fi acordate despăgubiri juste și echitabile recurentei.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

Dispozițiile art. 4 alin. (6) din același act normativ prevăd că, în cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referință, iar imobilul respectiv se regăsește sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumția preluării abuzive poate fi înlăturată de deținătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în fața instanței de judecată, în condițiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispozițiilor alin. (2).

Din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menționat, să se facă dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive și, în nicio situație, legiuitorul nu a instituit vreo excepție de la necesitatea dovedirii dreptului de proprietate al solicitantei asupra imobilului la momentul preluării.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de control constată că aceasta nu a făcut dovada că suprafața de teren preluată abuziv de către stat ar fi fost de 90 mp, pentru a fi îndreptățită la măsuri reparatorii și pentru suprafața de 46 mp.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că recurenta, prin cererea înregistrată la Comisia specială de retrocedare sub nr. x/26.02.2003, a solicitat, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, restituirea imobilului având destinația de abator ritual, situat în Mun. București, str. x, care a făcut parte din fostul imobil al B. situat în str. x colț cu str. x și nu a făcut obiectul actului de donație încheiat în anul 1951 între B. și Sfatul Popular al Raionului Tudor Vladimirescu.

Prin Decizia nr. 7694/31.05.2018, s-a constatat calitatea recurentei de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii pentru o suprafața de teren de 436 mp, situat în București, fosta str. x și 3, actual b-dul x, reprezentând partea din terenul situat în București, fosta str. x și 3 care a fost proprietatea B. și care a trecut în proprietatea statului român în baza contractului de donație autentificat sub nr. x/17.10.1951 de către Notariatul de Stat București, Biroul nr. 4.

În contractul de donație sus indicat, s-a menționat că unitatea locativă compusă din 3 încăperi, folosită de B. pentru abator de tăieri rituale de păsări, nu intră în obiectul donațiunii și rămâne mai departe proprietatea B., cu terenul aferent porțiunii pe care este clădită această unitate locativă, iar în schița anexă la contractul de donație a fost marcată partea rămasă în proprietatea B., fără, însă, a se indica suprafața de teren rămasă în proprietate.

Ulterior emiterii Deciziei nr. 7694/31.005.2018, prin Adresa nr. x/27.06.2021, înregistrată la Secretariatul tehnic al pârâtei sub nr. x/12.07.2012, recurenta a precizat faptul că, referitor la cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003 "(...) obiectul solicitării noastre îl constituie imobilul teren situat în str. x, în suprafață de 44 m.p., așa cum reiese și din planul de situație 1:100 depus la dosar".

În aceste condiții, Înalta Curte reține că însăși recurenta și-a recunoscut întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului, respectiv suprafața de 44 m.p, pentru care au fost acordate măsuri compensatorii prin decizia ce face obiectul prezentului dosar.

După cum s-a reținut și în considerentele prin care a fost respinsă primă critică adusă hotărârii recurate, înscrisurile din dosarul administrativ referitoare la întinderea dreptului de proprietate, respectiv istoricul de rol fiscal, fac dovada că suprafața de teren de 90 m.p. din str. x, municipiul București, solicitată de recurentă, este menționată doar în Declarațiile privind stabilirea impozitului asupra clădirilor și terenurilor din anul 1951 și 1958.

Ulterior, în perioada 1959-1971, în toate declarațiile pentru stabilirea impozitului asupra clădirilor și terenurilor, B. figura la adresa din București, str. x cu un teren în suprafață de 44 m.p.

Înalta Curte constată că, în vederea stabilirii momentului de referință la care trebuie să se facă dovada existenței și întinderii dreptului de proprietate, trebuie stabilite împrejurările în care a intervenit preluarea abuzivă a imobilului.

În speță, din materialul probator aflat la dosar, reiese că preluarea abuzivă a terenului în litigiu s-ar fi putut realiza doar în contextul sistematizării zonei din jurul Pieței Unirii, când prin Decretul nr. 364/1986 au fost expropriate și demolate construcții în vederea realizării Centrului Civic al Municipiului București.

În acest sens, sunt și concluziile recurentei, reprezentatul acesteia precizând oral, la termenul de judecată din 26 septembrie 2024, că suprafața a fost preluată fără titlu de către statul român, cu aproximație, în perioada 1989.

Nefiind identificat un moment exact al preluării abuzive și, având în vedere că pe rolul fiscal din perioada 1959-1971 a figurat impusă B. pentru imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 44 m.p. situat în str. x, se reține că preluarea abuzivă s-a efectuat ulterior anului 1971, iar înscrisurile de referință pentru identificarea întinderii dreptului de proprietate sunt înscrisurile întocmite la momentul preluării abuzive sau la data cea mai apropiată de momentul preluării abuzive.

Așa fiind, reținând că, în perioada 1959-1971, B. a figurat în rolul fiscal cu un imobil în suprafață de 44 mp și că din înscrisurile din dosarul administrativ reiese că nu s-a stabilit în niciuna din modalitățile prevăzute de lege împrejurarea că, ulterior anului 1959, B. ar fi continuat să dețină în proprietate un teren în suprafață de 90 mp, solicitarea recurentei de a primi măsuri compensatorii și pentru suprafața de 46 mp apare ca fiind neîntemeiată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 1285 din 7 iulie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 26 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.