ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4224/2021

Ședința publică din data de 28 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 06.09.2018 sub nr. de mai sus reclamanta Fundatia Caritatea, a chemat în judecată pe pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 8031/29.06.2018 și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie, cu respectarea prevederilor legale incidente, iar în subsidiar, să constate calitatea reclamantei de persoana indreptatita sa beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul situat in Mun. București, fosta str. x, in suprafața de 203 m.p. ("Imobilul"), fosta proprietate comunitara evreieasca preluata abuziv de către Statul Roman si sa se dispună restituirea in natura a acestui imobil. În măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri.

Prin sentința civilă nr. 5188 din data de 10 decembrie 2018, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Fundația Caritatea, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România.

A anulat în parte Decizia Comisiei Speciale de Retrocedare nr. 803/29.06.2018, exclusiv în privința soluției de respingere a cererii de retrocedare având ca obiect terenul în suprafață de 203 mp, situat în București, str. x.

A obligat pârâta la emiterea unei noi decizii în privința cererii de retrocedare a terenului situat în București, str. x, după analiza în fond a acesteia, considerându-se dovedită calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii.

A respins în rest acțiunea, ca nefondată.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, reprezentând onorariu de avocat, în cuantum redus.

Împotriva sentinței civile nr. 5188 din data de 10 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și în rejudecare să se respingă acțiunea reclamantei.

În susținerea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a suisținut că instanța de fond în soluționarea cererii de chemare în judecată a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia in proprietatea statului.

Or, la data la care bunul imobil a trecut în proprietatea statului, bunul respectiv nu se afla în patrimoniul reclamantei, ci în patrimoniul testatoarei sale.

Fundația Caritatea nu a depus întâmpinare, însă și-a exprimat punctul de vedere față de recurs prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la data de 24.09.2021 susținând prin acestea că recursul este nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de pârâtă, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, precum și de poziția procesuală a intimatei-reclamante în recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

În ceea ce privește situația de fapt, instanța de recurs reține că, reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită să formuleze cereri de retrocedare în numele entităților juridice evreiești ce au avut în proprietate bunuri imobile sau mobile preluate în mod abuziv de stat în perioada comunistă, a formulat la data de 26.02.2003 cererea de retrocedare în natură sau prin echivalent a imobilului din București str. x, sector 5 . Cererea de despăgubire formulată de către reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

Prin Decizia nr. 8031 din 29.06.2018 emisă de recurenta-pârâtă a fost respinsă cererea de retrocedare a imobilului teren din str. x, pe motiv că acesta nu s-a aflat în proprietatea reclamantei, și a fost respinsă cererea de retrocedare a imobilului construcție situat la aceeași adresă, pe motiv că nu pot face obiectul O.U.G. nr. 94/2000 construcțiile demolate. În cuprinsul aceleiași decizii s-a reținut că, în ceea ce privește terenul pe care s-a aflat construcția solicitată, acesta nu a aparținut reclamantei, ci a trecut în proprietatea Statului Român direct din patrimoniul testatoarei, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, iar în ceea ce privește construcția, aceasta nu mai exista la momentul soluționării cererii de retrocedare, fiind demolată.

Contrar raționamentului instanței de fond, Înalta Curte apreciază că recunoașterea calității de moștenitor testamentar al defunctei A. (fostul proprietar al imobilului) a Federației Comunităților Evreiești, nu conduce implicit la posibilitatea ca intimata-reclamantă să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare pentru soluționarea cererii sale de retrocedare/despăgubire, formulată în temeiul acestui act normativ.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Așadar, din interpretarea dispoziției normative anterior enunțate rezultă în mod indubitabil faptul că recurenta trebuia să aibă calitatea de proprietar al imobilului teren la data preluării acestuia în proprietatea statului. Doar în această situație, s-ar fi putut discuta caracterul abuziv al preluării.

Or, în speța de față, imobilul teren, situat în municipiul București str. x, a trecut în proprietatea Statului Român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în care se prevedea că "dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construcții al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilite potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973."

În ceea ce privește construcția edificată pe teren, aceasta la momentul soluționării cererii de retrocedare nu mai exista, fiind anterior demolată.

Astfel, nemafiind vorba în soluținarea cererii de retrocedare despre posibilitatea restituirii în natură a construcției, în ceea ce privește terenul, acesta a urmat regimul juridic reglementat prin art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 aspect consemnat și în Certificatul de moștenitor nr. x/1981 eliberat de Notariatul de Stat sector 3 București, prin care Federația Comunităților Evreiești a dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcției, iar terenul a fost preluat de stat din patrimoniul fostului proprietar, A..

Prin urmare, în dezacord cu instanța de fond, Înalta Curte apreciază că Federația Comunităților Evreiești nu a avut calitatea de proprietar, terenul în litigiu trecând direct în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000.

În concluzie, pentru motivele arătate, constatând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod, Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Fundația Caritatea, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței civile nr. 5188 din data de 10 decembrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și în rejudecare respinge în tot acțiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 septembrie 2021.