ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2819/2021

Ședința publică din data de 12 mai 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 21.02.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare au unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 8277/15.11.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, solicitând anularea Deciziei și pe fond admiterea cererii nr. x/24.01.2006, precum și obligarea Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună retrocedarea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii mai sus menționate.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 460 din 18 septembrie 2019, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Bucureștilor a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă arată că, instanța de fond a reținut că prin cererea de înregistrare nr. x/24.01.2006, Arhiepiscopia Bucureștilor a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 7,5 ha situat în București, Șoseaua x, cu două corpuri de clădire, dintre care una având parter și un etaj.

Instanța de fond a apreciat însă că din înscrisurile depuse la dosarul administrativ reiese că terenul în cauză ar fi proprietatea Patriarhiei Române, iar prin Deciziunea nr. 307 din decembrie 1951, Patriarhul Justinian a hotărât trecerea terenului și a construcțiilor (Ferma Apărătorii Patriei) în folosința Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Astfel, reclamantei i s-ar fi instituit un drept de folosință distinct din punct de vedere juridic și patrimonial de drepturile pe care le poate conferi un drept de proprietate, întrucât din înscrisurile menționate ar reieși că proprietarul imobilului solicitat a fost Patriarhia Română, persoană juridică distinctă de reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor.

De asemenea, instanța de fond a reținut faptul că la dosarul de retrocedare nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte transferul dreptului de proprietate din patrimoniul Patriarhiei Române în patrimoniul Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Recurenta susține că, instanța de fond a trecut cu ușurință peste faptul că în anul 1953, în condiții de abuz de putere, Arhiepiscopia Bucureștilor (consemnată în înscris Patriarhia București) a cedat imobilul din Șoseaua x, ocazie cu care s-a încheiat un proces-verbal între Arhiepiscopia Bucureștilor și Statul Român prin Ministerul Afacerilor Interne - UM 0631.

Privitor la acest moment, susține faptul că Arhiepiscopia Bucureștilor era tratată ca proprietar al imobilului în cauză, de vreme ce Statul Român a înțeles să încheie cu aceasta, și nu cu o altă entitate bisericească, procesul-verbal de cedare și preluare a imobilului menționat.

În opinia recurentei, motivarea instanței nu justifică emiterea deciziei nr. 8277/2018 de către Comisia Specială de Retrocedare, drept pentru care solicită admiterea recursului și pe fond anularea Deciziei nr. 8277/15.11.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare și admiterea cererii nr. x/24.01.2006, precum și obligarea Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună retrocedarea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii mai sus menționată.

Intimata Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 8277/15.11.2018 Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea nr. x/24.01.2006, depusă de către Arhiepiscopia Bucureștilor, având ca obiect retrocedarea imobilului, compus din două corpuri de clădire și terenul în suprafață de 7,5 ha, situat în municipiul București, Șoseaua x, întrucât solicitanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada proprietății asupra imobilului și nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român, de la aceasta, în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv în perioada 8 martie 1945-22 decembrie 1989.

Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România, preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (...), se retrocedează foștilor proprietari.

În speță, din înscrisurile aflate la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006, s-a reținut de către Comisia specială de retrocedare faptul că cererea de retrocedare nu se încadrează în prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin adresa nr. x/28.11.2017, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a solicitat reclamantei Arhiepiscopia Bucureștilor completarea dosarului aferent cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006, în vederea soluționării acestuia, atrăgând atenția asupra prevederilor art. 32 din Legea nr. 165/2013 și cu mențiunea că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (8) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, reclamanta avea posibilitatea de a se adresa Primăriei municipiului București, pentru a i se comunica situația juridică actuală a imobilului solicitat.

Astfel, în mod corect, instanța de fond a reținut faptul că adresa nr. x/28.11.2017 a fost comunicată reclamantei la data de 14.12.2017, însă aceasta nu a înțeles să emită un răspuns și nu s-a conformat solicitării pârâtei de completare a dosarului, aspect necontestat de către recurenta-reclamantă.

În ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că instanța ar fi trecut cu ușurință peste faptul că în anii 1953, în condiții de abuz de putere, Arhiepiscopia Bucureștilor (consemnată în înscris Patriarhia București) a cedat imobilul din Șos. x, ocazie cu care s-a încheiat un proces-verbal între Arhiepiscopia Bucureștilor și Statul Român prin Ministerul Afacerilor Interne - UM 0631, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, mai sus menționat.

Astfel, din înscrisurile referitoare la proprietarul imobilului solicitat a reieșit faptul că în anul 1887 a fost întocmit un act de donație de către domnul A. autentificat la Tribunalul Ilfov, secția Notariat cu nr. x/1887, transcris la Tribunalul Ialomița cu nr. x, prin care acesta a lăsat Statului român prin Ministerul de Agricultură, Industrie, Comerț și Domenii, o școală situată în comuna Armășești, plata Câmpului, județul Ialomița, sub denumirea de "Fundațiunea A.".

Ulterior, prin Procesul-verbal încheiat la data de 1 mai 1933, Ministerul Instrucțiunii, Cultelor și Artelor predă Patriarhiei Române imobilul, via "A.", în suprafață de 4 ha 7208 m.p., împreună cu construcțiile aflate pe acest teren.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția Notariat cu nr. x/16.12.1937, doamna B. și domnul Colonel Dr. C. vând Patriarhiei Române imobilul dotal situat în comuna suburbană Dudești-Cioplea (pe dealul Bârzeștilor) constând din teren arabil în suprafață de 4 pogoane 921 m.p.

Prin Deciziunea nr. 307 din decembrie 1951 Iustinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române hotărăște trecerea în folosința Arhiepiscopiei Bucureștilor a fermei "Apărătorii Patriei".

Astfel, Înalta Curte constată că, recurentei-reclamante i-a fost instituit un drept de folosință distinct din punct de vedere juridic și patrimonial de drepturile pe care le poate conferi un drept de proprietate.

Prin urmare, din înscrisurile menționate anterior reiese faptul că proprietarul imobilului solicitat a fost Patriarhia Română, persoană juridică distinctă de Arhiepiscopia Bucureștilor.

În concluzie, din înscrisurile depuse în prezenta cauză de către recurenta-reclamantă nu reiese dovada dreptului de proprietate al acesteia cu privire la imobilul pentru care solicită restituirea în natură.

Totodată, potrivit pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin sintagma acte doveditoare se înțelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc);

b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu (...).

Din aceste prevederi legale, ca de altfel din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile în temeiul acestui act normativ, să se facă, pe de o parte, dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantului la data preluării abuzive, iar, pe de altă parte, dovada abuzului preluării.

Din Procesul-verbal încheiat la data de 12 mai 1953 reiese faptul ca Patriarhia Română, în calitate de fostă proprietară, a cedat Unității Militare - 0631 două clădiri, corpul A și corpul B" garduri interioare și plantațiuni de pomi fructiferi, fără însă a se menționa prin respectivul Proces-verbal locul situării acestor imobile.

Aceste înscrisuri vorbesc doar despre patrimoniul Patriarhiei Române, iar nu de proprietatea Arhiepiscopiei Bucureștilor.

În acest context, la dosarul aferent cererii de retrocedare sus-menționate nu au fost depuse înscrisuri din care să reiasă transferul dreptului de proprietate din patrimoniul Patriarhiei Române în patrimoniul Arhiepiscopiei Bucureștilor.

În consecință, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada preluării abuzive de la aceasta a imobilului solicitat în perioada de referință a legii respectiv, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că Arhiepiscopia Bucureștilor este persoană juridică distinctă de Patriarhia Română, precum și faptul că, deși a cerut anularea Deciziei nr. 8277/15.11.2018, nu a putut proba nici dreptul de proprietate al acesteia asupra imobilului solicitat și nici preluarea abuzivă a acestuia.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Arhiepiscopia Bucureștilor împotriva sentinței nr. 460 din 18 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 mai 2021