ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 611/2023

Ședința publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 28 august 2018, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 7997/21.06.2018, admiterea cererilor nr. x/23.01.2006, nr. y/23.01.2006 și nr. z/23.01.2006 și obligarea Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună retrocedarea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele ce fac obiectul cererilor mai sus menționate.

Prin sentința civilă nr. 1085 din 20 martie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România.

Împotriva sentinței civile nr. 1085 din 20 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susține că instanța de fond nu a avut în vedere modul de înființare și modificările survenite ulterior în ceea ce privește Institutul Teologic (Facultatea de Teologie). Acest Institut a fost înființat prin eforturi susținute ale unor ierarhi și ale Sinodului General al Bisericii Ortodoxe Române, iar odată cu venirea la putere a regimului comunist, prin Decretul nr. 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase din România publicat în Monitorul Oficial nr. 178/1948, în art. 54 s-a prevăzut că Facultatea de Teologie din București se transformă în Institut Teologic de grad Universitar iar personalul didactic și administrativ, împreună cu prevederile bugetare respective, trec de la învățământul public la Ministerul Cultelor.

În actul de donație a terenurilor autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1899, s-a specificat că imobilele sunt donate de Episcopul A. pentru facultatea de Teologie, cu intenția ca veniturile obținute să fie folosite pentru bursele studenților din învățământul teologic.

Arată recurenta-reclamantă că, inslusiv după separarea învățământului religios de cel laic de către regimul comunist, învățământul confesional (religios) a continuat să se desfășoare în imobile aparținând cultelor religioase, iar nu statului.

Totodată, din corepondența purtată între Institutul Teologic, Arhiepiscopia Bucureștilor, Sfatul Popular al Orașului București și Departamentul Cultelor rezultă că forul decizional în acordul exproprierii imobilelor-terenuri a fost Arhiepiscopia Bucureștilor.

Susține recurenta-reclamantă că, deși instanța de fond a precizat că, în procesele-verbale de carte funciară din anul 1940, Facultatea de Teologie este proprietara imobilelor, iar imobilele au fost donate pentru Facultatea de Teologie, totuși a respins acțiunea, reținând că reclamanta nu a probat dreptul de proprietate asupra imobilelor și nici preluarea abuzivă de către statul român. Or, în procesul-verbal nr. x/24.04.1958, temeiul 6973/958, este prezentată cererea Ministerului Afacerilor Interne de a i se ceda terenul din str. x, proprietatea Institutului Teologic București, cerere care a fost înaintată mai departe Arhiepiscopiei Bucureștilor; astfel se dovedește că Arhiepiscopia este succesoare în drepturi a Institututului Teologic.

Referitor la dovada preluării abuzive, recurenta-reclamantă face trimitere la corespondența existentă la dosar, purtată între Institutul Teologic, Arhiepiscopia Bucureștilor, Sfatul Popular al Orașului București și Departamentul Cultelor și solicită a fi avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, care stipulează că pot fi restituite imobilele preluate cu sau fără titlu de către Statul Român, iar în lipsa unei dovezi formale a preluării de către stat în perioada de referință, se prezumă că preluarea a fost una abuzivă. Prin urmare, lipsa decretelor de expropriere nu este suficientă pentru respingerea cererilor de retrocedare.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul de recurs, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a fost respinsă la termenul de judecată din 8 februarie 2023, pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin sentința recurată, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei Arhiepiscopia Bucureștilor privind anularea Deciziei nr. 7997/21.06.2018, emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, reținând că actul administrativ atacat este legal, iar cererile de retrocedare nu sunt întemeiate, întrucât reclamanta nu a dovedit nici dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu și nici preluarea abuzivă a acestora de către Statul Român.

În ceea ce privește dreptul de proprietate asupra terenurilor situate în municipiul București, str. x - corespondent cu str. x, str. x - corespondent cu str. x, respectiv str. x - corespondent cu str. x, recurenta-reclamantă a susținut, inclusiv în recurs, că are calitatea de proprietar întrucât este succesoarea în drepturi a Institutului Teologic/Facultății de Teologie, care a dobândit dreptul de proprietate conform actului de donație autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1899, prin care Episcopul Hușilor, A., a donat imobilele Universității din București, pentru Facultatea de Teologie.

Înalta Curte constată, la fel ca instanța de fond, că potrivit actului de donație calitatea de donatar revine Universității din București, iar nu Facultății de Teologie, aceasta din urmă fiind doar beneficiarul uzului respectivelor imobile, iar nu al dreptului de proprietate. De asemenea, potrivit Proceselor-verbale nr. x/02.09.1940, nr. y/02.09.1940 și nr. w/02.09.1940, întocmite de către Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, proprietarul acestor imobile era, la nivelul anului 1940, Statul Român, reprezentat prin Ministerul Educației Naționale, Facultatea de Teologie din București.

Prin urmare, din această succesiune de înscrisuri rezultă că Facultatea de Teologie nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor solicitate spre retrocedare, astfel că susținerile recurentei-reclamante, pretins omise de prima instanță, referitoare la modul de înființare și reorganizare a Institutului Teologic/Facultății de Teologie, nu sunt relevante în soluționarea cauzei. Chiar dacă, astfel cum susține recurenta-reclamantă, are calitatea de succesor al Facultății de Teologie, înființarea facultății datorându-se eforturilor clerului ortodox, iar această facultate a suportat modificări ale denumirii (Institutul Teologic începând cu anul 1948) și organizării (desfășurarea activității sub egida Ministerului Cultelor, apoi a Arhiepiscopiei Bucureștilor și, în final, a Universității din București), aceste împrejurări nu sunt de natură a proba calitatea de proprietar, în prezența conținutului indubitabil al actului de donație, care prevede că donatarul care dobândește dreptul de proprietate este Universitatea din București, iar Facultatea de Teologie are doar uzul imobilelor.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prima instanță a nu a afirmat că Facultatea de Teologie avea calitatea de proprietar conform actului de donație și proceselor-verbale de carte funciară, ci dimpotrivă, a subliniat că menționarea acestei unități de învățământ în înscrisurilor oficiale nu este făcută sub titlu de proprietar.

În ceea ce privește corespondența purtată între Institutul Teologic, Arhiepiscopia Bucureștilor, Sfatul Popular al Orașului București și Departamentul Cultelor, prin care, la nivelul anului 1966, s-a solicitat acordul reclamantei pentru punerea terenului în suprafață de 3350 mp, situat în str. x, la dispoziția Sfatului Orășenesc București, Înalta Curte constată că aceasta nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate în favoarea Arhiepiscopiei Bucreștilor, respectiv nu valorează act de transmisiune a proprietății, cu atât mai mult cu cât există înscrisuri contrare, care îndeplinesc cerințele legislației civile în materie (act de donație, procese-verbale de carte funciară) și care infirmă pretinsa calitate de proprietar a recurentei-reclamante.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a constatat că reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor nu justifică calitatea de proprietar al terenurilor solicitate spre retrocedare, câtă vreme Facultatea de Teologie, al cărei succesor se consideră, nu a dobândit în patrimoniu dreptul de proprietate.

Referitor la dovada preluării abuzive a terenurilor, recurenta-reclamantă a susținut că inexistența unei dovezi formale de expropriere (respectiv a unor decrete de expropiere) nu are relevanță, legea prezumând, conform art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, ca fiind abuzivă preluarea imobilelor, câtă vreme acestea se găsesc ori s-au găsit în proprietatea statului în perioada de referință – 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Înalta Curte constată, însă, că situația din speță nu se încadrează în această ipoteză legală. Din materialul probator administrat în dosar rezultă că dreptul de proprietate aparținea Statului Român la nivelul anului 1940, conform înscrierilor din cartea funciară, iar recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că, ulterior acestui moment, ar fi intervenit un transfer al dreptului în favoarea sa ori a pretinsului său autor (Institutul Teologic/Facultatea de Teologie), pentru ca, după 6 martie 1945, acest drept să fi ajuns din nou în patrimoniul Statului Român, ca urmare a preluării abuzive. Mai exact, pentru a se putea prevala de dispozițiile legale amintite și a beneficia de prezumția de preluare abuzivă, recurenta-reclamantă avea obligația de a dovedi că, la începutul perioadei de referință (6 martie 1945), Arhiepiscopia Bucureștilor sau autorul său avea calitatea de proprietar al imobilelor solicitate spre retrocedare și că acest drept a ajuns în patrimoniul statului până la data de 22 decembrie 1989, fără a exista o dovadă formală a transferului dreptului de proprietate. Or, recurenta-reclamantă nu a putut proba existența dreptului de proprietate în patrimoniul său sau a pretinsului autor nici anterior anului 1940, când Statul Român figura în cartea funciară ca proprietar tabular al imobilelor și nici ulterior acestui moment, astfel că, pe cale de consecință, nu a probat nici preluarea abuzivă, cu sau fără titlu, de către Statul Român.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia nr. 7997/21.06.2018 respectă dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, reclamanta nefăcând dovada calității sale de proprietar și nici a preluării abuzive a imobilelor în litigiu, astfel că prima instanță a pronunțat o soluție legală de respingere a acțiunii, care va fi menținută în calea de atac.

În consecință, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor împotriva sentinței civile nr. 1085 din 20 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.