ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4740/2022

Ședința publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 29.05.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor a formulat contestație împotriva deciziei nr. 8540/28.03.2019 emise de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, solicitând anularea deciziei și admiterea cererii sale nr. x/24.01.2006, precum și obligarea Comisiei la emiterea unei decizii prin care să se propună restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren, în suprafață de 899,10 mp, situat în București.

1.2. La termenul de judecată din data de 21.05.2020, reclamanta și-a precizat verbal acțiunea sub aspectul obiectului, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii de chemare în judecată constând în teren în suprafață de 899,10 mp., situat în București, Bd. x, fost Republicii nr. 75.

Prin sentința civilă nr. 539 din data de 2 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a anulat decizia nr. 8540/28.03.2019, emisă de pârâtă, și a obligat pârâta să emită o decizie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/24.01.2016, respectiv pentru terenul în suprafață de 899,10 mp, situat în București, Bulevardul x.

Prin aceeași hotărâre, prima instanță a admis cererea de majorare a onorariului de expert, a stabilit onorariu definitiv de expert în cuantum de 3.280 RON și a obligat reclamanta la plata sumei de 1.280 RON, cu titlu de diferență de onorariu de expert.

Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România prin care a solicitat casarea sentinței atacate și în rejudecare, respingerea contestației formulate de intimata-reclamantă Arhiepiscopia Bucureștilor împotriva deciziei nr. 8540/28.03.2019, ca neîntemeiată. Argumentele invocate prin calea de atac promovată au fost subsumate de recurentă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Evocând prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, recurenta a arătat că, din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile în temeiul acestui act normativ, să se facă dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantului la data preluării abuzive, iar în dosarul administrativ astfel de înscrisuri nu au fost depuse.

În opinia recurentei, Arhiepiscopia Bucureștilor nu a făcut dovada calității de succesoare în drepturile A. "Ajutorul", întrucât din documentele constitutive ale societății rezultă faptul că aceasta era o persoană juridică de drept privat, având personalitate juridică proprie fără nicio legătură patrimonială sau funcțională cu reclamanta și întrunea toate elementele constitutive de existență ale unei persoane juridice, respectiv: organizare de sine stătătoare, patrimoniu și scop proprii și își desfășura activitatea la sediul propriu, având organe de conducere proprii. Faptul că personalul Societății "Ajutorul", inclusiv președintele de onoare, făceau parte din rândul clerului, nu are valența de a demonstra o legătură patrimonială și/sau ierarhică între acest subiect de drept și Arhiepiscopia Bucureștilor. Mai mult, faptul că Patriarhul României era numit președintele de onoare al A. "Ajutorul" ori faptul că era necesară aprobarea acestuia în vederea înscrierii în cadrul societății a preoților sau diaconilor din Arhiepiscopia Bucureștilor, nu indică legături juridice patrimoniale între cele două entități.

A mai arătat recurenta că, din cuprinsul Deciziunii nr. 205/08.12.1950, emisă de Patriarhul B., toate bunurile mobile imobile, drepturile și interesele fostelor societăți și asociații cu caracter bisericesc au trecut de drept în proprietatea și posesiunea parohiilor în care se găseau, însă cu parcurgerea anumitor etape juridice.

Recurenta a subliniat și că imobilul nu ar fi putut trece de drept în proprietatea Arhiepiscopiei Bucureștilor, întrucât Decizia sus-menționată a reprezentat doar un act administrativ intern al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la bunurile mobile/imobile ale fostelor societăți, iar la momentul la care A. a fost desființată, imobilul nu se mai afla în patrimoniul acesteia, fiind preluat de stat, motiv pentru care parohia nu a mai avut bunuri de preluat.

Făcând trimitere la o situație similară, recurenta a subliniat că reclamanta nu a depus nici în procedura administrativă, nici în procedura judiciară niciun înscris prin care să facă dovada îndeplinirii prevederilor articolului 1 din Decizia menționată anterior.

De asemenea, recurenta a învederat că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condițiile menționate pentru ca Arhiepiscopia Bucureștilor să solicite bunuri în calitate de succesoare a A. "Ajutorul", câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada că imobilul a trecut din proprietatea societății sus-menționate în proprietatea unei alte parohii ortodoxe demolate.

Printr-un alt set de critici recurenta a susținut că, potrivit art. 4, alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Din această perspectivă, recurenta a făcut trimitere la adresa nr. x/05.12.2015, emisă de S.C. FOIȘOR S.A., în care se menționa că imobilul a fost preluat de către statul român de la fostul proprietar (persoană fizică) C., prin decretul nr. 92/1950 emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române.

Concluzionând, recurenta a opinat că, în raport de actele aflate la dosarul administrativ și de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, în mod legal, prin decizia contestată, a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/28.03.2019 cu privire la restituirea în natură a imobilului, teren în suprafață de 899,10 m.p. situat în București, Bd. x, întrucât solicitanta nu a depus acte juridice din care să reiasă dreptul său de proprietate asupra acestui imobil.

A mai arătat recurenta că, în raport de limitele trasate de prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 8 alin. (1) din același act normativ și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța de contencios administrativ nu putea soluționa, ea însăși, cererea de retrocedare, întrucât aceasta trebuie să parcurgă întreaga procedură prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, motiv pentru care soluția primei instanțe, de a obliga Comisia specială de retrocedare la emiterea unei decizii prin care să acorde măsuri compensatorii pentru imobilul în suprafață de 899,10 m.p. situat în București, Bd. x, sector 2 a fost pronunțată cu depășirea limitelor învestirii.

Recurenta a subliniat și că, potrivit prevederilor art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, procedura de soluționare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.) a deciziei entității învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de măsuri- compensatorii), motiv pentru care procedura administrativă cunoaște etape punctuale, comisia specială de retrocedare emițând doar o decizie prin care face o propunere de acordare de măsuri compensatorii. Ulterior, dosarul aferent cererii de retrocedare, împreună cu decizia emisă sunt transmise, în original, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care validează/invalidează, în tot sau în parte, decizia Comisiei speciale de retrocedare.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-reclamantă Arhiepiscopia Bucureștilor a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta - pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, considerând că motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenta pârâta, nu pot fi reținute și că sentința atacată este legală și temeinică.

În opinia intimatei, instanța de fond a apreciat corect că la dosar au fost depuse Procesul-verbal de Carte Funciară nr. x/1940 și extras de pe planul cadastral nr. x, verificat în anul 1946, emise de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București și eliberate de Arhivele Naționale — Serviciul Municipiului București, din care rezultă că A. avea calitatea de proprietar al imobilului situat în Bd. x, în temeiul Actului de donațiune încheiat cu Primăria Comunei București, autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/18 aprilie 1906.

De asemenea, instanța de fond a reținut, tot în dovedirea proprietății, faptul că Arhiepiscopia Bucureștilor a depus și o copie de pe dosarul nr. x/1941, emis de fosta Primărie II Negru, privind imobilul situat în Municipiul București, Bd. x, sector 2 (autorizație lucrări), motiv pentru care, potrivit pct. 13 lit. a) din H.G. nr. 1164/2002, dovada proprietății asupra imobilului a fost susținută de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce privește calitatea Arhiepiscopiei Bucureștilor de succesoare în drepturile A., intimata a apreciat corectă maniera în care instanța de fond a coroborat înscrisurile depuse la dosar și a dezlegat chestiunea antereferită. În acest sens, intimata a învederat că toate bunurile mobile și imobile, drepturile și interesele fostelor societăți și asociații cu caracter bisericesc au trecut de drept în proprietatea și posesiunea parohiilor în care se găseau, iar întrucât A. a fost desființată și imobilul preluat de stat, parohia nu mai avea ce prelua, iar în acest caz Arhiepiscopia Bucureștilor, care avea și calitatea de succesoare în drepturi a parohiilor demolate, avea și în acest caz calitate de succesoare în drepturi a Societății.

A mai menționat intimata că A. a fost înființată în anul 1877, cu scopul inițial de a ajuta văduvele și orfanii urmași ai preoților decedați, precum și orice membru devenit infirm, care nu avea mijloace de trai. A fost recunoscută ca persoană morală prin Legea publicată în Monitorul Oficial nr. 52 din 1895, iar ca persoană juridică a fost trecută în registrul special pentru persoane juridice la No. 9, conform Certificatului grefei Trib. Ilfov, secția I C. civ. No. x din 26 aprilie 1926. Din anul 1906, sediul societății a fost în București, B-dul x nr. 75, într-o clădire cu 2 etaje construită din banii societății.

Potrivit art. 3 din Statutele Societății, aceasta era pusă sub președinția de onoare a Patriarhului României, iar potrivit art. 31 alin. (2) din Statutele societății, "Preoții și diaconii din Arhiepiscopia Bucureștilor, vor fi înscriși cu aprobarea Înalt Prea Sfințitului Patriarh, Președintele de onoare al societății. Așadar, conform acestor prevederi statutare și propriei denumiri, membrii acestei societăți bisericești erau exclusiv din rândul clerului ortodox român din cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor.

A mai arătat intimata că, la momentul venirii la putere a regimului comunist, această societate, ca și toate celelalte asociații, a fost desființată, iar imobilul care face obiectul cererii de retrocedare din cauza pendinte a fost preluat abuziv de către statul comunist. După schimbarea regimului politic, prin apariția O.U.G. nr. 94/2000, s-a recunoscut cultelor dreptul de a solicita retrocedarea sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat în timpul regimului comunist.

Referitor la preluarea abuzivă, făcând trimitere și la Legea nr. 22/18 martie 2020, pentru modificarea Legii nr. 165/2013 și pentru completarea articolului 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, intimata a subliniat că instanța de fond a reținut corect faptul că preluarea a fost făcută fără titlu, nefiind emis vreun decret ori alt act de expropriere, lipsa decretelor de expropriere nefiind suficientă pentru respingerea cererilor de retrocedare.

Privitor la speța similară (Patriarhia Română), intimata a subliniat că cele două unități de cult (Arhiepiscopia Bucureștilor și Patriarhia Română) sunt persoane juridice diferite, iar la dosarul Patriarhiei Române nu au existat depuse înscrisuri care să dovedească o calitate a acesteia de succesoare în drepturile A..

În ceea ce privește motivele invocate de Comisia specială de retrocedare, prin care aceasta a precizat că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1) din același act normativ cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., intimata a argumentat în sensul că obligarea Comisiei speciale de retrocedare la a emite o decizie favorabilă Arhiepiscopiei Bucureștilor, este o consecință a admiterii contestației, iar instanța de fond a pronunțat o soluție asupra a ceea ce s-a cerut.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta - pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a solicitat, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă Arhiepiscopia Bucureștilor, apreciind susținerile acesteia ca neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 14 ianuarie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin acțiunea în contencios administrativ, reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor a învestit instanța de contencios administrativ cu verificarea legalității deciziei nr. 8540/28.03.2019 ("Decizia"), emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, prin care a fost respinsă cererea nr. x/24.01.2016, depusă de intimata – reclamantă, având ca obiect retrocedarea imobilului teren în suprafață de 899,10 mp, situat în București, Bulevardul x, sector 2 ("Imobilul"), având adresa poștală la data naționalizării București, Bd. x.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a anulat decizia și a obligat pârâta să emită o decizie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce făcea obiectul cererii de retrocedare menționate anterior. Ca urmare a admiterii acțiunii de către prima instanță, pârâta a formulat recurs, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat doar formal de către recurentă, având în vedere că, în speță, criticile formulate de aceasta nu vizează faptul că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care s-a întemeiat sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel că instanța de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din această perspectivă.

De altfel, chiar dacă s-ar trece peste aceste aspecte, instanța de control judiciar observă că judecătorul fondului a respectat rigorile impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentința recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat susținerile părților, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, astfel încât sunt clare rațiunile avute în vedere.

Totodată, instanța de control judiciar arată că, după cum s-a reținut și în jurisprudența CEDO (Hotărârea din cauza Boldea c. României, Cererea nr. 19997/02, pct. 29, Hotărârea din cauza Gheorghe Mocuța contra României, Cererea nr. 10265/04, pct. 20), obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu poate fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în ceea ce privește fondul cauzei, se observă că hotărârea pronunțată în primă instanță a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și întemeiate criticile subsumate de recurentă acestui motiv de recurs.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, din interpretarea coroborată a art. 1 alin. (1) teza finală, art. 3 alin. (6), (8) și (9) și art. 4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, precum și a prevederilor cuprinse în normele metodologice de aplicare a acesteia, rezultă că incumbă Comisiei speciale de retrocedare obligația de a realiza o verificare a caracterului îndreptățit al cererii ce îi era adresată, sens în care trebuia să analizeze existența dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive, să procedeze la calificarea preluării ca fiind cu titlu sau fără titlu și să verifice calitatea solicitantului de subiect de drept îndreptățit la retrocedare, în sensul legii.

Prin cererea nr. x/24.01.2016, formulată în nume propriu, reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor a solicitat Comisiei speciale retrocedarea unui imobil care, la data naționalizării a aparținut A. "Ajutorul" ("A." sau "Societatea"), exhibând calitatea de succesoare în drepturile acesteia.

Contrar celor afirmate de recurenta – pârâtă, Înalta Curte apreciază că este de necontestat că A. a fost proprietara imobilului, prima instanță dezlegând corect aspectul răsturnării, prin probatoriul administrat în cauză, a prezumției relative reglementate de art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că simpla mențiune a persoanei fizice C., în anexele Decretului nr. 92/1950 emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, nu este suficientă spre a reține calitatea acesteia de titulară a dreptului de proprietate, la data preluării de către stat a imobilului, câtă vreme s-a făcut proba contrarie.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar reține că, în cauză, intimata – reclamantă nu a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la restituirea acestuia, câtă vreme nu se poate reține o transmitere a patrimoniului A. către intimată sau calitatea sa de succesoare în drepturile acesteia.

Contrar celor reținute de prima instanță, din analiza statutelor A., Înalta Curte apreciază că aceasta era o persoană juridică de drept privat, având personalitate juridică proprie fără nicio legătură patrimonială sau funcțională cu intimata – reclamantă, iar faptul că personalul Societății, inclusiv președintele de onoare, făceau parte din personalul clerului, nu demonstrează legătura patrimonială sau ierarhică cu reclamanta, motiv pentru care astfel de aspecte nu pot conduce la concluzia că imobilul în cauză a aparținut Arhiepiscopiei Bucureștilor, drept cult religios în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Din această perspectivă, relevate sunt și aspectele statuate în jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016, Decizia nr. 107 din 7 martie 2017) în sensul că nu poate exista identitate între cultele religioase - persoane juridice de drept privat și de utilitate publică, al căror scop este practicarea unei credințe religioase, și alte persoane juridice de drept public sau privat, un cult religios, pe de o parte, și o altă persoană juridică fiind persoane juridice distincte, astfel încât această diferență de personalitate juridică denotă, în mod firesc, o diferență de patrimonii.

Cât privește calitatea Arhiepiscopiei Bucureștilor de succesoare în drepturile "A.", urmare desființării acesteia, Înalta Curte observă că, în cuprinsul statutului Societății nu sunt prevăzute mecanisme de transmitere a patrimoniului său către intimata – reclamantă, la momentul dizolvării.

Se mai reține că, deși titularul dreptului de proprietate asupra imobilului era eronat menționat în anexele la Decretul nr. 92/1950, din punct de vedere temporal, menționarea imobilului, în sine, în atare anexe prezintă relevanță din perspectiva datei concrete la care a avut loc preluarea de către stat (fie ea și fără titlu), decretul intrând în vigoare la data de 20 aprilie 1950.

În raport de astfel de repere, Înalta Curte observă că, la data emiterii Deciziunii 205 din 8 dec 1950 a Patriarhului B. imobilul fusese deja naționalizat, motiv pentru care deciziunea nu poate fi apreciată ca producând efecte și asupra imobilului în discuție.

De altfel, și dacă s-ar trece peste astfel de aspecte, Înalta Curte observă că, din cuprinsul art. 1 lit. a) al Deciziunii nr. 205 din 8 dec 1950 rezultă că toate bunurile fostelor societăți - mobile și imobile- au trecut, de drept, în proprietatea și posesiunea parohiilor în raza cărora acestea se găseau, însă, prin lit. e) a aceleiași deciziuni se arată că bunurile erau considerate ca făcând parte din patrimoniul fiecărei parohii odată inventariate și luate în primire, ceea ce indică o condiționare, cel puțin din perspectivă temporală, a trecerii de drept a bunului în proprietatea și posesiunea parohiilor, de un anumit moment, care era cel al întocmirii inventarierii și al încheierii unui proces-verbal de predare primire. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al momentului la care s-ar fi produs transferul de drept al proprietății, acesta a fost plasat ulterior inventarierii și luării în primire.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține că antereferita deciziune statuează în sensul transmiterii dreptului către parohii, iar nu către Arhiepiscopia Bucureștilor. Faptul că, urmare desființării A. și preluării de stat a imobilului, parohia nu a mai avut bunuri de preluat, nu echivalează cu o trecere a proprietății imobilului în patrimoniul Arhiepiscopiei. Reținând concordanța de opinie dintre recurentă și intimată, privind faptul că patrimoniul unei parohii se transmite Arhiepiscopiei în cazul desființării acesteia, instanța de control judiciar constată că, în cauza de față, nu s-a făcut dovada desființării parohiei în raza teritorială a căreia se afla amplasat imobilul și către care o prezumtivă transmitere a dreptului asupra imobilului ar fi putut opera conform Deciziunii nr. 205 din 8 dec 1950 a Patriarhului B.. Mai mult, demolarea imobilului la nivelul anului 1980 nu poate fi confundată cu o desființare a parohiei.

Pe de altă parte, din adresele întocmite de preotul D. la data de 18 octombrie 1962 ale și la data de 10 ianuarie 1973 rezultă că procedura transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului chiar și către parohia în circumscripția căreia se afla amplasat imobilul nu a fost urmată, întrucât imobilul fusese deja naționalizat, nedându-se, astfel, eficiență Deciziunii nr. 205 din 8 dec 1950 a Patriarhului B..

Față de toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, prin decizia nr. 8540/28.03.2019, în mod legal Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a reținut că intimata – reclamantă Arhiepiscopia Bucureștilor nu a făcut dovada deținerii proprietății la momentul preluării abuzive și nici pe cea a calității sale de succesoare în drepturile A., actul administrativ fiind emis în condiții de legalitate.

În raport de astfel de aspecte, sunt fondate criticile recurentei- pârâte subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privesc lipsa calității intimatei – reclamante de persoană îndreptățită la retrocedare, motiv pentru care nu se mai impune analiza restului criticilor evocate de recurentă (referitoare la prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 8 alin. (1) din același act normativ și art. 22 alin. (6) C. proc. civ.) ce vizează, de altfel, soluția dată unui capăt de cerere accesoriu.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, va casa în parte sentința civilă nr. 539 din data de 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și, rejudecând, va respinge acțiunea astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, ca neîntemeiată.

Totodată, observând că prin sentința civilă nr. 539 din data de 2 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus și în sensul admiterii cererii de majorare a onorariului de expert, cu stabilirea onorariului definitiv de expert la cuantumul de 3.280 RON, obligând reclamanta la plata sumei de 1.280 RON, cu titlu de diferență de onorariu de expert, iar astfel de dispoziții ale primei instanțe nu au fost atacate de niciuna dintre părțile cauzei, Înalta Curte va menține, în privința acestora, sentința recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România împotriva sentinței civile nr. 539 din data de 2 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2022.