ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1002/2023

Ședința publică din data de 23 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 8504/14.03.2019 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, în contradictoriu cu aceasta din urmă, solicitând anularea Deciziei și, pe fond, admiterea cererii sale nr. 686294/C/23.01.2006, precum și obligarea Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună retrocedarea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii mai sus menționate.

Prin sentința civilă nr. 976 din 16 octombrie 2020, Curtea de Apel București a admis acțiunea, a anulat Decizia nr. 8404/14.03.2019 emisă de pârâtă și a obligat pârâta la emiterea unei decizii prin care să dispună retrocedarea către reclamantă a imobilului la care se referă cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 formulată de aceasta sau să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, sub un prim aspect, s-a susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000. În acest sens, a arătat că din actele și lucrările dosarului administrativ reiese că imobilul solicitat a fost proprietatea A., iar Institutul teologic de grad Universitar din București și Arhiepiscopia Bucureștilor nu au făcut dovada proprietății asupra imobilului situat în str. x; în ceea ce privește suprafața de 125 mp teren care a făcut obiectul exproprierii în anul 1987, prezumția privind întinderea dreptului și existența acestuia este răsturnată de probe contrare, respectiv: pe de o parte, de faptul că solicitanta nu a depus niciun înscris din care să reiasă dovada dreptului de proprietate al Institutului teologic de grad Universitar din București sau al Arhiescopiei Bucureștilor, pe de altă parte, de faptul că singurul înscris depus la dosarul administrativ din care reies informații referitorare la dovada dreptului de proprietate al imobilului este adresa nr. x/06.06.2017 prin care Direcția generală de impozite și taxe locale sector 4 București a comunicat faptul că, din verificarea dosarului fiscal existent în arhivă, imobilul din str. x (fost nr. 5) a fost proprietatea A..

Ca atare, este eronată aprecierea instanței de fond potrivit căreia "mențiunea din adresa Direcției Generale de Impozite și Taxe Locale Sector 4, în sensul că respectivul imobil era în proprietatea A., fără a se indica de altfel titlul de proprietate al acestuia nu este de natură a constitui o probă contrară de natură să răstoarne prezumția legală ori să surclaseze titlul reclamantei".

În opinia recurentei-pârâte, recunoașterea existenței adresei emisă de către DITL, însă neconsacrarea acesteia la nivelul unei probe contrare, contravine prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și reglementările ulterioare.

Sub un al doilea aspect, s-a susținut că instanța de fond în mod greșit a apreciat faptul că titlul de proprietate al reclamantei îl reprezintă însuși Decretul nr. 500/1957 și declarația din data de 18.12.1958, prin care a fost perfectat schimbul.

În acest sens, arată că Arhiepiscopia Bucureștilor a depus cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003 conexată cu cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în municipiul București, bd. x nr. 81 (fost bd. x). Analizând înscrisurile depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare, Comisia specială de retrocedare a reținut faptul că respectivele cereri nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilul situat în municipiul București, bd. x nr. 81 (fost bd. x), nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ci a fost un schimb autorizat prin Decretul nr. 500/09.10.1957 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, urmat de încheierea Declarației autentificate sub nr. x/18.12.1958 de către Notariatul Principal de Stat al capitalei R.P.R. și regiunii București, astfel că, prin Decizia nr. 3028/13.08.2014, Comisia specială de retrocedare a respins cererile de retrocedare depuse de către Arhiepiscopia Bucureștilor, contestația acesteia, înregistrată în cadrul dosarului nr. x/2014, a fost respinsă Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1702/23.05.2016 (rămasă definitivă prin nerecurare la 30.09.2016).

Menționează că, prin această sentință, instanța a statuat faptul că "în mod corespunzător C.S.R. a menționat în cuprinsul deciziei contestate că titlul statului nu este reprezentat de Decretul nr. 500/1957, respectiv de un act administrativ abuziv în sensul art. 1 din Normele metodologice, ci de un act de schimb, intervenit între reclamantă și Statul Român, schimb ce a fost autorizat prin Decretul nr. 500/1957 și confirmat ulterior de reclamantă prin Declarația autentificată nr. x (...) în privința titlului statului, care este reprezentat de un contract de schimb, nu operează aceeași prezumție contrară, de preluare de către stat în baza unui titlu valabil, a dreptului de proprietate asupra imobilului". De asemenea, instanța a mai reținut faptul că "reclamanta nu a făcut dovada în cauză că imobilul din București, bd. x, sector 4 ar fi fost preluat de stat în mod abuziv, simpla diferență de valoare dintre aceasta și imobilul dat la schimb neputând reprezenta dovada asupra unei preluări abuzive, de natură a răsturna prezumția de valabilitate".

Sub un al treilea aspect, s-a susținut că instanța în mod eronat a apreciat că "reclamanta este îndreptățită la retrocedare în nume propriu, calitatea sa de succesor al Institutului Teologic fiind lipsită de orice relevanță din perspectiva analizată".

Recurenta-pârâtă subliniază că nici în procedura administrativă, nici în cea judiciară nu s-a făcut dovada că Institutul Teologic s-ar fi desființat, în cererea de retrocedare reclamanta afirmând că fostul Institut Teologic București este, în prezent, Facultatea de Teologie Ortodoxă; prin Decretul-lege nr. 176/1948, învățământul particular/confesional s-a desființat, ulterior anului 1948, învățământul din România fiind doar de stat, iar potrivit art. 54 din Decretul nr. 177/1948, Facultatea de Teologie din București s-a transformat în Institut Teologic de grad universitar, iar personalul didactic și administrativ, împreună cu prevederile bugetare respective, au trecut de la Ministerul Învățământului Public, la Ministerul Cultelor.

Prin urmare, în mod eronat instanța a statuat că "calitatea de succesoare a reclamantei este lipsită de orice relevanță", întrucât există o probă contrară a prezumției legale a dreptului de proprietate pe care instanța l-a conferit reclamantei și anume faptul că imobilul a fost în proprietatea A., ulterior trecând în folosința Institutului Teologic de grad Universitar din București.

Apreciază că, atât în procedura administrativă, cât și în procedura judiciară, reclamanta trebuia să facă dovada calității de succesoare a Institutului Teologic din București or, în opinia recurentei-pârâte, din actele și lucrările dosarului, reiese că aceasta nu a dovedit faptul că are calitate de succesoare a acestuia (ci, probabil, Facultatea de Teologie București, existentă în prezent), în consecință, nefiind în măsură să solicite restituirea în natură/acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul în cauză.

Cererea de retrocedare a fost formulată de Arhiepiscopia Bucureștilor în calitate de succesoare a Institutului Teologic din București, prin urmare, din însăși cererea de retrocedare reiese faptul că solicitanta cunoștea în fapt și în drept cine este adevărata persoană îndreptățită pentru formularea unei cereri în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.

Mai mult decât atât, în măsura în care, Arhiepiscopia Bucureștilor aprecia faptul că are calitatea de proprietară de drept asupra imobilului solicitat, aceasta trebuia să formuleze cererea de retrocedare în nume propriu, nicidecum în calitate de succesoare a Institutului Teologic din București.

Recurenta-pârâtă precizează că dacă mențiunile din actul de preluare, respectiv Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 206/20.08.1987 ar fi fost veridice, în sensul că Arhiepiscopia Bucureștilor, indicată la nr. 17 din Anexa tabel la Decretul de preluare, este adevăratul proprietar al imobilului expropriat, atunci este lipsită de relevanță și utilitate calitatea asumată de reclamantă prin cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006, și anume cea de succesoare a Institutului Teologic din București.

Citând și dispozițiile art. 172 din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, temeiul juridic al solicitării formulate de către Arhiepiscopia Bucureștilor, potrivit cărora în cazul desființării unei unități de cult sau a unei biserici fundaționale, proprietatea asupra întregului ei patrimoniu se transmite unității de cult superioare ierarhic, iar patrimoniul bisericesc fără stăpân revine eparhiei în a cărei jurisdicție teritorială se află, recurenta-pârâtă a arătat că, în sensul O.U.G. nr. 94/2000, prin unități de cult se înțeleg bisericile ortodoxe cu întreg patrimoniul lor, care au fost demolate de regimul comunist, Arhiepiscopia Bucureștilor fiind îndreptățită să solicite, în temeiul acestui act normativ, bunurile unei alte entități dacă sunt îndeplinite două condiții: să fie o unitate de cult sau o biserică fundațională din subordine, iar aceasta să fie desființată, condiții ce nu sunt însă îndeplinite în speță, pentru ca Arhiepiscopia Bucureștilor să solicite bunuri în calitate de succesoare a Institutului Teologic Român.

În concluzie, intimata-reclamantă Arhiepiscopia Bucureștilor nu a făcut dovada dreptului de proprietate nici în procedură judiciară, iar instanța de fond a prezumat în mod eronat dreptul de proprietate al acesteia, în pofida probelor contrare existente la dosarul administrativ, context în care, recurenta-pârâtă apreciază că Decizia nr. 8504/14.03.2019 emisă de către C.S.R. este una temeinică și legală.

Intimata-reclamantă Arhiepiscopia Bucureștilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat.

Reclamanta Arhiescopia Bucureștilor a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ decizia nr. 8504 din 14.03.2019, prin care pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 formulată de reclamantă, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, cu privire la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 125 m.p. situat în municipiul București, str. x, întrucât solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.

Soluția primei instanțe de admitere a acțiunii, de anulare a deciziei contestate și de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii prin care să dispună retrocedarea către reclamantă a imobilului la care se referă cererea de retrocedare nr. x/23.01.2006 formulată de aceasta sau să propună acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, criticată de autoritatea pârâtă prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este însușită și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a aplicării cadrului normativ incident la elementele factuale ale cauzei.

Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia prima instanță a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că a prezumat în mod eronat dreptul de proprietate al intimatei-reclamante, în pofida probelor existente la dosarul administrativ și a faptului că aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate nici în procedură judiciară.

Astfel cum rezultă din piesele dosarului, intimata-reclamantă a arătat că a făcut dovada calității de proprietar cu: adresa nr. x A 110081/2017 emisă de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale Sector 4, în cuprinsul căreia se menționează că imobilul din str. x (fost nr. 5) a făcut parte integrantă din ansamblul construcțiilor situate în str. x, precum și că, prin Decizia nr. 11/1958, având în vedere Decretul nr. 500/1958 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, imobilul din str. x, proprietatea statului, se trece în proprietatea Arhiescopiei Bucureștilor în schimbul imobilului din str. x, imobilul din str. x, compus din clădiri în suprafață de 2.815 mp și teren aferent de 4.122 mp; extras din Tabelul cuprinzând proprietarii ale căror imobile, situate în municipiul București, se expropriază și se trec în proprietatea statului - anexa nr. 4 la Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 206/20.08.1987, unde, la nr. crt. 17 din anexă, figurează Arhiescopia Bucureștilor ca proprietar al imobilului expropriat din str. x; adresa nr. x/20.06.2017 emisă de Administrația Fondului Imobiliar, în care se arată că imobilul din str. x a fost expropriat și trecut în proprietatea Statului, în vederea demolării în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 206/1987, iar la proprietar este înscrisă Arhiescopia Bucureștilor.

Din perspectiva forței probatorii a înscrisurilor menționate, instanța de recurs învederează că hotărârea recurată atestă corecta aplicare a normelor de drept material, reprezentate de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, astfel că criticile recurentei-pârâte la adresa legalității hotărârii sunt lipsite de suport legal.

În acest sens, este de observat faptul că prima instanță a dat curs dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora, pentru fiecare imobil, solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

Pentru stabilirea dreptului de proprietate, solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

În ordinea acestui raționament, prima instanță a luat act de faptul că reclamanta a depus adresa Direcției Generale de Impozite și Taxe Locale Sector 4 nr. x/06.06.2017, înscris din care rezultă că imobilul litigios, din str. x (fost nr. 5), a făcut parte integrantă din ansamblul construcțiilor situate în str. x, care au fost proprietatea A., iar prin Decizia nr. 11/1958, având în vedere Decretul nr. 500/1957 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române (ce a fost depus la dosar chiar de autoritatea pârâtă, împreună cu declarația autentificată sub nr. x/18.12.1958 la Notariatul Principal de Stat al Capitalei R.P.R. și Regiunii București, însoțită de planurile de situație, toate aceste înscrisuri regăsindu-se atașate la f.114-121), imobilul din str. x, proprietaea statului, a trecut în proprietatea Arhiescopiei Bucureștilor, în schimbul imobilului din b-dul x nr. 81, imobilul din str. x, compus din clădiri în suprafață de 2.815 mp și teren aferent de 4.122 mp, fiind trecut în folosința Institutului Teologic de Grad Universitar din București.

În același sens, judecătorul fondului a reținut că, prin Decretul nr. 206/1987 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, suprafața de 125 mp din str. x a fost expropriată în vederea demolării, în anexa la decret, la nr. crt. 17, figurând ca proprietar Arhiescopia Bucureștilor.

Prin notele de ședință aferente termenului din 4 octombrie 2019, recurenta-pârâtă a susținut (inclusiv în recurs), că, din înscrisurile depuse în procedura administrativă de către reclamantă, nu reiese că suprafața de teren în litigiu este inclusă în terenul dat la schimb conform Decretului nr. 500/09.10.1957 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, respectiv faptul că imobilul situat în str. x (fost nr. 5) face parte integrantă din ansamblul imobilului situat în str. x.

Având în vedere că sarcina probei incumba reclamantei care trebuia să dovedească, dincolo de echivoc, îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru a obține retrocedarea imobilului în litigiu, potrivit celor consemnate în încheierea de ședință din 4 octombrie 2019, rezultă că instanța de fond a încuviințat reclamantei proba cu expertiză, având ca obiective: 1.să se identifice aplasamentul terenului în suprafață de 125 mp ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/06.01.2006 adresată de Arhiepiscopia Bucureștilor Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, teren expropriat prin Decretul nr. 206/1987; 2.să se stabilească dacă terenul identificat potrivit pct. 1 de mai sus este inclus în terenul dat la schimb Arhiepiscopiei Bucureștilor potrivit Decretului nr. 500/1957, din str. x.

Or, expertiza întocmită în cauză a identificat suprafața litigioasă de 125 mp, expropriată, și a stabilit că aceasta face parte din terenul dat la schimb Arhiescopiei Bucureștilor prin Decretul nr. 500/1957.

În aceste condiții, în mod întemeiat a reținut instanța de fond faptul că titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului litigios, vizat de cererea de retrocedare îl constituie Decretul nr. 500/1957 și declarația autentificată la Notariatul Principal de Stat al Capitalei R.P.R. și Regiunii București, potrivit procesului-verbal nr. x/18.12.1958, prin care a fost perfectat schimbul de imobile, Arhiescopiei fiindu-i dat la schimb inclusiv terenul ce a fost ulterior expropriat.

Înalta Curte constată, la fel ca instanța de fond că intimata-reclamantă se prevalează, în dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare o solicită, nu doar de prezumția instituită de art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000 ce derivă din faptul că e menționată ca proprietar în anexa decretului de expropriere, ci și de titlul de proprietate reprezentat de Decretul nr. 500/1957 și de actul autentic de schimb întocmit în baza sa.

De vreme ce recurenta nu a făcut dovada faptului pozitiv contrar și anume al aceluia că nu reclamanta era proprietara imobilului solicitat, precum și că acest imobil nu a fost preluat de stat în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte nu poate primi susținerea recurentei-pârâte că ar fi eronată aprecierea instanței de fond că "mențiunea din adresa Direcției Generale de Impozite și Taxe Locale Sector 4, în sensul că respectivul imobil era proprietatea A., fără a se indica de altfel titlul de proprietate al acestuia nu este de natură a constitui o probă contrară de natură să răstoarne prezumția legală ori să surclaseze titlul reclamantei".

Dimpotrivă, în contextul coroborării probelor mai sus enunțate, avute în vedere de judecătorul fondului, rezultă în mod clar că modalitatea în care acest imobil a fost preluat de stat de la A. nu este relevantă în cauza de față, atâta timp cât potrivit Decretului nr. 500/1957 a fost trecut din proprietatea statului în cea a Arhiepiscopiei, în schimbul unui teren al acesteia, schimb care nu a fost anulat ori desființat în alt mod. De altfel, efectele juridice ale acestui schimb au fost recunoscute, contrar susținerii recurentei-pârâte, și prin sentința civilă nr. 1702/2016 din 23.05.2016, definitivă prin nerecurare, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014.

Relativ criticilor privind greșita soluționare a lipsei calității Arhiepiscopiei Bucureștilor de succesoare în drepturi, reiterată ca motiv de recurs, Înalta Curte constată că în mod judicios a reținut instanța de fond că, la momentul preluării abuzive imobilul se afla în proprietatea Arhiepiscopiei, fiind dat în folosința Institutului Teologic, astfel că reclamanta este îndreptățită la retrocedare în nume propriu, calitatea de succesoare fiind lipsită de orice relevanță din perspectiva analizată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, prin admiterea acțiunii, iar prin cererea de recurs nu au fost aduse elemente de natură să răstoarne considerentele instanței de fond, astfel că, soluția primei instanțe va fi menținută în calea de atac.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței civile nr. 976 din 16 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 23 februarie 2023.