ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4012/2024

Ședința publică din data de 23 septembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.04.2022, sub nr. x/2021*, reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 9564/27.05.2021, solicitând anularea în parte, respectiv art. 3 din Decizie și, pe fond, admiterea integrală a cererii nr. x/24.01.2006, precum și obligarea Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul ce face obiectul cererii mai sus menționată.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1738 din 11 octombrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta ARHIEPISCOPIA BUCUREȘTILOR în contradictoriu cu pârâta COMISIA SPECIALĂ DE RETROCEDARE A UNOR BUNURI CARE AU APARȚINUT CULTELOR RELIGIOASE DIN ROMÂNIA, în sensul că a anulat Decizia nr. 9564/27.05.2021 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să emită o nouă decizie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafață de 1515 mp situat în București, Calea x.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 1738 din 11 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a promovat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare și, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, rejudecare, respingerea acțiunii introductive formulate de Arhiepiscopia Bucureștilor, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea criticilor sale, recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a susținut, în esență, că, instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, cu modificările și completările ulterioare și punctul 13 din Normele metodologice de aplicare a ordonanței.

Cu privire la faptul că Arhiepiscopia Bucureștilor, în calitate de succesoare a Parohiei "Sf. Treime Dudești" - a făcut dovada dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 1515 mp., parte din suprafața solicitată prin cererea de retrocedare nr. x/24.01.2006, instanța de fond a apreciat în mod netemeinic faptul că " Cu privire la dovada dreptului de proprietate, astfel cum reține și autoritatea pârâtă, la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/24.01.2006, s-a depus copia cu stampila "Executat la Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale" a Procesului-verbal de Carte Funciară nr. x/1940, întocmit la data de 20 februarie 1941, emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, în care figurează Epitropia Bisericii "Sf. Treime", în calitate de proprietară a imobilului, teren în suprafață de 1515 m.p. și patru clădiri, situat în municipiul București, Cal. Dudești nr. 81-83. colt cu str. x.

Tot astfel,s-a reținut că imobilul teren în suprafață de 1585 mp situat în București, Calea x a fost preluat abuziv de Statul român, în temeiul Decretului nr. 217/12.09.1989 emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române….

Curtea reține că,într-adevăr, reclamanta nu a justificat cu nici un document permis de lege (conform pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000) dreptul său de proprietate pentru suprafața ce depășește 1515 mp înscrsă în cartea funciară, mențiunea din Decretul nr. 217/12.09.1989 referitoare la suprafața de 1585 mp ce se expropriază neputând constitui un titlu legal de proprietate, în lipsa furnizării oricărui înscris care să ateste un atare drept la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc) .

Pe de altă parte, Curtea constată că emitentul actului atacat nu a prezentat nicio justificare pentru care a apreciat că reclamanta a probat dreptul său de proprietate doar în privința suprafeței de 1162 mp din suprafața totală de 1515 mp, astfel cum acesta din urmă se afla înscrisă în anul 1940 în cartea funciară.

Simpla împrejurare că la rolul fiscal al imobilului au figurat de-a lungul timpului anumite suprafete pentru care reclamanta a fost impusă și care însumate compun suprafata de 1162 mp, nu îndrituiește concluzia că reclamanta ar fi justificat dreptul său de proprietate doar pentru suprafața amintită, cât timp nu s-a oferit nici un indiciu că reclamanta ar fi pierdut proprietatea diferenței de până la 1515 mp înscrisă în cartea funciară."

Astfel, susține recurenta că, este adevărat faptul că O.U.G. nr. 94/2000 a fost edictată cu scopul de a repara nedreptățile suferite de către cultele religioase prin preluările abuzive exercitate de cptre statul român asupra imobilelor acestora, dar acest lucru nu înseamnă că retrocedarea în natură a imobilelor sau acordarea de măsuri compensatorii unui cult religios se va face prin omoterea probelor contrare aflate la dosar, ceea ce ar presupune o aplicare defectuoasă a legii care, în cele din urmă poate conduce la riscul îmbogățirii fără justă cauză și la prejudicierea statului român.

Potrivit Procesului-verbal de Carte Funciară nr. x/1940, întocmit la data de 20 februarie 1941, emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, Epitropia Bisericii "Sf. Treime" figurează în calitate de proprietară a imobilului, teren în suprafață de 1.515 m.p. și patru clădiri, situat în municipiul București, Calea x, colț cu str. x.

Potrivit Decretului nr. 217/12.09.1989, emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, în anexa 1, la poziția 18/61, este menționată proprietatea Parohiei "Sf. Treime" Dudești, imobil, teren în suprafață de 1585 m.p., situat în municipiul București, Calea x, sector3.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pot fi restituite în temeiul acestui act normativ imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului sau a unei persoane juridice de drept public (...).

Totodată, potrivit pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin sintagma acte doveditoare se înțelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzarc-cumparare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc);

b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau iară titlu (...).

Din aceste prevederi legale, ca de altfel din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile în temeiul acestui act normativ, să se facă dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantului la data preluării abuzive.

Astfel, consideră recurenta că simpla împrejurare că la rolul fiscal al imobilului au figurat de-a lungul timpului anumite suprafete pentru care reclamanta a fost impusă și care însumate compun suprafata de 1162 mp, este întru-totul relevantă, întrucât a constituit, în primul rând, alături de procesul-verbal de carte funciară anterior menționat, probă contrară Decretului nr. 217/12.09.1989 emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române.

Or, din această situație, având în vedere prevederile art. 4 alin. (4) și (5) din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia Specială de Retrocedare s-a aflat în imposibilitatea de a aprecia că suprafața înscrisă în actul normativ ar reprezenta întinderea dreptului de proprietate al solicitantei.

Intimata nu a probat întinderea dreptului de proprietate asupra unei suprafete de teren de 1515 mp iar interpretarea contrară realizată de instanța de fond constituie nu doar o încălcare a dispozițiilor de drept material, ci și o lipsă de motivare a soluției pronunțate.

În consecință, având în vedere că din înscrisurile aflate la dosar reiese că la nivelul anului 1982 parohia deținea în proprietate un teren în suprafață de 1162 mp, susține recurenta că, în mod corect Comisia Specială de Retrocedare a apreciat faptul că Parohia "Sf. Treime" Dudești a făcut dovada dreptului de proprietate doar asupra terenului în suprafață de 1162 mp. situat în București, str. x, sector 3 și a propus acordarea de măsuri compensatorii doar pentru această suprafață de teren.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare intimata - reclamantă Arhiepiscopia Bucureștilor, în cadrul căreia, fără a invoca excepții, aceasta a solicitat respingerea recursului, arătând în esență că actele relevate care fac dovada dreptului de proprietate în speță sunt Procesul-verbal nr. x/20.02.1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București în care a fost înscris dreptul de proprietate al Parohiei/Epitropiei Bisericei Sfânta Treime pentru suprafața de teren de 1515 și decretul de expropriere nr. 217/1989, în care unitatea de cult figura cu o suprafață de 1585 mp ce urma a fi expropriată, acestea fiind suficiente în dovedirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 1515 mp, deopotrivă, fiind evident că primul act de proprietate și decretul de expropriere, emise la o distanță de aproximativ 50 de ani, consemnează aceeași suprafață, ca proprietate a părții bisericești.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta – pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a combătut apărările intimatei –reclamante Arhiepiscopia Bucureștilor în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispozițiile art. 471

1

alin. (4) C. proc. civ. incidente și în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) și art. 494 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 01.11.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 10.09.2024, în ședință publică, cu citarea părților, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reținând cauza spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecății, însă, având nevoie de timp pentru a delibera, eventual, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 23 septembrie 2024.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

Argumente de fapt și de drept relevante

Prin Decizia nr. 9564/27.05.2021, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a constatat calitatea de persoană îndreptățită a Arhiepiscopiei Bucureștilor și a propus acordarea de măsuri compensatorii solicitantei pentru imobilul teren în suprafață de 1162 m.p., situat în municipiul București, Calea x, respingând cererea de retrocedare cu privire la suprafața de teren 423 m.p. (reprezentând diferența dintre suprafața solicitată de 1585 m.p. și suprafața de teren de 1162 m.p., pentru care solicitanta a făcut dovada dreptului de proprietate) situată în municipiul București, Calea x, cu motivarea că solicitanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada dreptului de proprietate în termenul de 240 de zile prevăzut de art. 32 din Legea nr. 165/2013, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În acest context factual, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta Arhiepiscopia Bucureștilor în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 9564 din 27.05.2021, respectiv a articolului 3, admiterea integrală a cererii sale nr. 688698/C/24.01.2006 și obligarea pârâtei să emită o decizie prin care să se propună acordarea de masuri reparatorii prin echivalent pentru întreg imobilul ce face obiectul cererii.

Prin sentința recurată acțiunea a fost admisă în parte, fiind anulată decizia contestată și obligată pârâta să emită o decizie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafață de 1515 mp situat în București, Calea x.

Împotriva acestei soluții, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a formulat recurs invocând motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Așadar, în analiza sentinței atacate prin prisma celor două motive de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va verifica modul în care hotărârea adoptată a fost motivată, respectiv dacă instanța de fond a interpretat și aplicat corect prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare și pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a ordonanței anterior menționată.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, constată Înalta Curte că, în cadrul acestuia, recurenta– pârâtă a invocat în esență nemotivarea soluției pronunțate, susținând că intimata – reclamantă nu a probat întinderea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 1515 mp. iar interpretarea contrară realizată de instanța de fond constituie nu doar o încălcare a dispozițiilor de drept material, ci și o lipsă de motivare a soluției pronunțate.

Această critică nu poate fi însă reținută de instanța de control judiciar ce constată, contrar susținerilor recurentei, că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se atât la susținerile părților, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, arătând în considerentele hotărârii atât motivele pentru care a constatat că reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri compensatorii pentru terenul în suprafață de 1515 mp., cât și pe cele pentru care a constatat că aceasta nu a justificat dreptul de proprietate pentru suprafața ce depășește 1515 mp, respectiv întreaga suprafață de 1585 mp, cât a pretins reclamanta, înlăturând motivat atât criticile reclamantei cât și apărările pârâtei.

Reține instanța de control judiciar că motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de părți, în cererea de chemare în judecată, respectiv în întâmpinarea formulată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate criticile/apărările invocate de părți, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat; prima instanță reținând corect situația de fapt, în limitele impuse de această procedură și, totodată, realizând o încadrare juridică adecvată.

Dimpotrivă, judecătorul fondului a expus în mod clar și logic raționamentul în baza căruia a considerat că se impune anularea Deciziei nr. 9564/27.05.2021 și emiterea unei noi decizii în limitele stabilite de instanță, iar argumentele pârâtei sunt nefondate, neputându-se reține astfel nemotivarea hotărârii.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat atât criticile reclamantei cât și apărările pârâtei și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată respectând exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe, respectiv că instanța nu și-a însușit întru-totul apărările acesteia, în condițiile în care aceasta a expus argumentele pentru care a înlăturat parte din acestei apărări, nu înseamnă că hotărârea este nemotivată.

Reține Înalta Curte că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările părților litigante, fiind suficient ca aceasta să răspundă argumentelor esențiale, aceste argumente putând fi tratate grupat.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa și să ofere toate garanțiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituția României și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părților, cât timp raționamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar și în condițiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În speța de față, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată respectă exigențele impuse de art. art. 425 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi considerată motivată, întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele prin care a reținut că reclamanta este îndreptățită la măsuri compensatorii pentru terenul în suprafață de 1515 mp, arătând atât motivele pentru care a constatat nelegalitatea Deciziei nr. 9564/27.05.2021, ce a propus acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul teren în suprafață de doar 1162 mp, cât și motivele pentru care a considerat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pentru suprafața ce depășește 1515 mp, respectiv suprafața de 1585 mp, cât a pretins reclamanta, raportându-se atât la susținerile părților, cât și la probele de la dosar și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reține incidența motivului de casare invocat.

O astfel de motivare permite exercitarea controlului ierarhic superior asupra legalității sale, asigurând, totodată, garanțiile necesare pentru efectivul acces la justiție și pentru evitarea arbitrariului în soluționarea cauzei.

Prin urmare, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recursul declarat de recurenta – pârâtă este nefondat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Acest motiv de casare nu este incident în cauza dedusă judecății, instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, repulicată, cu modificările și completările ulterioare și ale pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a ordonanței anterior menționate, criticile recurentei – pârâte pe acest aspect neputând fi reținute.

Astfel, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România

"Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență."

Potrivit art. 4 alin. (1)-(5) din O.U.G. nr. 94/2000

"(1)Cererile de retrocedare se depun, prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare.

(2)Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3)Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.

(4)În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(5) In aplicarea prevederilor alin. (4) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluăm abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar"

De asemenea, potrivit punctului 13 din Normele Metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată

"Prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înțelege:

a)orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);

b)orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c)orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate);

d)acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios);

e)expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;

f)orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale."

În speță chestiunea controversată este cea care privește întinderea, iar nu existența dreptului de proprietate, și nici preluarea abuzivă a imobilului ce face obiectul cererii de retrocedare.

Înalta Curte, în condițiile în care reclamanta nu a atacat hotătârea recurată, pentru diferența de 70 de mp dintre suprafața de 1585 mp, cât a pretins prin cererea de chemare în judecată și suprafața de 1515 mp, reținută de prima instanță, constată că, la acest moment există neconcordanțe cu privire la suprafața de teren de 353 mp, reprezentând diferența dintre suprafața stabilită de instanță, de 1515 mp și suprafața de 1162 mp., pentru care s-a propus acordarea de măsuri compensatorii prin Decizia nr. 9564 din 27.05.2021 anulată de prima instanță prin hotărârea recurată.

La dosarul administrativ, astfel cum a reținut și prima instanță, s-a depus copia Procesului-verbal de Carte Funciară nr. x/1940, întocmit la data de 20 februarie 1941, emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, cu stampila "Executat la Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale", în care figurează Epitropia Bisericii "Sf. Treime", în calitate de proprietară a imobilului, teren în suprafață de 1515 m.p. și patru clădiri, situat în municipiul București, Cal. Dudești nr. 81-83. colt cu str. x.

Prin Decretul de expropriere nr. 217/12.09.1989 emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, Anexa 1, la poziția 18.61 (dosarul Curții de Apel București – secția a IX-a Contencios Aministrativ și Fiscal nr. x/2021) unitatea de cult figura cu o suprafață de 1585 mp.

Soluționarea controversei referitoare la întinderea dreptului de proprietate trebuie făcută potrivit normelor în materie probatorie de la art. 4 alin. (1)-(5) din O.U.G. nr. 94/2000 și punctul 13 din Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Raportat la dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 și la pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. br. 94/2000, în mod judicios a reținut prima instanță că reclamanta nu a justificat cu nici un document permis de lege dreptul său de proprietate pentru suprafața ce depășește 1515 mp înscrisă în cartea funciară, mențiunea din Decretul nr. 217/12.09.1989 referitoare la suprafața de 1585 mp ce se expropriază neputând constitui un titlu legal de proprietate, în lipsa furnizării oricărui înscris care să ateste un atare drept la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc) .

Pe de altă parte, prin raportare tot la Procesul-verbal de Carte Funciară nr. x/1940, în mod corect a reținut judecătorul fondului că nici recurenta – pârâtă nu a prezentat nici o justificare pentru care a apreciat că reclamanta a probat dreptul său de propietate doar cu privire la suprafața de 1162 mp, din suprafața totală de 1515 mp, astfel cum aceasta se afla înscrisă în anul 1940 în cartea funciară.

Or, în absența unor probe contrare, făcând o corectă interpretare a dispozițiilor art. 1 alin. (1), art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, dar și a pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a ordonanței anterior menționate, prima instanță a reținut în mod întemeiat că reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate cu privire la imobilul teren în suprafață de 1515 mp, situat în Municipiul București, Calea x, colț cu str. x, obligând recurenta – pârâtă să emită o nouă decizie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren de 1515 mp și nu de 1162 mp, cum eronat a stabilit recurenta prin decizia ce face obiectul litigiului de față.

De vreme ce recurenta nu a făcut dovada faptului pozitiv contrar și anume al aceluia că reclamanta era proprietară doar pe suprafața de 1162 mp, neoferind nici un indiciu că reclamanta ar fi pierdut dreptul de proprietate pe diferența de 353 mp până la suprafața de 1515 mp, menționată în cartea funciară din anul 1940, Înalta Curte nu poate aprecia ca fiind întru-totul relevantă simpla împrejurare că la rolul fiscal al imobilului au figurat de-a lungul timpului anumite suprafețe pentru care reclamanta a fost impusă și care însumate compun suprafața de 1162 mp., cum eronat susține recurenta – pârâtă.

Dimpotrivă, în contextul coroborării probelor mai sus enunțate, rezultă că reclamanta a probat dreptul său de proprietate pentru suprafața de teren de 1515 mp., corect reținută și de instanța de fond, astfel că aceasta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru această suprafață și nu pentru suprafața de 1162 mp.,greșit reținută de recurenta – pârâtă.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, prin admiterea acțiunii, iar prin cererea de recurs nu au fost aduse elemente de natură să răstoarne considerentele instanței de fond, astfel că, soluția primei instanțe va fi menținută în calea de atac.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței civile nr. 1738 din 11 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 septembrie 2024.