ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5224/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamanta A., prin reprezentant legal, a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, contestație împotriva Deciziei nr. 9241/06.08.2020, solicitând anularea acesteia și, constatând calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul teren situat în Galați, str. x (fosta str. x, anterior nr. 86), fostă proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român, și în consecință, acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

I.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 6/2021 din 13 ianuarie 2021, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis în parte contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din Romania și a anulat decizia nr. 9241/06.08.2020, obligând pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România să emită o nouă decizie de soluționare pe fond a cererii de retrocedare formulată de reclamantă sub nr. x/26.02.2003.

I.3. Calea de atac exercitată

Pârâta Comisia Specială de Retrocedare a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 6 pronunțată la data de 13.01.2021 de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/2020, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii introductive, pentru următoarele considerente:

I.3.1. Instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile Legii cultelor din anul 1928.

Referitor la recunoașterea de către instanța de fond a calității comunității evreiești de fost proprietar al imobilului solicitat în temeiul prevederilor art. 56 din Legea cultelor din anul 1928, pe considerentul că transferul dreptului de proprietate asupra imobilului din patrimoniul Spitalului Izraelit în patrimoniul Comunității evreiești din Galați a avut loc ope legis, fără a fi necesară nicio altă formalitate, recurenta arată că verificarea îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 54/1928 trebuia să fie făcută de către instanță (tribunalul situațiunii locului), la cererea președintelui comunității mozaice, Comisia specială de retrocedare nefiind organul abilitat de lege să verifice aceste condiții în procedura administrativă de soluționare a cererii de retrocedare nr. x/26.02.2003.

Prin urmare, la dosarul aferent cererii de retrocedare trebuiau să fie depuse înscrisuri din care să reiasă faptul că, la momentul constituirii Comunității evreilor din Galați, a fost verificată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 56 alin. (1) din Legea nr. 54/1928 pentru imobilul în cauză, sau, în lipsa acestora, înscrisuri din care să reiasă faptul că, în ceea ce privește acest imobil, Comunitatea evreilor din Galați s-a comportat ca un proprietar. Or, la dosar nu a fost depusă dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de alin. (3) din art. 56 al Legii nr. 54/1928, iar din actele depuse nu a reieșit dovada transferului dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat din patrimoniul Spitalului Izraelit în patrimoniul Comunității evreilor din Galați, în niciunul dintre aceste acte nefiind menționată Comunitatea, ci doar Spitalul Izraelit.

Reclamanta A. nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât nu a putut face dovada faptului că transmiterea dreptului de proprietate către comunitatea mozaică a operat în condițiile legii.

Arată recurenta că, la adoptarea Deciziei nr. 9241/06.08.2020, Comisia specială de retrocedare, în aplicarea prevederilor pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, a avut în vedere, în principal, următoarele înscrisuri: adresa Serviciul Județean Galați al Arhivelor Naționale nr. x/31.01.2019 -negație matricolă de impozit; adresa Primăriei municipiului Galați nr. x/07.10.2019 referitoare la situația juridică și locativă a imobilului din fosta str. x, însoțită de adresa Compartimentului de Date; planul de situație anexă la adresa nr. x/07.10.2019 prin care a fost suprapus (de către Primăria municipiului Galați) traseul străzii B. cu situația actuală, din care rezultă faptul că fostul traseu al străzii B., inclusiv proprietățile adiacente, a fost desființat fiind afectat integral de sistematizare (blocuri, căi de acces, spațiu verde, etc). Din analiza acestor acte doveditoare a reieșit faptul că solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, imobilul solicitat nu s-a aflat în proprietatea Comunității evreilor din Galați, ci în proprietatea Epitropiei Spitalului Izraelit, care este forul de conducere a Spitalului Izraelit. Astfel, din actul de "Predare de legat" din anul 1908 a reieșit faptul că doamna C., în calitate de moștenitoare a defunctului frate D. lasă Spitalului israelit din Galați reprezentat prin Epitropia comunității israelite din Galați, imobilul din str. x. Totodată, din copia-extrasului din "Tablou de numele, pronumele și numărul casei proprietarilor aranjați pe străzile circumscripției a II-a Galați" a reieșit faptul că proprietar al imobilului din municipiul Galați, Str. x a fost Epitropia Comunității Israelite.

Astfel, în cazul de față, nu se îndeplinește una dintre condițiile esențiale pentru ca restituirea imobilului să devină posibilă în contextul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și anume aceea ca respectivul imobil să se fi aflat în proprietatea cultului religios, la momentul preluării abuzive.

I.3.2. Instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat cadrul normativ al Deciziei nr. 1820/03.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dându-i în mod greșit eficiență, întrucât cadrul normativ în baza căreia a fost emisă decizia anterior-menționată este guvernat de O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, și nu de O.U.G. nr. 94/2000, cadrul normativ care reglementează retrocedarea imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România, care guvernează prezentul litigiu.

Arată recurenta că o caracteristică a minorității naționale evreiești o reprezintă cumularea criteriului etnic cu cel religios, aspect ce a făcut posibilă depunerea de către A., în calitate de mandatar al minorității evreiești, de cereri de retrocedare atât în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, cadrul normativ care reglementează retrocedarea imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România, cât și în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 66/2004. Cererea de retrocedare nr. x/14.09.2004, formulată în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 de către A. se află în curs de soluționare și are ca obiect același imobil solicitat prin cererea de retrocedare nr. x/26.02.2003 depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare.

I.4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pentru următoarele motive:

I.4.1. Contrar susținerilor recurentei, hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, fiind pronunțată cu interpretarea judicioasă a prevederilor art. 56 din Legea cultelor din anul 1928, dispoziții care reglementează în mod expres și neechivoc modalitatea ope legis de trecere a bunurilor comunitare evreiești din patrimoniul unor persoane fizice sau juridice în proprietatea Comunității evreiești, fără îndeplinirea vreunei formalități.

Cât privește susținerile recurentei în sensul că dreptul de proprietate nu s-ar fi transferat către Comunitatea Evreiască întrucât nu s-ar fi făcut dovada îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 56 alin. (3) din Legea cultelor, solicită respingerea acestora ca vădit nefondate. Apreciază intimata că nu poate fi primită interpretarea propusă de recurentă în sensul că, în afara condiției privitoare la legala constituire a comunității evreiești ca persoană juridică, ar mai trebui îndeplinită și cerința ca tribunalul de la locul situării imobilului să constate dacă sunt îndeplinite condițiile legale la cererea comunității respective. Prevederile art. 56 alin. (1) din Legea cultelor menționează, în mod expres, că transferul proprietății are loc "de drept și fără îndeplinirea niciunei formalități", formulare care conduce la concluzia că acest transfer nu mai trebuie confirmat de vreun act juridic de punere în executare a acestor dispoziții legale. Prin urmare, ca efect al îndeplinirii cerințelor legale, Comunitatea evreiască a devenit titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție, fără a mai fi necesară pronunțarea vreunei hotărâri judecătorești ori emiterea vreunui act administrativ sau de altă natură în acest sens, transferul operând ope legis. Constatarea pe cale judecătorească a îndeplinirii condițiilor legale nu reprezintă o condiție impusă de Legea cultelor din 1928 pentru transferul dreptului de proprietate, ci constituie o consacrare legislativă a posibilității Președintelui comunității evreiești, ca în măsura în care ar fi fost contestat dreptul comunității evreiești asupra bunului, să ceară confirmarea jurisdicțională de la tribunal. În condițiile în care reglementarea din 1928 stabilește că transferul dreptului de proprietate intervine "ope legis", o eventuală acțiune în constatare ar fi fost respinsă ca inadmisibilă. Alin. 3 al art. 56 din Legea cultelor din 1928 se referă exclusiv la posibilitatea instanței competente de a constata, iar nu de a constitui sau transfera un drept de proprietate, rolul instanței fiind limitat la a verifica îndeplinirea condițiilor pentru transferul de jure, de la caz la caz, și numai în situația în care ar fi fost sesizată în acest sens.

Cu alte cuvinte, acceptarea opiniei că transferul dreptului de proprietate nu operează în lipsa unei hotărâri judecătorești prin care să se constate în mod expres aceasta, ar echivala cu lipsirea de eficiență a dispozițiilor art. 56 din Legea cultelor din 1928, ceea ce contravine principiului general de drept potrivit căruia interpretarea actelor juridice trebuie făcută în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a nu produce astfel de efecte.

I.4.2. Intimata a depus înscrisuri care dovedesc în mod neechivoc împrejurarea că imobilul a aparținut Comunității Israelite din Galați și nu, astfel cum în mod greșit susține recurenta, Spitalului Israelit din Galați, care avea doar un drept de folosință asupra acestuia, respectiv: actul "Predare de legat" din anul 1908, în cuprinsul căruia se arată în mod expres următoarele; copia extras din "Tablou de numele, pronumele și numărul casei proprietarilor aranjați pe străzile circumscripției a II-a Galați" privind imobilul din strada x nr. nou 12, proprietatea Epitropiei Comunității Israelite, din anul 1910; Deciziunea nr. 1617/18.05.1943 pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/1942 prin care a fost admisă cererea formulată de Comunitatea Evreilor din Galați de exceptare a mai multor imobile, între care și cel din Galați, str. x, de la aplicarea Decretului Lege nr. 842/1941.

Aceste înscrisuri privesc atât modalitatea de dobândire a imobilului (predarea de legat), cât și acte de administrare efectuate de Comunitatea Evreiască din Galați în vederea conservării drepturilor sale (procedura în vederea exceptării de la aplicarea actelor normative de romanizare - Decretul Lege nr. 842/1941, înscrierea în evidențele statului cu dreptul de proprietate, plata taxelor aferente dobândirii dreptului de proprietate, etc).

I.4.3. Chiar și în situația în care s-ar retine că imobilul s-a aflat, la momentul preluării abuzive, în proprietatea Spitalului Israelit și nu în proprietatea Comunității Evreilor din Galați, A. este oricum îndreptățită la măsuri reparatorii pentru acesta în virtutea drepturilor conferite de Federația Comunităților Evreiești din România.

Federația Comunităților Evreiești din România este "organizația care reunește, în mod liber consimțit, Comunitățile Evreilor - Cultul Mozaic de pe teritoriul țării, denumite în continuare Comunități, fiind recunoscută de statul român", organizarea și funcționarea Federației fiind reglementată de dispozițiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, precum și de Statutul Federației Comunităților Evreiești din România - Cultul Mozaic, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008 ("Statutul FCER"). Potrivit art. 1 și art. 2 din Statutul FCER, Federația este organizația apolitică, nonprofit, persoană juridică de utilitate publică cu profil religios de cult mozaic, etnic, cultural, social-caritabil și educațional, care reunește Comunităților Evreilor - Cultul Mozaic de pe teritoriul României, consacrându-se și legislativ împrejurarea că particularitatea "minorității naționale evreiești constă în cumularea criteriului etnic cu cel religios", iar potrivit dispozițiilor art. 4 din Statut, astfel cum a fost modificat prin Ordinul nr. 95/2014. "Federația este continuatoarea de drept a Federației Uniunii Comunităților Evreiești din România, înființată în anul 1936, reorganizată în anul 1949, potrivit Statutului Cultului Mozaic aprobat prin Decretul nr. 589/1949, și este totodată continuatoare de drept a tuturor formelor de organizare comunitară evreiască care au funcționat înainte de Anul 1918 în România și în celelalte teritorii devenite după anul 1918 parte componentă a României și a tuturor organizațiilor, societăților, asociațiilor, așezămintelor, fundațiilor și altele asemenea lor, evreiești/israelite/mozaice care au funcționat pe teritoriul României anterior anului 1949 și care au desfășurat activități de cult, sociale, de învățământ, sănătate, cultura, sport, filantropice și de cult pentru persoanele decedate.

Enumerarea din alin. (2) al art. 4 din Statutul FCER are caracter exemplificativ ceea ce înseamnă că, urmare a îndeplinirii condițiilor anterior menționate pentru fiecare categorie de entități juridice, se impune concluzia ca Federația Comunităților Evreiești din România este continuatoarea de drept a tuturor comunităților evreiești locale și entități juridice întreținute de membrii Cultului Mozaic din România, menționate la art. 4 din Statutul FCER.

Prin urmare, în raport de aspectele reținute anterior, Federația Comunităților Evreiești din România are dreptul de a formula cereri sau de a iniția orice demersuri pentru restituirea unor bunuri care au aparținut: fie comunităților constituite de cetățenii aparținând Cultului Mozaic sau formelor de organizare comunitară evreiască care au funcționat înainte de anul 1918 în România și în celelalte teritorii devenite după 1918 parte componentă a României, fie organizațiilor, societăților, asociațiilor, așezămintelor, fundațiilor și altele asemenea lor, evreiești/israelite/mozaice care au funcționat pe teritoriul României anterior anului 1949 și care au desfășurat activități de cult, sociale, de învățământ, sănătate, cultură, sport, filantropice și de cult pentru persoanele decedate, în temeiul calității acesteia de continuator al tuturor entităților juridice enumerate anterior, calitate recunoscută în mod expres printr-un act cu putere normativă, Statutul FCER.

A. a fost înființată în baza prevederilor O.U.G. nr. 21/1997, de către Federația Comunităților Evreiești din România și Organizația Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor, regulile de organizare și funcționare fiind cuprinse atât în Actul de constituire, cât și în Statut. A. i-a fost acordată personalitate juridică prin decizia civilă nr. 60A/05.03.1998, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2604/02.06.1998 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă în dosarul nr. x/1998.

Potrivit art. 3.lit. b) din Actul constitutiv și art. 5.1 lit. b) din Statut, A. are drept scop dobândirea în proprietate,...precum și revendicarea, deținerea, protejarea, administrarea și valorificarea bunurilor imobile evreiești care urmează a fi restituite de autoritățile publice competente române Federației Comunităților Evreiești din România și/sau Fundației, conform legilor romane și a altor acte normative.

În vederea atingerii acestui scop, art. 4 lit. a) din Actul constitutiv și art. 5.2 lit. a) din Statut prevăd, printre obiectivele principale de activitate, implicarea în problema restituirii bunurilor imobiliare evreiești, inclusiv prin formularea cererilor de retrocedare, atât în numele Federației Comunităților Evreiești din România, cât și în numele Fundației.

Potrivit art. 43 alin. (7) din Statutul Federației Comunităților Evreiești din România -Cultul Mozaic, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008 "Potrivit legislației în vigoare de restituire a proprietăților preluate abuziv de statul român în perioada 1945-1989, bunuri comunitare evreiești au fost și sunt redobândite de Fundația "Caritatea", constituită de Federație și Organizația Mondială Evreiască pentru Restituirea Bunurilor. Acestea, inclusiv despăgubirile primite, nu fac parte din patrimoniul Federației și al Comunităților. Administrarea și valorificarea acestora se realizează conform statutului Fundației "Caritatea".

În raport de aceste prevederi, rezultă că Federația Comunităților Evreiești din România a transmis în patrimoniul recurentei A. drepturile referitoare la formularea cererilor de retrocedare a bunurilor imobile comunitare evreiești ce au fost confiscate, naționalizate sau trecute în patrimoniul statului prin măsuri de constrângere, atât drepturile pe care le avea în nume propriu pentru formularea unor cereri de retrocedare, cât și drepturile pe care le avea de a formula astfel de cereri în calitatea sa de continuator al tuturor organizațiilor, societăților, asociaților, așezămintelor, fundațiilor și altele asemenea lor, evreiești/israelite care au funcționat pe teritoriul României anterior anului 1949 și care au desfășurat activități de cult, sociale, de învățământ, sănătate, cultură, sport, purtând diverse denumiri, precum: comunități israelite de rit oriental, sefard, ortodox, neolog, epitropii israelite etc.

Prin urmare, A. are legitimarea pentru a formula cererea da restituire, precum și de dobândire în proprietate a imobilului în discuție, în virtutea drepturilor ce i-au fost transmise de către Federația Comunităților Evreiești din România, având calitatea de continuator atât al Comunității Evreilor din Galați cat și al Spitalului Israelit din Galați - entitate care a desfășurat activitate în domeniul sănătății.

I.4.4. Referitor la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1820/03.04.2019, arată că susținerile recurentei sunt lipsite de temei, în condițiile în care hotărârea instanței de fond nu este și nici nu ar putea să fie fundamentată pe această hotărâre, fiind citată doar cu titlu de practică judiciară. Este nerelevantă împrejurarea că litigiul în care s-a pronunțat această hotărâre a fost unul fundamentat pe O.U.G. nr. 83/1999, în condițiile în care, problema de drept dedusă judecății este aceeași: existența și modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului de către Comunitatea Evreiască în temeiul art. 56 din Legea cultelor din anul 1928. Atâta timp cât dezlegarea dată de Înalta Curte în această hotărâre nu este făcută din perspectiva O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000, ci exclusiv din interpretarea Legii cultelor din anul 1928, raționamentul poate fi valid în orice litigiu, indiferent de temeiul de drept pe care se fundamentează.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

II.1. Primul motiv de recurs, prin care se susține în esență greșita interpretare a prevederilor art. 56 din Legea cultelor din anul 1928, este nefondat.

Contrar celor susținute de către recurentă, instanța de fond a făcut o interpretare corectă a acestor dispoziții, care reglementează modalitatea de trecere a bunurilor comunitare evreiești din patrimoniul unor persoane fizice sau juridice în proprietatea Comunității evreiești, în temeiul legii (ope legis), fără îndeplinirea vreunei formalități.

Astfel, art. 56 din Legea cultelor din anul 1928, a cărui greșită interpretare se susține de către recurentă, prevede că:

"toate bunurile, mobile sau imobile, afectate unei instituțiuni întreținute de cultul mozaic, aflate astăzi pe numele unei persoane fizice sau societăți particulare, trec de drept și fără îndeplinirea nici unei formalități în stăpânirea comunității mozaice respective, din ziua constituirii ei ca persoană juridică."

Potrivit art. 56 alin. (3), "tribunalul situației locului va constata dacă dispozițiunile cerute de lege sunt îndeplinite. Aceasta la cererea președintelui comunității respective".

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că, sub efectul Legii cultelor din 1928, comunitățile evreiești locale au devenit de drept, prin efectul legii, titularele dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile la care acestea se referă, chiar dacă acestea fuseseră anterior proprietatea unor alte entități juridice, în măsura în care erau îndeplinite cumulativ următoarele condiții: comunitatea evreiască locală să fie constituită ca persoană juridică; bunul să fie afectat unei instituțiuni întreținute de Cultul Mozaic/Comunitatea Evreiască.

Îndeplinirea acestor două condiții nu este contestată de către recurentă, care însă susține, în contra celor reținute de către instanța de fond, că ar fi fost necesară întrunirea unei condiții suplimentare, și anume cerința ca tribunalul de la locul situării imobilului să constate dacă sunt îndeplinite condițiile legale la cererea comunității respective.

Interpretarea propusă de recurentă nu poate fi primită, aceasta nefiind susținută de textul art. 56 din Legea cultelor din 1928, din a cărui interpretare gramaticală rezultă cu claritate faptul că transferul dreptului de proprietate din patrimoniul unor persoane fizice sau juridice în patrimoniul Comunității Evreiești locale, ulterior constituirii sale ca persoană juridică, a avut loc prin efectul legii ("de drept și fără îndeplinirea niciunei formalități"), formulare care conduce la concluzia că acest transfer nu mai trebuie confirmat de vreun act juridic de punere în executare a acestor dispoziții legale.

O astfel de interpretare ar echivala cu lipsirea de eficiență a dispozițiilor art. 56 din Legea cultelor din 1928, ceea ce contravine principiului de interpretare a legii potrivit căruia interpretarea actelor juridice trebuie făcută în sensul de a produce efecte juridice, iar nu de a nu produce nici un efect. În măsura în care ar fi necesară sesizarea instanței pentru a se verifica îndeplinirea condițiilor și pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens, ar fi lipsit de sens ca legiuitorul să prevadă că acest transfer operează "de drept și fără îndeplinirea niciunei formalități", într-o astfel de lege constatarea dreptului făcându-se pe cale judecătorească.

Constatarea pe cale judecătorească a îndeplinirii condițiilor legale nu reprezintă o condiție sau o obligație impusă de Legea cultelor din 1928 pentru transferul dreptului de proprietate, ci o recunoaștere, prin efectul aceleiași legi, a dreptului și totodată a calității procesuale active a Președintelui comunității evreiești pentru a solicita constatarea îndeplinirii condițiilor stipulate de art. 56 de către tribunal. Un astfel de demers rămâne însă o opțiune a persoanei îndreptățite (Președintele comunității evreiești), iar nu o obligație, neputându-se susține că pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România sau instanța învestită cu controlul legalității deciziei emise de aceasta nu pot verifica ele însele îndeplinirea celor două condiții ce reies din redactarea art. 56 din Legea cultelor din 1928.

Formalitatea vizând constatarea îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege, impusă de alin. (3) din art. 56 din Legea nr. 54/1928, nu are caracter constitutiv sau translativ de drepturi de proprietate, lipsa acesteia neafectând transferul dreptului de proprietate, care a operat ope legis.

Prin urmare, chiar dacă s-ar admite raționamentul recurentei în sensul că o astfel de constatare de către instanță a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 56 din Legea cultelor din 1928 este necesară, nimic nu ar împiedica instanța învestită cu analiza legalității deciziei emise de recurentă să facă o astfel de verificare, cu atât mai mult cu cât, în lipsa contestării în concret a neîndeplinirii vreuneia din cele două condiții, o astfel de analiză este una formală.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune în principiu un recurs în cadrul căruia instanța să aibă competența de a analiza toate problemele de fapt și de drept pertinente pentru litigiul asupra căruia este sesizată (Terra Woningen B.V. împotriva Țărilor de Jos, pct. 52; Sigma Radio Television Ltd împotriva Ciprului, pct. 151- 157). Aceasta implică în special că judecătorul trebuie să aibă competența să analizeze punct cu punct asupra fiecăruia din capetele de cerere ale reclamantului pe fond, fără a refuza să examineze pe vreunul din ele și să ofere motive clare pentru respingerea lor. Singurul care se califică pentru denumirea "instanță" în sensul art. 6 este un organism care beneficiază de jurisdicție deplină (Beaumartin împotriva Franței, pct. 38). Astfel, art. 6 impune instanțelor judecătorești un control judiciar efectiv (Obermeier împotriva Austriei, pct. 70). Exercitarea deplinei jurisdicții de către o instanță presupune să nu renunțe la niciuna din componentele funcției de a judeca (Chevrol împotriva Franței, pct. 63).

În raport de această jurisprudență, îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 56 din Legea cultelor din 1928 poate fi constatată chiar de către instanța învestită cu analiza legalității deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România.

În ceea ce privește susținerea recurentei Comisia specială de retrocedare care justifică respingerea cererii intimatei prin aceea că imobilul solicitat nu s-a aflat în proprietatea Comunității Evreiești din Galați, ci în proprietatea Spitalului Izraelit Galați, Înalta Curte reține că aceasta nu se confirmă.

Astfel, din analiza textului de lege analizat rezultă că, drept efect al îndeplinirii cerințelor legale prevăzute de art. 56, o comunitate evreiască locală devenea titulara dreptului de proprietate asupra unor bunuri afectate unei instituțiuni întreținute de Cultul Mozaic/Comunitatea Evreiască, fără a mai fi necesară pronunțarea vreunei hotărâri judecătorești ori emiterea vreunui act administrativ sau de altă natura în acest sens.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei nr. 1820/03.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, prin care s-a reținut că:

"Înalta Curte apreciază a fi nefondate criticile recurentei-pârâte, reținând că, potrivit prevederilor legale anterior citate [n.n. art. 56 alin. (3) din Legea cultelor nr. 54/1928], imobilul în litigiu a trecut din proprietatea Spitalului Israelit în proprietatea Comunității Evreiești din Iași, de drept și fără îndeplinirea niciunei formalități, de la data constituirii acestei comunități ca persoană juridică în anul 1929.(...)

Pe cale de consecință, reclamanta nu avea obligația de a face dovada că este continuatoarea Spitalului Israelit, prin prezentarea unui înscris doveditor al transferului dreptului de proprietate, întrucât această unitate sanitară nu avea calitatea de proprietar la data preluării imobilului de către Statul Român, ci exercita numai un drept de folosință, dreptul de proprietate aparținând Comunității Evreiești din Iași, iar A. are calitatea de continuatoare a acestei comunități.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect judecătorul fondului a reținut că reclamanta este continuatoarea persoanei juridice titulare de la care se susține că s-a preluat imobilul de Statul Român, iar criticile pârâtei sub acest aspect sunt nefondate."

Potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Spre deosebire de efectul negativ, pentru reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu este necesară întrunirea triplei identități de elemente (părți, obiect, cauză), astfel încât, pornind de la această premisă generală, aplicarea acestui text ar fi posibilă și în ipoteza în care doar una dintre părțile din litigiul pendinte a avut calitatea de parte și în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea definitivă invocată cu autoritate de lucru judecat.

O asemenea distincție a fost avută în vedere inclusiv în considerentele Deciziei nr. 18/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020, prin care s-a reținut că "(...) principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât și al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părțile în proces (și succesorii acestora), fundamentul și justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea și dreptul la apărare" (paragraful 95), făcându-se referire în continuare însă și la "(...) distincția făcută doctrinar în ceea ce privește înțelegerea noțiunii de terț, în spațiul opozabilității. În acest sens, este terț desăvârșit acela în raport cu care efectele hotărârii nu se repercutează în niciun fel, în vreme ce terțul interesat este cel care, fiind atins în mod indirect de modalitatea tranșării litigiului, are interesul de a se prevala de efectele unei hotărâri favorabile sau, dimpotrivă, de a înlătura, față de el, efectele unei judecăți care îl prejudiciază, astfel cum este și cazul litigiului pendinte, în care una din chestiunile ce se impun a fi dezlegate este cea a calității de continuatoare a Comunității Evreiești a A., intimata-reclamanta din prezentul dosar, chestiune dezlegată definitiv prin decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, cu privire la care se impune a fi reținut aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

În conformitate cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., aspectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea litigiu care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, asigurându-se astfel nevoia de ordine și stabilitate juridică și evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Prin urmare, în mod corect a apreciat instanța de fond că reclamanta este continuatoarea persoanei juridice titulare de la care se susține că s-a preluat imobilul de Statul Român, criticile pârâtei-recurente fiind nefondate.

De altfel, prezumția de veridicitate de care se bucură cele reținute prin decizia nr. 1820/03.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, cu privire la care se impune a fi reținut aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat se coroborează cu înscrisurile depuse la dosarul de retrocedare care dovedesc împrejurarea că imobilul a aparținut Comunității Israelite din Galați și nu Spitalului Israelit din Galați, care avea doar un drept de folosință asupra acestuia și nu un drept de proprietate respectiv: actul "Predare de legat" din anul 1908, în cuprinsul căruia se arată faptul că defunctul D. "lasă Spitalului israelit din Galați reprezentat prin Epitropia comunitatei israelite din Galați sus citatul imobil [...]", că "taxa de înregistrare a fost plătită de Comunitatea isr., precum și faptul că "subscrisul E. în calitate de Președinte al Comunitatei Israelite din Galați declar că accept această predare de legat ce se face de către dna. F. din Galați pentru Spitalul Israelit din Galați"; copia extras din "Tablou de numele, pronumele și numărul casei proprietarilor aranjați pe străzile circumscripției a II-a Galați" privind imobilul din strada x nr. nou 12, proprietatea Epitropiei Comunității Israelite, din anul 1910; Deciziunea nr. 1617/18.05.1943 pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/1942 prin care a fost admisă cererea formulată de Comunitatea Evreilor din Galați de exceptare a mai multor imobile, între care și cel din Galați, str. x, de la aplicarea Decretului Lege nr. 842/1941.

II.2. Motivul de recurs referitor la greșita reținere a cadrului normativ al deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1820/03.04.2019 este, de asemenea, nefondat.

În primul rând, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de fond nu este fundamentată pe această hotărâre, care este citată doar cu titlu de practică judiciară.

În al doilea rând, este nerelevantă împrejurarea că litigiul în care s-a pronunțat această hotărâre a fost unul fundamentat pe O.U.G. nr. 83/1999, în condițiile în care, problema de drept dedusă judecății este aceeași, respectiv existența și modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilului de către Comunitatea Evreiască în temeiul art. 56 din Legea cultelor din anul 1928, iar dezlegarea dată de Înalta Curte acestei chestiuni nu este făcută din perspectiva O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000, ci exclusiv din interpretarea Legii cultelor din anul 1928, ceea ce a determinat Înalta Curte în prezentul recurs să rețină efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al acestei decizii.

De altfel, raportarea la considerentele Înaltei Curți din această decizie definitivă este cu atât mai justificată cu cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în repetate rânduri rolul constituțional al instanței supreme în unificarea practicii judiciare, reținând că o divergențele de jurisprudență profunde și persistente care s-au dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării este, în sine, contrară principiului securității juridice, care este implicit în ansamblul articolelor Convenției și constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept [cauza Beian împotriva României (nr. 1), pct. 39]. În această cauză, instanța europeană a observat că, în loc să își îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, instanța supremă a devenit ea însăși o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar. Curtea a considerat că această incertitudine jurisprudențială a avut ca efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a beneficia de drepturile prevăzute de lege, în timp ce altor persoane aflate într-o situație similară cu a acestuia le-au fost recunoscute respectivele drepturi (pct. 39-40).

Or, tocmai în lumina acestui rol constituțional al instanței supreme în unificarea practicii judiciare și a jurisprudenței instanței europene care subliniază importanța practicii unitare la nivelul Înaltei Curți, considerentele deciziei definitive a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1820/03.04.2019 într-o cauză prin care se dezleagă aceeași problemă de drept în privința aceleiași reclamante capătă o semnificație deosebită, chiar dacă nu s-ar reține efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al acestei decizii.

Prin urmare, și acest motiv de recurs este nefondat.

II.3. Cheltuielile de judecată în recurs

Văzând și dispozițiile art. 453 C. proc. civ., va fi obligată pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5846,95 RON, reprezentând onorariu avocat către reclamanta A., cheltuieli a căror realitate a fost dovedită cu chitanța depusă la dosar și pe care instanța le apreciază ca fiind necesare și proporționale față de complexitatea cauzei și munca depusă de avocat.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Reținând că nu se confirmă nici criticile de nelegalitate încadrate de către instanță în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței civile nr. 6/2021 din 13 ianuarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5846,95 RON către reclamanta A..

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 noiembrie 2022.