ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1751/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov la data de 28.02.2008, în dosarul cu nr. x/2008, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, solicitând anularea deciziilor nr. 7078 din 20 decembrie 2007 și nr. 3583 din 11 octombrie 2007, emise de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Prin sentința civilă nr. 2 din 21 aprilie 2008 Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a aceleiași curți de apel.

Prin decizia civilă nr. 6982 din 25 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamant, a casat sentința 2 din 21 aprilie 2008 și a trimis cauza spre compentă soluționare către Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 3989 din 06.06.2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului.

Prin decizia nr. 4836 din 16 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul reclamantului, a casat sentința nr. 3989 din 06 iunie 2011 și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de control judiciar a apreciat că, prima instanță a nesocotit dreptul reclamantului de a beneficia în mod plenar și efectiv de dreptul de apărare, întrucât documentația care a stat la baza emiterii deciziilor contestate a fost depusă la termenul de judecată din data de 23.05.2011, la care reclamantul nu a fost prezent, iar cererea sa de acordare a unui nou termen pentru pregătirea apărării a fost respinsă.

Prin sentința civilă nr. 4167 din 20 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în fond, după casare, a admis cererea formulată de reclamant și a anulat cele două decizii contestate emise de către intimat.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că, în speță, nu erau îndeplinite condițiile pentru a se constata calitatea reclamantului de agent al poliției politice comuniste, întrucât câmpul de acțiune al prevederilor art. 15 din Legea nr. 187/1999 este delimitat strict prin trimiterea la dispozițiile art. 2 din aceeași lege, iar cum reclamantul nu a deținut și nu deține una din funcțiile enumerate la art. 2 din aceeași lege, nu erau îndeplinite condițiile pentru a constata calitatea reclamantului de agent al poliției politice comuniste.

Prin decizia civilă nr. 354 din 12 februarie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității împotriva sentinței civile nr. 4167 din 20 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de intervenție formulată de B. în interesul recurentului-pârât Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității și al intimatului-pârât Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Motivul de casare a fost în sensul analizării de către curtea de apel a tuturor apărărilor și susținerilor părților precum și toate înscrisurile noi depuse la dosar și a se proceda la examinarea și soluționarea cererilor de intervenție formulate de C., D. și E. în interesul intimatului-reclamant A., rămânând câștigată cauzei admiterea în principiu a acestor cereri de intervenție, dispusă de către instanța de recurs.

Prin sentința civilă nr. 3178 din 21 octombrie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., a admis cererile de intervenție accesorie formulate în interesul intimatului-pârât Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității de către intervenienții F. și B., a respins ca neîntemeiate cererile de intervenție formulate în interesul reclamantului de către intervenienții C., D., E. și a menținut deciziile nr. 2583 din 11 octombrie 2007 și nr. 7078 din 20 decembrie 2007 adoptate de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității prin care se constată calitatea reclamantului A. de agent al poliției politice comuniste (lucrător al securității).

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

- întrucât pe parcursul soluționării cauzei, Legea nr. 189/1997 a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 51/2008 a Curții Constituționale, adoptându-se ulterior O.U.G. nr. 24/2008, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, aceste norme având menirea să asigure exercitarea rolului activ al judecătorului, în sensul aprecierii asupra valabilității actelor și lucrărilor efectuate sub imperiul legii vechi, fără a se încălca principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție;

- vătămarea produsă prin pretinsele neregularități din procedura administrativă anterioară sesizării instanței de judecată constând în încălcarea dreptului la apărare prin omisiunea initimatului Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității de a proceda la citarea recurentului și de a-i permite accesul la documentele care au stat la baza verificării, a fost acoperită prin remediul procesual constând în accesul deplin la instanța de contencios administrativ, după procedura prevăzută de O.U.G. nr. 24/2008;

- în raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, s-a reținut autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 354 din 12 februarie 2016 cu privire la interpretarea prevederilor art. 17 din Legea nr. 187/1999, așa încât, în rejudecarea cauzei, judecătorul fondului a procedat conform îndrumării din decizia de casare, la analiza pe fond a activităților invocate de intimatul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ca fiind activități de poliție politică;

- din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/1999 și art. 2 din O.U.G. nr. 24/2008, instanța de fond a constatat că noțiunea de agent al poliției politice comuniste, este sinonimă cu cea de "lucrător al Securității", iar potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, calificarea în prezent a unor fapte petrecute în trecut trecut și regelementarea unor efecte juridice legate de aceste fapte nu constituie o încălcare a principiului neretroactivității legii civile, de vreme ce efectele lor se produc numai pentru viitor, din momentul intrării în vigoare a actului normativ;

- referitor la utilizarea înscrisurilor din dosarele intervenienților accesorii în interesului recurentului-reclamant fără acordul acestora, s-a reținut că, în raport de jurisprudența Curții Constituționale, dosarele întocmite de organele securității ca poliție politică aparțin fondului arhivistic național;

- pe fondul cauzei, s-a reținut că activitățile desfășurate de recurentul-reclamant: avizarea negativă a unei persoane care dorea să călătorească în străinătate; recrutarea unei persoane ca informator; urmărirea informativă a unor persoane serveau scopului notoriu al securității de a monitoriza cu atenție orice comentariu negativ la adresa conducerii de partid și de stat și s-au constituit în activități prin care s-au suprimat ori îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului;

- în ceea ce privește cererile de intervenție accesorie în interesul intimatului Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, s-a reținut atât justificarea interesului în promovarea acestora, cât și temeinicia raportat la acuzația adusă recurentului-reclamant de către intimatul-pârât.

Împotriva sentinței curții de apel, a declarat recurs reclamantul A., fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865, solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea recursului, în esență, recurentul-reclamant a criticat sentința atacată, sub următoarele aspecte:

- hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanța de fond nu a cercetat împrejurarea că deciziile contestate au fost emise cu încălcarea formelor legale de către funcționarii autorității intimate, respectiv cu încălcarea dreptului de apărare, ceea ce a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului constat;

- motivele pe care se sprijină hotărârea sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, în sensul că, deși a fost lipsit de apărare pe toată durata procedurii administrative, instanța de fond, în mod greșit a considerat că această vătămare a fost înlăturată prin accesul liber la instanța de judecată;

- instanța de fond a încălcat principiul neretroactivității legii, întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată sub imperiul Legii nr. 187/1999, iar judecata s-a desfășurat conform O.U.G. nr. 24/2008 și, totodată, nu a clarificat veridicitatea motivului invocat de recurentul-reclamant vizând incidența în cauză a prevederilor art. 2 din Legea nr. 187/1999;

- hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, în condițiile în care Legea nr. 187/1999 a fost declarată neconstituțională, situație în care se impunea constatarea nulității deciziilor emise în baza acestei legi. Totodată, instanța nu s-a aplecat asupra dovedirii eventualelor elemente de poliție politică ci numai asupra apartenenței față de o instituție.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 03.03.2017, intimatul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a răspuns tuturor criticilor formulate, subliniind legalitatea sentinței recurate.

În esență, a arătat că instanța de fond a reținut în mod corect, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale că, pretinsa vătămare suferită în procedura administrativă s-a acoperit prin accesul liber la instanță.

De asemenea, dând eficiență dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că a ținut seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 354 din 12 februarie 2016 problemei de drept referitoare la încadrarea recurentului-reclamant în categoria persoanelor care ocupă una din funcțiile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 187/1999, în mod corect instanța de fond a procedat la analiza pe fond a activităților invocate de intimat, concluzionând în sensul că reprezintă activități de poliție politică.

În ședința publică de la 04.05.2017, recurentul-reclamant a solicitat suspendarea judecății recursului până la soluționarea dosar nr. x/2017 aflat pe rolul Curții de Apel București, cerere respinsă de către Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciindu-se că dosarul invocat nu are înrâurire asupra recursului dedus judecății.

În aceeași ședință de judecată, recurentul-reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 teza II, art. 6 și art. 34 teza II din O.U.G. nr. 24/2008, solicitând sesizarea Curții Constituționale, cerere respinsă de Înalta Curte, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de ședință din data de 11.05.2017.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, dar și sub toate aspectele conform art. 30

Instanța de contencios administrativ a Curții de Apel București a fost învestită cu acțiunea în anulare a deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007 prin care intimatul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a stabilit că recurentul-reclamant A. a fost agent al poliției politice comuniste, precum și a deciziei nr. 7078 din 20 decembrie 2007 prin care intimatul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a respins contestația pe care recurentul-reclamant a formulat-o împotriva deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007, stabilind în urma reexaminării documentației, că nu au fost aduse elemente noi de natură să modifice decizia inițială.

Sentința civilă nr. 3989 din 06.06.2011 prin care s-a respins acțiunea recurentului-reclamant, respectiv sentința civilă nr. 4167 din 20 decembrie 2013 prin care s-a admis acțiunea și s-a constatat nulitatea celor două decizii, au fost casate prin deciziile nr. 4836 din 16 noiembrie 2012, respectiv nr. 354 din 12 februarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de rejudecare s-a pronunțat prin sentința supusă controlului judiciar, reținând că cererea recurentului-reclamant referitoare la nelegalitatea celor două decizii este neîntemeiată.

Motivele de fapt și de drept ce au stat la baza concluziei că este neîntemeiată acțiunea recurentului-reclamant de anulare a deciziilor contestate prezentate în rezumat în considerentele de față, demonstrează că instanța de rejudecare a dat eficiență dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, în sensul că a ținut seama de dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție în deciziile de casare și totodată reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt stabilită prin probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reține următoarele:

7.1 Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură de la 1865 ("când prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)" în cadrul căruia recurentul-reclamant susține încălcarea dreptului la apărare întrucât nu a fost citat și nici audiat la emiterea deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007 este apreciat ca nefondat.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că neregularitățile procedurale invocate de către recurentul-reclamant în procedura administrativă anterioară sesizării instanței de judecată nu sunt de natură a determina nulitatea deciziei contestate, de vreme ce decizia a fost comunicată recurentului, iar acesta a contestat-o în fața instanței, fiind respectat, astfel, dreptul la apărare.

Argumente similare se regăsesc și în jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat, prin decizia nr. 980 din 25 iunie 2009 că "procedura de judecată respectă principiile fundamentale privind oralitatea, contradictorialitatea, publicitatea și dreptul la apărare, părțile având, deopotrivă, posibilitatea de a uza de garanțiile prevăzute de legea procesuală civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept".

Ca atare, dreptul la apărare al recurentului-reclamant a fost asigurat, în condițiile în care toate lacunele contestate prin Decizia nr. 51/2008 prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea nr. 187/1999 au fost acoperite prin reglementarea posibilității de a contesta decizia emisă de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în fața instanței de contencios administrativ și fiscal, în două grade de jurisdicție, astfel încât nu se poate susține că recurentul nu a beneficiat de garanțiile unui proces echitabil și de posibilitatea valorificării tuturor mijloacelor pe care le implică exercițiul dreptului la apărare.

Pe cale de consecință, motivul de recurs nu este fondat.

7.2 Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii") în cadrul căruia recurentul-reclamant critică hotărârea instanței de fond dintr-o perspectivă dublă, pe de-o parte, a interpretării greșite a dispozițiilor art. 16 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 187/1999, iar pe de altă parte, a nesocotirii dreptului la apărare în cadrul procedurii judiciare, este de asemenea, nefondat.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că trimiterea recurentului-reclamant la dispozițiile art. 16 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 187/1999, este eronată, în realitate trimiterea vizând dispozițiile art. 15 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 187/1999, potrivit cu care " Declanșarea și finalizarea verificărilor solicitate se pot face și în lipsa persoanei legal citată".

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că, în speță, există dovada citării recurentului pentru susținerea contestației administrative, iar în ceea ce privește încălcarea dreptului la apărare în procedura judiciară, se constată că a fost pe deplin respectat, în condițiile în care, în primul ciclu procesual, hotărârea instanței de fond a fost casată pentru ca recurentul-reclamant să beneficieze în mod plenar și efectiv de dreptul de apărare. Astfel, documentația care a stat la baza emiterii deciziilor contestate, a fost comunicată recurentului la data de 30.05.2011, având posibilitatea de a o combate în procedura judiciară ulterioară.

Recurentul-reclamant susține, pe de-o parte, că instanța de fond a încălcat principiul neretroactivității legii, iar pe de altă parte că, ar fi schimbat natura motivului de nulitate invocat prin cererea de chemare în judecată.

Referitor la critica vizând nerespectarea principiului neretroactivității legii, Înalta Curte constată că pe parcursul soluționării cauzei, Legea nr. 187/1999, în temeiul căreia au fost emise deciziile contestate, a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 51/2008 a Curții Constituționale, iar legiuitorul a pus în acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, adoptând O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirație al securității.

Acest din urmă act normativ cuprinde o dispoziție tranzitorie - art. 34 - conform căruia "Cauzele aflate pe rolul instanțelor civile la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se trimit instanțelor de contencios administrativ competente. Acestea, la primul termen de judecată, verifică dacă părțile stăruie în continuarea judecații, iar în caz afirmativ continuă judecata potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, examinând cauza sub toate aspectele și apreciind care acte și lucrări efectuate rămân valabile", menită să asigure exercitarea rolului activ al judecătorului, care va aprecia asupra valabilității actelor și lucrărilor efectuate sub imperiul legii vechi.

Argumente similare se regăsesc atât în jurisprudența Curții Constituționale (decizia 1398/2008 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008) cât și în jurisprudența anterioară a Înaltei Curți, secția de contencios administrativ și fiscal (decizia 1450/2010, decizia 1749/2010) concluzia desprinsă fiind în sensul că voința legiuitorului a fost aceea de a se asigura judecarea cauzei sub toate aspectele, respectiv de a se evalua situația de fapt reținută în motivarea deciziilor contestate și de a se aprecia asupra valabilității actelor și lucrărilor efectuate sub imperiul legii vechi.

În speță, relevant este că, pe de o parte, atât legea anterioară Deciziei nr. 51/2008 a Curții Constituționale, cât și cea ulterioară conțin o reglementare similară a calităților de colaborator și lucrător ai Securității, iar pe de altă parte, că art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, a consacrat în mod expres soluția continuării judecării cauzelor (începute sub legea veche) potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, examinând cauza sub toate aspectele și apreciind care acte și lucrări efectuate rămân valabile.

Prin urmare, întrucât legea impune judecarea cauzei sub toate aspectele, nu are fundament legal solicitarea reclamantului de a se constata nulitatea absolută a Deciziei nr. 5583 din 11 octombrie 2007 a Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității precum și a Deciziei nr. 7078 din 20 decembrie 2007 a aceluiași Colegiu, prin simplul efect al Deciziei nr. 51/2008 a Curții Constituționale, cum eronat susține recurentul-reclamant.

La aceeași soluție se ajunge și dacă se are în vedere doar principiul constituțional anterior enunțat, precum și faptul că reglementarea calității de colaborator al poliției politice comuniste, respectiv al Securității, este constantă în liniile esențiale, pe întreaga perioadă în discuție.

De altfel, rațiunea adoptării actelor normative privind deconspirarea poliției politice comuniste, respectiv a Securității, derivă din necesitatea cunoașterii de către membrii unei societăți, postcomuniste a fostului regim totalitar, depășirii nivelului organizatoric, intelectual și moral impus de un sistem caracterizat prin structuri și moduri de gândire inadecvate, respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale creării unei culturi politice autentice și a unei societăți civilizate, verificării a posteriori a comportamentului persoanelor care, în prezent, candidează pentru sau, după caz, ocupă demnități sau funcții publice (aflându-se în situații de a fi garanții Constituției și ai democrației) sau dețin titluri care implică o dimensiune morală primordială, legea neavând un scop punitiv și neinstituind, per se, o responsabilitate penală a celor în privința cărora, se va constata definitiv că au fost lucrători sau colaboratori ai poliției politice comuniste, respectiv ai Securității.

În esență, sub aspectul care interesează în cauză, legea a urmărit și urmărește scopul de deconspirare a persoanelor care au contribuit la instrumentarea dosarelor întocmite de Securitate, sau au efectuat activitățile prevăzute de actul normativ, antrenând doar eventuale consecințe de ordin moral în privința celor care au încălcat drepturile și libertățile fundamentale ale altora în perioada dictaturii comuniste.

Prin urmare, rolul instanței judecătorești învestită cu soluționarea unei contestații împotriva deciziei Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității nu este acela de a stabili vinovății sau de a aplica pedepse și de a le individualiza, instanța nerealizând o justiție retributivă, ci de a constata, pe baza probelor administrate în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte, o situație de fapt, anume acea dacă o persoană a fost sau nu colaborator sau lucrător al Securității, ca poliție politică, rațiunea legii și rolul instanței fiind în acord cu principiile stabilite atât prin Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 cât și prin jurisprudența C.E.D.O. (a se vedea hotărârea de Mare Cameră pronunțată la data de 16.03.2006 în cauza Zdanoka contra Letoniei; decizia din 22.11.2001 în cauza Knauth contra Germaniei).

Critica vizând schimbarea motivului de nulitate invocat de recurentul-reclamant ca fiind art. 2 din Legea nr. 187/99, este de asemenea nefondat, întrucât instanța de rejudecare a dat eficiență dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 în sensul că a ținut seama de dezlegarea dată de Înalta Curte în decizia de casare nr. 354 din 12 februarie 2016 problemei de drept legate de incidența art. 2 din Legea nr. 187/99. Astfel, în considerentele deciziei de casare s-a reținut că "în mod greșit a apreciat instanța de fond că verificarea unei persoane sub aspectul calității de agent al poliției politice comuniste are loc exclusiv în situația în care persoana ocupă una din demnitățile sau funcțiile menționate în art. 2 din lege", în rejudecarea cauzei, instanța de fond fiind ținută, conform îndrumării date prin decizia de casare" să cerceteze pe fond activitățile invocate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ca fiind activități de poliție politică".

7.4 În fine, nefondată este și critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 ("când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii").

În dezvoltarea acestei critici, recurentul invocă, pe de-o parte, încălcarea dreptului la un proces echitabil prin aceea că instanța de fond s-a pronunțat în baza altui temei juridic decât cel invocat de parte, a fost nesocotită jurisprudența din alte cauze în care s-a constatat nulitatea absolută a deciziilor emise în baza Legii nr. 187/1999, nu s-a ținut seama de incompatibilitatea membrilor Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității care au emis deciziile contestate, iar pe de altă parte, faptul că instanța de fond nu a analizat presupusele elemente de poliție politică, ci numai apartenența recurentului față de instituție.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect, a soluționat cauza cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008, în condițiile în care, pe parcursul soluționării cauzei, Legea nr. 187/99 a fost declarată neconstituțională.

Norma tranzitorie cuprinsă în art. 34 din O.U.G. nr. 24/2008 în forma inițială cât și în forma dobândită în urma modificării aduse acestei ordonanțe prin Legea nr. 293/2008 a fost supusă controlului de constituționalitate, așa cum s-a arătat deja (Decizia nr. 1398/2008 a Curții Constituționale), și în considerarea acesteia în mod corect instanța de fond - cu ocazia rejudecării, a reținut că se impune judecarea în continuare a cauzelor care au fost introduse pe rolul instanțelor în baza art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 cu luarea în considerare a tuturor probelor administrate până în acel moment, adică a verificării dacă reclamantul a făcut sau nu poliție politică în sensul art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/1999.

Legalitatea deciziilor emise de Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității prin care s-a stabilit calitatea recurentului-reclamant de agent al poliției politice comuniste a fost evaluată, în mod corect, în conformitate cu principiul tempus regit actum din perspectiva art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 187/1999, text legal potrivit căruia:

(1) Prin poliție politică se înțelege toate acele activități ale securității statului sau ale altor structuri și instituții cu caracter represiv, care au vizat instaurarea și menținerea puterii totalitar comuniste, precum și suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

(2) Este agent al poliției politice comuniste orice persoană care, având calitatea de lucrător operativ al organelor de securitate sau de miliție, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfășurat activități de poliție politică în sensul prezentei legi.

Or, în speță, verificările întreprinse de către intimat au relevat că recurentul-reclamant, în calitate de locotenent-major (în anul 1981), căpitan (în anii 1987-1988), respectiv maior (în anul 1989), în cadrul Inspectoratului Județean de Securitate Brașov-serviciu 1, respectiv serviciul antiterorist din cadrul aceluiași inspectorat, a desfășurat activități constând în avizarea negativă a unei persoane, recrutarea unei persoane ca informator, urmărirea informativă a unor persoane, această din urmă activitate presupunând derularea următoarelor măsuri: încadrarea informativă a titularului, solicitarea efectuării de investigații la domiciliu, interceptarea corespondenței interne în scopul surprinderii de date vizând motivația manifestărilor dușmănoase, identificarea și verificarea prin măsuri complexe de securitate a legăturilor de interes operativ ale obiectivului, cercetarea informativă a obiectivului în scopul documentării activității acestuia și a legăturilor sale. De asemenea, în contextul urmăririi informative a unei persoane "semnalată cu comentarii dușmănoase la adresa conducerii superioare de partid și stat", în scopul stabilirii poziției politice, conturării manifestărilor și acțiunilor sale ostile, identificării cercului de relații și natura acestora, recurentul-reclamant a derulat următoarele măsuri informativ-operative: încadrarea informativă, interceptarea corespondenței interne, interceptarea convorbirilor telefonice, identificarea legăturilor apropiate, control domiciliar pentru a stabili dacă deține materiale cu conținut dușmănos .

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că recurentul a beneficiat de garanțiile procesului echitabil în fața instaței de judecată, soluția pronunțată fiind în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, precum și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, așa cum rezultă din referirile din cuprinsul considerentelor.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a argumentat soluția de menținere a ambelor decizii ale Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității făcând trimitere directă și în detaliu la probele existente la dosar, probe asupra cărora așa cum rezultă și din considerentele sentinței recurate și din motivele de recurs recurentul-reclamant nu a adus decât critica privitoare la lipsa oricăror dovezi ale Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității în sensul că informațiile furnizate ar fi adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale unor persoane, fără să conteste existența sau conținutul informațiilor furnizate.

Astfel, în mod corect judecătorul fondului a constatat, pe baza probatorilui administrat, că măsurile dispuse de recurentul-reclamant precum dirijarea unor surse care să pătrundă în intimitatea celui vizat sau supravegherea operativă și tehnică (direct sau prin interceptarea corespondenței și a convorbirilor telefonice, dispunerea de percheziții etc.), au fost dispuse în scopul de a depista poziția ostilă/atitudinea dușmănoasă a celor urmăriți față de politica partidului și statului, a conducerii acestora, față de regimul comunist, vădind interesul pentru opiniile celor vizați relativ la aspectele menționate.

Acest interes, pus în practică prin măsurile dispuse, coroborat cu urmările pe care le antrenau împotriva celui vizat, probează un mecanism specific de supraveghere polițienească extrem de intrusiv în viața privată a celor urmăriți și o grevare a dreptului la viață privată, a exercitării libertății de exprimare, de opinie și de conștiință, adică exact a acelor libertăți care conturează personalitatea unui om, care dau măsura demnității acestuia, grevare care - în raport de sistemul de valori al fiecăruia dintre cei vizați - poate echivala cu o suprimare efectivă a acestor libertăți.

Judecătorul fondului a observat, în mod judicios, pe baza probatoriului administrat, că măsurile dispuse au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectiv a dreptului la viață privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, art. 32 - inviolabilitatea domiciliului, art. 33 - interceptarea corespondenței - Constituția României din 1965), a dreptului la liberă exprimare (prevăzut de art. 28 din Constituția României din 1965 și art. 19 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice), a dreptului la liberă circulație (art. 12 din Pactul privind Drepturile Civile și Politice) și a dreptului la liberă asociere (art. 27 din Constituția României din 1965, art. 22 din Pactul privind Drepturile Civile și Politice).

Este important de reținut că interpretarea gramaticală, logico-sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 187/99, conduce la concluzia certă că nu este necesar, pentru ca o persoană să fie încadrată în categoria agenților sau colaboratorilor poliției politice, ca activitatea sa să fi adus efectiv atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, fiind suficient ca respectiva activitate să fi fost îndreptată împotriva acestor drepturi și libertăți și să fi fost de natură, aptă să le aducă atingere.

Așa fiind, sub aspectul fundamentării probatorii a deciziilor contestate, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de fond a concluzionat că materialul probator care a determinat Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității să adopte cele două decizii contestate face dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 187/1999.

Totodată, contrar celor arătate în cererea de recurs, analiza instanței de fond s-a axat pe activitățile desfășurate de recurentul-reclamant (avizare negativă a unei persoane care dorea să călătorească în străinătate recrutarea unei persoane ca informator, urmărirea informativă a unor persoane care a presupus interceptarea corespondenței interne și a convorbirilor telefonice), iar nu pe apartenența recurentului-reclamant la instituția - Inspectoratul Județean de Securitate Brașov.

În raport de considerentele arătate, constatând că nu sunt fondate motivele de recurs invocate în cauză, fiind legală și temeinică hotărârea recurată, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 C. proc. civ. de la 1865 va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 3178 din 21 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 3178 din 21 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2017.