ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5583/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5583/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea

înregistrată la 30 noiembrie 2002 reclamantul D.N.I.

a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, D.G.F.P. Galați, solicitând a

se stabili cuantumul

despăgubirilor bănești ce urmează a-i fi atribuite

ca măsură reparatorie

pentru imobilele

preluate în mod abuziv de stat prin naționalizare în anul

1948 și care ulterior au fost demolate, invocând

incidența dispozițiilor Legii

nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 124 din 14

martie 2003 Tribunalul Galați, secția

civilă

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât

precum și cererea dedusă judecății ca prematur

formulată.

În motivarea sentinței tribunalul a reținut că

potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor preluate

abuziv de stat și apoi

demolate, imobile care

au avut altă destinație decât aceea de locuință;

măsurile reparatorii se acordă până la concurența valorii stabilită

conform art. 10 alin. (6) din lege, numai în echivalent, adică sub forma unor

titluri de

valoare nominală folosite

exclusiv în procesul de privatizare ori sub formă de

acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe

piața de capital ori prin compensare cu alte bunuri sau servicii operate în

echivalent oferite de

deținătorul bunului cu acordul persoanei

îndreptățite.

Ca atare, instanța

a reținut că solicitarea reclamantului de a i se oferi

despăgubiri

bănești nu poate fi primită.

Prin decizia

civilă nr. 129/A din 24 septembrie 2003 Curtea de Apel Galați

a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamant reținând, prin substituirea

motivării, că acțiunea dedusă judecății a fost prematur formulată atâta

timp

cât reclamantului nu i-a fost emisă o dispoziție cu

privire la notificarea

adresată Prefecturii

județului Galați prin care a pretins acordarea unei

despăgubiri în sumă de 400 milioane lei pentru

imobilul în litigiu, moară

țărănească situat în satul Nartești.

Prin

decizia civilă nr. 5284 din 16 iunie 2005 Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul declarat de

reclamant, a casat decizia civilă

nr. 129/A/2003 și a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță.

În

motivarea hotărârii, instanța de recurs a reținut că reclamantul a

investit instanțele cu o acțiune având un obiect și o cauză precis

determinate, anume obligarea Statului Român la

plata unei despăgubiri

bănești,

întemeiată pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 caz în care

instanța

de apel avea a se pronunța cu privire la fondul cererii, fără a

schimba obiectul acesteia, urmând a cerceta dacă

a fost formulată notificare

în

condițiile art. 26 alin. (1) din lege, dacă notificarea a primit răspuns,

respectiv dacă acțiunea a fost dedusă în condițiile și termenele stipulate de

art. 26 alin. (3)

din lege.

În rejudecare, în

fața instanței de apel, reclamantul și-a completat

cererea dedusă judecății solicitând obligarea pârâtului

și la plata sumei de

150.000 RON, despăgubiri morale

motivat de faptul că „autorități

reprezentând

Statul Român, în cursul desfășurării procesului" au formulat

mai

multe susțineri „obstrucționând în acest fel măsurile reparatorii

prevăzute de lege" și anume, pârâtul s-a

apărat prin întâmpinare susținând că pentru imobilul în litigiu nu se pot

acorda despăgubiri bănești și că nu ar

avea

calitate procesuală pasivă în speța dedusă judecății iar instanțele

judecătorești, la rândul lor, au reținut în mod

greșit în primul ciclu procesual că ar fi dată excepția prematurității cererii

și au schimbat nepermis natura

actului juridic dedus judecății.

Această cerere nu a fost motivată în drept de

către reclamant.

Prin decizia

civilă nr. 11/A din 20 ianuarie 2006 Curtea de Apel Galați,

reinvestită cu judecata cauzei a admis

apelul declarat de reclamant, a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.

În

motivarea hotărârii s-a reținut că prima instanță a soluționat în mod

eronat cauza prin prisma dispozițiilor

art. 21-23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001 atâta timp cât reclamantul a

dovedit că a formulat notificare la data de 30

octombrie 2001, notificare care a fost transmisă

Prefecturii Galați.

Apreciind că

neemiterea unei dispoziții cu privire la această notificare

echivalează cu un refuz de a răspunde,

instanța de apel a apreciat că se

impune reluarea judecății din primă instanță, acțiunea dedusă judecății

neputând fi respinsă ca prematur formulată.

Prin sentința

civilă nr. 694 din 31 mai 2006 Tribunalul Galați a admis în parte acțiunea și a

constatat că reclamantul D.I. are dreptul la

despăgubiri

calculate conform Legii nr.247/2005 titlul VII pentru imobilul

situat în județul Galați, comuna Gohor, sat

Nartești, compus din teren în

suprafață de 5600 mp și construcții.

Prin aceiași sentință tribunalul a

respins cererea de obligare a pârâtului la plata unor daune morale ca

neîntemeiată.

În

motivarea sentinței instanța a reținut că imobilul în litigiu, moară

mixtă și suprafața de 5600 mp teren aferent, au fost preluate în mod

nelegal, prin naționalizare în anul 1949, de către stat, caz în care

reclamantul este îndreptățit în baza art. 2 și art. 3 din Legea nr. 10/2001 să

primească măsuri reparatorii.

Referitor la

cuantumul măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, imobil evaluat prin

raportul de expertiză întocmit de inginer T.C.,

instanța a

apreciat că în raport de dispozițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu

mai este competentă să îl stabilească, o asemenea

competență revenind Comisiei Centrale prevăzută de acest act normativ

căreia

urmează a-i fi înaintată cererea reclamantului.

Întrucât moara a

fost demolată, iar pe teren sunt edificate locuințe

proprietate

particulară, tribunalul a apreciat că statul trebuie să suporte aceste despăgubiri.

Totodată,

tribunalul a reținut că în lipsa unor dovezi din care să rezulte

că reclamantului i-ar fi fost afectate

drepturile sale personal nepatrimoniale ocrotite prin constituție nu poate fi

primită cererea sa de obligare a pârâtului

la plata unor

despăgubiri morale.

Prin decizia civilă nr. 390 A din 17

noiembrie 2006 Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins ca nefondate

apelurile declarate de

reclamantul D.I. și

continuat de moștenitorii D.A., D.I.,

D.N.

și D.A.Ș. precum și de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor.

În

motivarea deciziei instanța a reținut că nu poate fi primită critica

reclamantului privind greșita respingere

a cererii pentru acordarea de daune

morale întrucât în lipsa unor dovezi privind atingerea adusă de către

pârât unor drepturi personale nepatrimoniale ale reclamantului nu se justifică

acordarea unei astfel de despăgubiri. Instanța a omis să răspundă criticii

formulate de reclamanți privind refuzul

primei instanțe de a stabili cuantumul

măsurilor

reparatorii.

Referitor la

apelul declarat de pârât, instanța reține că în raport de recomandările făcute

instanței de trimitere din decizia de casare nu se mai

impunea

ca instanța să se pronunțe expres cu privire la excepția lipsei

calității sale procesuale pasive de altminteri, în

cauză dovedindu-se că în

urma

demersurilor efectuate de către reclamant nu s-a putut stabili fostul deținător

al imobilului preluat de stat, situație în care în speță sunt incidente

dispozițiile

art. 28 alin. (3) din lege.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții invocând incidența art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului reclamanții invocă că autoritățile

investite cu soluționarea notificării nu au

efectuat o analiză eficientă și

amănunțită cu privire la cererea

lor cu consecința neacordării unor

despăgubiri

bănești și a unor daune morale, fapt care echivalează și cu o

încălcare

a prevederilor art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O.

Totodată,

recurenții susțin că nerespectarea de către autorități a

prevederilor Legii nr. 10/2001, obstrucționarea

consecventă a cererii lor și, în

general, atitudinea

părtinitoare adoptată de acestea, aspecte care au condus la decesul autorului

lor sunt de natură să justifice cererea de acordare a daunelor morale.

Susțin recurenții

și faptul că noțiunea de proces echitabil impune ca o

jurisdicție internă să examineze efectiv

problemele esențiale ce sunt supuse

aprecierii și să își motiveze hotărârea complet și nu în mod sumar

astfel cum

s-a procedat în cauză.

Reclamanții invocă

în justificarea criticilor formulate prin recurs mai

multe decizii de speță ale Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Analizând

recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru

următoarele

considerente:

În drept,

privarea de proprietate a unei persoane dă dreptul acesteia să solicite

acordarea unei despăgubiri reale și efective pentru prejudiciul

suferit.

În materia

imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în

cadrul căreia persoanele îndreptățite pot fi cere măsuri reparatorii pentru

prejudiciile suferite ca urmare a deposedării de către stat

de astfel de imobile prin Legea nr. 10/2001.

Acest act

normativ a suferit numeroase modificări în perioada sa de

aplicare, inclusiv prin Legea nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile

proprietății

și justiției, precum și unele măsuri adiacente, act normativ de

imediată aplicare.

Prin actul

normativ mai sus arătat, respectiv prin Titlul VII, legiuitorul a

reglementat distinct „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente

imobilelor preluate în mod

abuziv", stabilind prin norme distincte sursele de

finanțare, cuantumul și procedura de acordare a

despăgubirilor aferente

imobilelor

care nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr.

10/2001

și a altor acte normative de reparație.

Fără a

comenta lipsa de coerență pe plan legislativ cu privire la

procedura de stabilire a cuantumului

despăgubirilor pe care persoanele

îndreptățite le pot primi, este de observat că nici prin dispozițiile

Legii nr.

10/2001 și nici

prin cele ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu s-au

prevăzut

norme prin care să se excludă din sfera de competență a

instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret

a

valorii prejudiciului suferit de

persoanele îndreptățite, valoare până la

concurența căreia să îi poată fi acordat titlul de despăgubire.

Dimpotrivă,

dat fiind că în sfera de competență a instanței civile se regăsește obligația

de a verifica îndeplinirea tuturor condițiilor impuse prin

legea de reparație în scopul obținerii

despăgubirii, printre altele identificarea

bunului de care

proprietarul a fost deposedat și verificarea existenței

posibilității de retrocedare în natură ori, în subsidiar, stabilirea

dreptului

acestuia la despăgubire,

pe cale de interpretare logică, instanța civilă este

abilitată, atunci

când găsește întemeiată cererea persoanei pretins

îndreptățite la despăgubire să stabilească la solicitarea acesteia

întinderea

prejudiciului suferit și

cuantumul sumei de bani până la concurența căreia

urmează să fie

despăgubită de stat.

Așa fiind,

în mod greșit instanțele de fond au apreciat că nu sunt

competente să stabilească valoarea prejudiciului

suferit prin deposedarea

de

imobilul în litigiu de către stat, în mod abuziv, a autorului lor și, pe cale

de

consecință, cuantumul

sumei de bani până la concurența căreia reclamanții

sunt

îndreptățiți să primească măsuri reparatorii.

Ca atare, în baza art. 304 pct. 9

coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

,

Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și

va trimite

cauza spre rejudecare în instanța de apel pentru a stabili în

concret valoarea până la concurența căreia

reclamanta urmează să fie

despăgubită.

În acest context

al analizei este de menționat și faptul că atâta timp

cât

dreptul subiectiv pe care recurenții își întemeiază cererea în

despăgubire își are fundamentul direct și imediat

în preluarea abuzivă de către stat a imobilului în sensul art. 2 din Legea nr.

10/2001, adică într-un

anume raport

juridic trecut în legătură cu care însă legiuitorul a înțeles

reglementeze,

prin derogare de la normele dreptului comun, un drept special de despăgubire,

efectele viitoare ale acestui raport sunt cele

imperativ stabilite de către legiuitor prin dispozițiile Legii nr.

10/2001 și,

respectiv, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Ca atare, în

măsura în care bunul nu poate fi retrocedat în natură, recurenții au a urma, în

scopul obținerii titlului de despăgubire și al plății

efective,

în formele prescrise de legiuitor, a despăgubirii la care sunt

îndreptățiți, procedura prevăzută prin Titlul VII

al legii mai sus arătate.

Cu alte cuvinte,

această nouă lege este cea care determină imperativ

regimul stabilirii și plății, în mod definitiv și

în mod efectiv, a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de

referință și,

pe cale de

consecință, nu poate fi primită critica recurenților în sensul ca

pârâtul să fie obligat, în mod direct, la

plata unor despăgubiri bănești în

favoarea lor.

În acest context

al analizei este de observat și faptul că prin art. 33 din

Legea nr. 247/2005 au fost abrogate în mod

expres dispozițiile capitolului V

din Legea nr. 10/2001 prin care, redactarea inițială a legii, se

reglementa categoria de „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de

despăgubiri

bănești".

Totodată, critica recurenților privind

greșita respingere de către instanțele de fond a cererii de obligare a

pârâtului la plata unor daune morale nu poate fi primită.

Referitor

la această chestiune este de observat că nici prin cererea în

despăgubire morală formulată și nici prin critica formulată prin

recurs,

recurenții nu invocă care sunt

temeiurile de drept pe care aceștia își

fundamentează o asemenea

pretenție.

Din cuprinsul

cererii rezultă că autorul recurenților a susținut că se

impune angajarea răspunderii patrimoniale a

statului în raport de apărările

pe care Ie-a formulat prin reprezentanții săi în cursul acestui proces

precum și pentru nelegalitatea soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești

asupra

cererii sale la

judecata în fond, în primul ciclu procesual, reiterând parte din

considerentele deciziei de casare.

Or, răspunderea

patrimonială a statului poate fi angajată numai în

cazurile și în procedurile prevăzute anume prin

diverse acte normative.

Susținerile

recurenților în sensul că statul ar datora despăgubiri în

raport de conținutul apărărilor pe care și le

formulează în cadrul unui proces

în care este chemat în

judecată în calitate de parte pârâtă nu poate fi primită.

Aceasta întrucât,

pe de o parte, prin lege nu se reglementează o atare

răspundere pentru apărările formulate de părțile

implicate într-o procedură

civilă

în cadrul căreia acestea se găsesc pe poziție de egalitate procesuală

iar, pe de altă parte, apărările făcute

de oricare dintre aceste părți, inclusiv de stat, într-un astfel de proces pot

fi combătute de partea adversă prin

mijloacele procesuale prevăzute de lege, temeinicia susținerilor

formulate

urmând a fi

analizată de către instanța investită cu soluționarea litigiului.

Totodată,

pentru controlul legalității soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești

partea interesată are deschis exercițiul căilor de atac în fața

instanțelor ierarhic superioare și nu

calea unei acțiuni în despăgubire morală

formulată prin intermediul căilor de atac, în cadrul aceluiași proces,

cum

greșit apreciază

recurenții, cu mențiunea că, sub acest aspect, răspunderea

patrimonială a statului poate fi angajată

numai în caz de eroare judiciară și

în procedurile prevăzute

de lege în acest scop.

În acest context

al analizei, este de menționat că nu poate fi primit, ca

fiind

suficient prin el însuși pentru a obține o despăgubire morală,

evenimentul invocat pentru prima oară prin

recurs, anume decesul autorului

lor,

adică a titularului inițial al cererii în despăgubire morală, deces intervenit

în

cursul procedurii judiciare.

Pentru motivele

de fapt și de drept arătate, care în parte le substituie,

iar

în parte le completează pe cele reținute de instanțele de fond, Înalta

Curte va menține celelalte dispoziții ale

hotărârilor date în fond, efectele

casării

urmând a se produce numai referitor la omisiunea instanțelor de fond

de

a stabili valoarea până la concurența căreia recurenții urmează să primească

măsuri reparatorii prin echivalent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul

declarat de reclamanții D.A., D.I.,

D.C.N. și D.A.Ș. împotriva deciziei nr. 390/A din 7 noiembrie 2006 a

Curții de Apel Galați, secția civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceiași

instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 iulie

2007.