ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4644/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4644/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată sub nr. 11075/233/2008 pe rolul Judecătoriei Galați reclamanții A.M.

și A.V.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul Galați, reprezentat de Primarul

Mun. Galați, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și pașnică

folosință imobilul situat în Galați, compus din suprafața de teren de 832,40 m.p., sau obligarea pârâților la plata valorii acestui imobil stabilită la nivelul pieței

imobiliare libere.

Totodată, reclamanții

au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt

a acțiunii, reclamanții au arătat că terenul a devenit proprietatea lui A.N. și

A.Ș. a prin contractul de vânzare-cumpărare și a fost stăpânit de aceștia

până în 1963, moment la care a fost naționalizat prin Decretul nr. 679/1963.

Au mai susținut că

imobilul a trecut în proprietatea Statului fără o dreaptă și prealabilă

despăgubire și, în condițiile în care nu ar putea fi retrocedat întrucât pe

teren au fost realizate obiectivele pentru care s-a dispus exproprierea, se

impune a fi despăgubiți cu valoarea proprietății pierdută prin această preluare

abuzivă.

Au mai susținut că A.N.

și A.Ș. a au fost succedați de fiul lor, A.C., iar în urma decesului acestuia

din urmă moștenitorii care preiau drepturile autorilor lor sunt reclamanta A.M.,

în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului A.C., și reclamantul A.V.C.,

în calitate de fiu al defunctului A.C.

În dovedirea

acțiunii, reclamanții au solicitat administrarea probelor cu acte,

interogatoriu și expertiză tehnică.

În drept, au invocat

dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Prin întâmpinare

pârâtul Statul Român a solicitat respingerea acțiunii în ceea ce-l privește

pentru lipsa calității sale procesuale pasive deoarece nu a fost niciodată și

nu este nici în prezent proprietarul imobilului revendicat, iar acțiunea este

inadmisibilă întrucât o astfel de acțiune ar fi trebuit promovată în

conformitate cu Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Municipiul

Galați a invocat prin întâmpinare excepția netimbrării acțiunii, apreciind că

în conformitate cu dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 146/1997 această

acțiune trebuie timbrată la valoarea pretențiilor deduse judecății, excepția

lipsei calității procesuale pasive, întrucât astfel de despăgubiri sunt plătite

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor constituită în baza Legii nr.

247/2005 și imobilul-teren în discuție apare în evidențele fiscale ca fiind

proprietatea comună a persoanelor proprietare ale apartamentelor din blocul

CS4, excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere Decizia nr. 33/2008 a

Î.C.C.J. București.

În cauză, a fost

administrată proba cu expertiză imobiliară, concluziile acestei expertize fiind

în sensul că valoarea reactualizată a terenului în litigiu este de 799.104 lei.

Prin sentința civilă nr.

7477 din 3 septembrie 2009 Judecătoria Galați a admis excepția necompetenței

materiale de soluționare a cauzei și și-a declinat competența în favoarea

Tribunalului Galați.

Pentru a pronunța

această hotărâre prima instanță a reținut că valoarea dedusă judecății este de

peste 500.000 lei, ceea ce impune aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit.

b) C. proc. civ.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții A.M. și A.V.C.,

care au criticat soluția primei instanțe sub aspectul nelegalității, în sensul

că instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 18

1

C. proc.

civ.

Prin Decizia civilă nr.

801 din 24 noiembrie 2009 Tribunalul Galați a respins recursul ca nefondat, având

în vedere că la momentul promovării acțiunii valoarea imobilului revendicat nu

a fost indicată în nici un fel de reclamant și că această valoarea a fost

stabilită pentru prima dată la data de 22 aprilie 2009, în urma întocmirii

raportului de expertiză imobiliară, ceea ce nu atrage aplicarea dispozițiilor art.

18

1

C. proc. civ. întrucât pe parcursul judecății nu au intervenit

modificări în ceea ce privește cuantumul valorii dreptului revendicat.

Pe rolul Tribunalului

Galați, cauza a fost înregistrată sub nr. 258/121/2010, iar la termenul de

judecată din data de 15 februarie 2010 reclamanții au arătat că solicită

obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 799.104 lei, așa cum a fost

stabilită prin raportul de expertiză.

În cauză a fost

administrată proba cu acte, în sensul că au fost depuse la dosar copii ale

actelor de stare civilă, ale Decretului nr. 679/1963, actului de

vânzare-cumpărare și s-a solicitat Municipiului Galați să facă dovada cu acte

că reclamanții sau autorii lor au primit despăgubirea calculată în baza

Decretului de expropriere pentru bunul expropriat.

Față de acest ultim

aspect la termenul de judecată din data de 27 septembrie 2010, reprezentantul

pârâtului Municipiul Galați a arătat că în urma diligențelor efectuate nu a

putut identifica nici un înscris din care să rezulte că suma de bani primită cu

titlu de despăgubire pentru bunul expropriat ar fi încasată de autorii

reclamanților sau de către reclamanți.

Prin încheierea de

ședință din data de 25 mai 2010 Tribunalul a respins ca nefondate excepțiile de

netimbrare a acțiune și de inadmisibilitate formulate de către pârâtul

Municipiul Galați, apreciind că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 15 lit.

r) din Legea nr. 146/1997, republicată, și în conformitate cu considerentele

Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J. revendicarea este o acțiune reală, al cărui

caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a readuce lucrul

revendicat în patrimoniul revendicantului, iar dacă lucrul a dispărut dintr-o

cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unei părți care a

dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a

fi convertit într-o pretenție de despăgubiri. Pe de altă parte, Tribunalul a

apreciat că dispozițiile art. 6 din Convenția C.E.D.O. garantează persoanelor

„dreptul la un Tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze

orice contestație privitoare la un drept / obligație civilă.

Prin sentința civilă nr.

1918 din 6 octombrie 2010 a Tribunalului Galați s-a respins acțiunea față de

pârâtul Municipiul Galați pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia,

s-au respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român.

S-a admis acțiunea și

a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 799.109 lei

contravaloarea terenului situat în Galați.

Pentru a se pronunța

această decizie s-au reținut următoarele:

Asupra excepției

inadmisibilității promovării acțiunii, Tribunalul a considerat că aceasta este

nefondată.

Astfel cum a reținut

Înalta Curte de Casație și Justiție București în considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008,

revendicarea este o acțiune reală și acest caracter se conservă atât timp cât

există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul

revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului

sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil

proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție

de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

Pe de altă parte,

prevederile art. 6 din Convenția C.E.D.O. garantează fiecărei persoane „dreptul

la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice

sesizare privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Mai mult decât atât,

existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, având în vedere că reclamantul se poate

prevala la rândul său de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional

la C.E.D.O.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român aceasta se

impune a fi respinsă având în vedere că din Decretul de expropriere nr. 679 din

23 octombrie 1963 rezultă că expropriatorul a fost Statul Român și proprietatea

în litigiu a fost pierdută în favoarea acestuia.

În aceste condiții,

persoana care se impune a răspunde eventual pentru un prejudiciu cauzat pentru

o expropriere abuzivă este expropriatorul, cel în patrimoniul căruia a intrat

bunul expropriat, iar nu persoanei căreia i-a fost dat în administrare bunul.

Din același Decret de

expropriere rezultă că Municipiul Galați nu a devenit niciodată proprietarul

bunului expropriat, ci doar a fost un administrator al intereselor Statului

Român cu privire la imobil.

Așa fiind, pârâtul

Municipiul Galați nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care excepția

lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât urmează a fi admisă, cu

consecința respingerii acțiunii față de Municipiul Galați pentru lipsa

calității procesuale pasive.

Referitor la fondul

cauzei, s-a considerat că acțiunea este fondată argumentat de următoarele

aspecte:

Este indubitabil că

prin Decretul de expropriere nr. 679 din 23 octombrie 1963 bunul ce a aparținut

numiților A.N. și A.Ș. a, bun situat în Galați, conform actului de vânzare

a trecut în proprietatea Statului.

Din actele de stare

civilă depuse la dosar rezultă că A.Ș. a a decedat în anul 1973 și a fost

moștenită de fiul A.C. și soțul supraviețuitor A.N., A.N. a decedat la data de

8 noiembrie 1980, iar succesorul său în drepturile patrimoniale a fost A.C.,

iar urmare decesului acestuia din urmă în anul 1981 succesori au rămas

reclamanta A.M., soț supraviețuitor, și reclamantul A.V.C., descendent de

gradul I.

Deși exproprierea se

face întotdeauna cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, din nici un act depus

la dosar nu rezultă că această sumă ar fi fost plătită de expropriator.

Mai mult decât atât,

chiar și pârâtul Municipiul Galați a susținut prin reprezentantul său la data

de 27 septembrie 2010 că nu a identificat nicio chitanță liberatorie care să

ateste plata valorii bunului expropriat.

În această situație

și având în vedere dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1

Adițional la C.E.D.O se impunea admiterea acțiunii și obligarea pârâtului

Statul Român să plătească reclamanților valoarea bunului pierdut abuziv prin

expropriere, această valoare fiind în sumă de 799.109 lei, așa cum a fost ea

stabilită prin raportul de expertiză întocmit de ing. expert E.B.

Împotriva sentinței

civile nr. 1918 din 6 octombrie 2010 a Tribunalului Galați a declarat apel

pârâtul Statul Român apreciind-o ca fiind nelegală pentru că:

inadmisibilității a fost greșit respinsă pentru că potrivit art. 6 alin. (2)

din legea nr. 213/2008 ca și Deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii de

Înalta Curte de Casație și Justiție București, bunurile preluate de stat nu pot

fi revendicate de foștii proprietari dacă fac obiectul unor legi speciale de reparație.

calității procesuale pasive a Statului Român, a fost greșit respinsă pentru că

potrivit dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 31/1954, acesta (Statul Român)

nu răspunde pentru obligațiile altor instituții de stat sau pentru organele

administrației publice locale.

De asemenea, conform art.

21 din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ teritoriale sunt titulare

ale drepturilor și obligațiilor ce decurs din contractele privind administrarea

bunurilor care aparțin domeniului public sau privat.

Nu are nici o

relevanță faptul că la momentul preluării imobilului acesta a trecut în

proprietatea statului. Relevant este cine este deținătorul bunului la momentul

formulării acțiunii.

făcut dovada cu procesul verbal de evaluare din 30 decembrie 1963 că s-au

plătit despăgubiri la momentul exproprierii pentru imobil.

Prin întâmpinare

intimatul pârât Municipiul Galați, a solicitat respingerea apelului ca nefondat

pentru că în mod corect s-a apreciat că Statul Român are calitate procesuală

pasivă atâta vreme cât cel ce a preluat imobilul este acesta din urmă. Apoi, în

ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, intimata considerând că este

nefondată pentru că reclamanții au depus notificare așa cum rezultă din

Dispoziția nr. 165/SR/2003.

În ceea ce privește

dovada plății despăgubirilor s-a precizat că au depus eforturi în acest sens

dar nu au reușit să intre în posesia unui astfel de act.

Prin decizia civilă nr.

138/A din 16 iunie 2011 Curtea de Apel Galați - secția civilă, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice-prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați și, în consecință, s-a schimbat

în tot sentința și în rejudecare, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Reclamanții prin

prezenta acțiune solicită obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate

și pașnică folosință imobilul fostă proprietatea lor sau contravaloarea

acestuia stabilită la nivelul pieții imobiliare actuale. Cum s-a dovedit cu

expertiza efectuată în cauză, că terenul este ocupat de blocuri, teren spațiu

verde, alei de acces, platformă beton, s-a solicitat obligarea pârâtelor la

plata de despăgubiri.

Temeiul de drept al

acțiunii a fost indicat ca fiind art. 480 C. civ. precum și art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În fapt, autorii

intimaților – reclamanți, prin contractul de vânzare - cumpărare au dobândit

imobilul situat în Galați.

Prin Decretul de

expropriere nr. 679/1963, imobilul a trecut în proprietatea statului.

Există proces verbal

de evaluare a imobilului în vederea plății de despăgubiri, dar nu și dovada

plății.

La data apariției

Legii nr. 10/2001 s-a formulat notificare în conformitate cu art. 22 însă

aceasta a fost respinsă prin Dispoziția nr. 165/SR/2003, pentru că a fost

tardiv formulată.

Această excepție a

împiedicat derularea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Elementele de fapt

ale speței arată că suntem în una din situațiile reglementate de Legea nr. 10/2001

(conform art. 2 lit. b), art. 11, art. 1).

În acest caz

dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică

în mod prioritar în acord cu principiul „ specialia generalibus derogant”, așa

cum rezultă din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

București, dată în interesul legii, fapt ce determină primirea excepției

inadmisibilității acțiunii.

Totodată reclamanții

au învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea

specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce

atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice,

dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale

Înaltei Curți de Casație și justiție.

Referindu-se la

prioritatea Convenției, instanța de fond și intimații au invocat dispozițiile art.

6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega

dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției.

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal” adică dreptul ca o

instanță de judecată să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile

și obligațiile sale.

Însă, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, a admis că acest drept nu este absolut, că este

compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o

anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg, și anume acele al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Or, legiuitorul român

a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste

măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul

la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura

administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i

se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii

nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării (conform Deciziei XX din 19 martie 2007 pronunțată în

recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile

Unite) astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins

este una efectivă.

Or, reclamanții

puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil dacă formulau notificare în

termenul legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât

dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori legali, dar și preluarea

abuzivă de către stat.

În fine, prin

respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră

sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din

protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de reclamanți, norma

convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea

patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă,

situație în care reclamanții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1

Protocolul 1.

După adoptarea legii

de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura

Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv,

promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschis calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,

dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună - credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași, așa cum explicitează

Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite al Înaltei Curți de Casație și Justiție

București.

Or, reclamanții nu se

încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt

exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobil

fiind preluat în baza unui decret de expropriere, ceea ce se încadrează în art.

2 lit. h) nici in personam (recurenții fiind moștenitori ai autorului deposedat

de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege), după cum nu a fost

relevant nici un motiv independent de voința lor de a nu putea să fi urmat

procedura legii speciale prin formularea notificării.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții A.M. și A.V.C.,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-au invocat următoarele argumente.

Instanța a făcut o

greșită interpretare și aplicare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, acțiunea în

revendicare fiind admisibilă.

Legea nr. 10/2001 nu

exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare, având în vedere că reclamanții se pot prevala de existența unui

„bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Preluarea bunului

imobil s-a făcut de către Statul Român fără plata contravalorii acestuia, și

această preluare ilegală conferă reclamanților dreptul de a invoca existența

unui „bun” în patrimoniul lor, fiind îndreptățiți la restituirea bunului sau la

plata contravalorii acestuia.

Respingerea acțiunii

ca inadmisibilă, încalcă prevederile art. 6 din Convenție, care garantează

dreptul la un proces echitabil.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu a

aparținut reclamanților și a fost preluat de Statul Român prin Decretul nr.

679/1963.

Pentru același

imobil, reclamanta A.M. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar

prin dispoziția nr. 165/SR din 10 aprilie 2003, s-a respins cererea privind

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, notificarea fiind depusă

tardiv.

Se constată că

reclamanții ar fi putut solicita măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001,

dar unul nu a formulat notificare iar celuilalt i s-a respins cererea ca tardiv

formulată.

La această situație

de fapt, legea a fost corect aplicată, prin lege avându-se în vedere

dispozițiile Legii nr. 10/2001, cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cele ale art. 6 din aceeași Convenție, precum și

decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J. - Secțiile Unite.

Este necontestat că

acțiunea reclamanților are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost

preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adică în perioada

de referință a legii nr. 10/2001 și că a fost introdusă după intrarea în

vigoare a acestei legi.

În atare situație,

chestiunea admisibilității acțiunii a fost corect analizată prin prisma

deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Î.C.C.J.- Secțiile Unite.

Prin această decizie

s-a stabilit, în primul rând că, în concursul dintre legea specială și dreptul

comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut

expres în legea specială.

În explicitarea

acestei părți din dispozitiv, Înalta Curte arată în considerentele deciziei că

nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au

urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o

astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut

restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare,

întemeiată pe dispozițiile Codului civil, deoarece un asemenea punct de vedere

ignoră principiul de drept generalia specialibus derogant.

Reclamanții se află

în această trei situație, adică unul nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, în

sensul că nu a depus o notificare unității deținătoare a imobilului și,

respectiv, celălalt nu a obținut măsuri reparatorii în baza legii speciale,

urmare a respingerii notificării ca tardivă.

Reclamanții au

formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ,

considerând că au un drept de opțiune între legea specială și dreptul comun,

contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor prin decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți.

Pentru a demonstra

admisibilitatea acestei acțiuni reclamanții nu au invocat în acțiune nicio

neconcordanță a dispozițiilor legale privitoare la procedura prealabilă

reglementată de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

neconcordanță care să facă aplicabilă direct și prioritar Convenția, în temeiul

art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Or, cum nimeni nu se

poate prevala de necunoașterea legii, reclamanților nu li se poate deschide

calea dreptului comun pentru singurul motiv că a pierdut termenul de notificare,

sau notificarea a fost respinsă ca tardivă.

Nici aplicarea art. 1

Protocolul nr. 1 din C.E.D.O., în locul legii speciale, așa cum au solicitat

reclamanții, nu este posibilă.

În primul rând,

trebuie precizat că principiul neretroactivității legii civile împiedică analizarea

respectării Convenției la momentul preluării imobilului, adică la o dată la

care România încă nu devenise membră a Consiliului Europei și nu ratificase

Convenția.

Așa fiind, criticile

din recurs conform cărora preluarea de către stat a imobilului reclamantei –

fără utilitate publică și fără dreaptă și prealabilă despăgubire - nu a

respectat prevederile art. 6 și art. 1 Protocolul 1 din Convenție nu pot fi

analizate de Înalta Curte.

Nici încălcarea celor

două texte din Convenție cu ocazia judecării prezentei cauze nu poate fi

reținută.

Astfel, reclamanții

nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat

în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât

nu dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra

României.

Nedeținând un bun, nu

se mai pune problema dacă prin modul de soluționare a cauzei se produce sau nu

o ingerință în dreptul de proprietate al reclamaților.

De asemenea, faptul

că instanța a verificat cu prioritate posibilitatea reclamanților de a acționa

în baza dreptului comun, în condițiile în care nu au urmat procedura legii

speciale, nu reprezintă o încălcare a accesului la justiție al reclamanților,

garantat prin art. 6 din Convenție. Acest text nu garantează dreptul unei

persoane care se adresează justiției de obține analiza pe fond a tuturor

pretențiilor sale, așa cum a lasă a se înțelege reclamanții.

Capătul de cerere

principal l-a constituit revendicarea imobilului și plata contravalorii bunului,

dat fiind că acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

problema admisibilității acesteia se cerea dezlegată cu prioritate, conform

deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte în interesul legii.

În realitate, pentru

a beneficia de restituirea în natură a imobilului sau măsuri reparatorii - era

necesar și suficient să formuleze o notificare în termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost prelungit de mai multe ori, pe care să o

înregistreze la Primăria municipiului Galați, însoțită de actele doveditoare

ale calității de persoană îndreptățită.

Sub rezerva

administrării dovezilor cerute de lege, soluția restituirii în natură a

imobilului era posibilă din perspectiva art. 2, 7, 9 și 21 al legii nr. 10/2001,

indiferent că imobilul ar fi fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil,

deoarece legiuitorul a hotărât să restituie în natură toate imobilele preluate

abuziv în perioada regimului comunist, cu condiția să mai existe în

materialitatea lor și să nu fi fost înstrăinate.

Faptul că statul

român a înțeles să adopte o lege specială de reparație, prin care a stabilit

anumite termene și o anumită procedură de urmat, intră în marja sa de

apreciere.

Așa cum a statuat

constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului – de ex. în

cauza Păduraru contra României - Convenția nu impune statelor nicio obligație

specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate ca ele să fi ratificat

Convenția.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Așa fiind, în mod

corect a reținut instanța că reclamanții, neurmând procedura legii speciale, nu

se pot adresa pe calea dreptului comun pentru revendicarea imobilului, sau

plata contravalorii, ceea ce a făcut inutilă și analiza valabilității titlului

statului, deoarece această chestiune putea fi valorificată tot în procedura

Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia era suficient să demonstreze că imobilul a

fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Or, neformulând

notificare și, respectiv notificarea nu a fost făcută în termen, reclamanții

și-au sumat riscul pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii pentru

imobil, așa cum s-a prevăzut expres în art. 21 alin. (5) al legii nr. 1072001.

Cum reclamanții nu au

drept de opțiune între legea specială și dreptul comun nu mai era necesar a se

analiza, pe fond, nici dacă o eventuală admitere a acțiunii ar putea aduce

atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Faptul că un asemenea

efect ar fi exclus în speță nu face acțiunea admisibilă, așa cum rezultă și din

decizia nr. 33/2008, care prevede prioritatea legii speciale inclusiv – sau în

primul rând - în situația persoanelor care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001.

Aspectele de

nelegalitate ale hotărârii, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C.

proc. civ., urmează a nu fi analizate, acestea fiind invocate în mod formal,

motivele de recurs nedezvoltând critici în acest sens.

Având în vedere

aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a

se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții A.M. și A.V.C. împotriva deciziei nr.

138/A din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Galați - secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 iunie 2012.