ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4644/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 11075/233/2008 pe rolul Judecătoriei Galați reclamanții A.M. și A.V.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul Galați, reprezentat de Primarul Mun. Galați, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în Galați, compus din suprafața de teren de 832,40 m.p., sau obligarea pârâților la plata valorii acestui imobil stabilită la nivelul pieței imobiliare libere. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanții au arătat că terenul a devenit proprietatea lui A.N.

și A.Ș. a prin contractul de vânzare-cumpărare și a fost stăpânit de aceștia până în 1963, moment la care a fost naționalizat prin Decretul nr. 679/1963. Au mai susținut că imobilul a trecut în proprietatea Statului fără o dreaptă și prealabilă despăgubire și, în condițiile în care nu ar putea fi retrocedat întrucât pe teren au fost realizate obiectivele pentru care s-a dispus exproprierea, se impune a fi despăgubiți cu valoarea proprietății pierdută prin această preluare abuzivă. Au mai susținut că A.N. și A.Ș. a au fost succedați de fiul lor, A.C., iar în urma decesului acestuia din urmă moștenitorii care preiau drepturile autorilor lor sunt reclamanta A.M., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului A.C., și reclamantul A.V.C., în calitate de fiu al defunctului A.C.

În dovedirea acțiunii, reclamanții au solicitat administrarea probelor cu acte, interogatoriu și expertiză tehnică. În drept, au invocat dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Prin întâmpinare pârâtul Statul Român a solicitat respingerea acțiunii în ceea ce-l privește pentru lipsa calității sale procesuale pasive deoarece nu a fost niciodată și nu este nici în prezent proprietarul imobilului revendicat, iar acțiunea este inadmisibilă întrucât o astfel de acțiune ar fi trebuit promovată în conformitate cu Legea nr. 10/2001.

Pârâtul Municipiul Galați a invocat prin întâmpinare excepția netimbrării acțiunii, apreciind că în conformitate cu dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 146/1997 această acțiune trebuie timbrată la valoarea pretențiilor deduse judecății, excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât astfel de despăgubiri sunt plătite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor constituită în baza Legii nr. 247/2005 și imobilul-teren în discuție apare în evidențele fiscale ca fiind proprietatea comună a persoanelor proprietare ale apartamentelor din blocul CS4, excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J. București. În cauză, a fost administrată proba cu expertiză imobiliară, concluziile acestei expertize fiind în sensul că valoarea reactualizată a terenului în litigiu este de 799.104 lei.

Prin sentința civilă nr. 7477 din 3 septembrie 2009 Judecătoria Galați a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei și și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Galați. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că valoarea dedusă judecății este de peste 500.000 lei, ceea ce impune aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții A.M. și A.V.C., care au criticat soluția primei instanțe sub aspectul nelegalității, în sensul că instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 18 1 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 801 din 24 noiembrie 2009 Tribunalul Galați a respins recursul ca nefondat, având în vedere că la momentul promovării acțiunii valoarea imobilului revendicat nu a fost indicată în nici un fel de reclamant și că această valoarea a fost stabilită pentru prima dată la data de 22 aprilie 2009, în urma întocmirii raportului de expertiză imobiliară, ceea ce nu atrage aplicarea dispozițiilor art. 18 1 C. proc. civ. întrucât pe parcursul judecății nu au intervenit modificări în ceea ce privește cuantumul valorii dreptului revendicat. Pe rolul Tribunalului Galați, cauza a fost înregistrată sub nr. 258/121/2010, iar la termenul de judecată din data de 15 februarie 2010 reclamanții au arătat că solicită obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 799.104 lei, așa cum a fost stabilită prin raportul de expertiză.

În cauză a fost administrată proba cu acte, în sensul că au fost depuse la dosar copii ale actelor de stare civilă, ale Decretului nr. 679/1963, actului de vânzare-cumpărare și s-a solicitat Municipiului Galați să facă dovada cu acte că reclamanții sau autorii lor au primit despăgubirea calculată în baza Decretului de expropriere pentru bunul expropriat. Față de acest ultim aspect la termenul de judecată din data de 27 septembrie 2010, reprezentantul pârâtului Municipiul Galați a arătat că în urma diligențelor efectuate nu a putut identifica nici un înscris din care să rezulte că suma de bani primită cu titlu de despăgubire pentru bunul expropriat ar fi încasată de autorii reclamanților sau de către reclamanți.

Prin încheierea de ședință din data de 25 mai 2010 Tribunalul a respins ca nefondate excepțiile de netimbrare a acțiune și de inadmisibilitate formulate de către pârâtul Municipiul Galați, apreciind că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, republicată, și în conformitate cu considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J. revendicarea este o acțiune reală, al cărui caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului, iar dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unei părți care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri.

Pe de altă parte, Tribunalul a apreciat că dispozițiile art. 6 din Convenția C.E.D.O. garantează persoanelor „dreptul la un Tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la un drept / obligație civilă. Prin sentința civilă nr. 1918 din 6 octombrie 2010 a Tribunalului Galați s-a respins acțiunea față de pârâtul Municipiul Galați pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia, s-au respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român. S-a admis acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 799.109 lei contravaloarea terenului situat în Galați. Pentru a se pronunța această decizie s-au reținut următoarele: Asupra excepției inadmisibilității promovării acțiunii, Tribunalul a considerat că aceasta este nefondată.

Astfel cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție București în considerentele Deciziei nr. XXXIII/2008, revendicarea este o acțiune reală și acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. Pe de altă parte, prevederile art. 6 din Convenția C.E.D.O. garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice sesizare privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Mai mult decât atât, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, având în vedere că reclamantul se poate prevala la rândul său de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român aceasta se impune a fi respinsă având în vedere că din Decretul de expropriere nr. 679 din 23 octombrie 1963 rezultă că expropriatorul a fost Statul Român și proprietatea în litigiu a fost pierdută în favoarea acestuia. În aceste condiții, persoana care se impune a răspunde eventual pentru un prejudiciu cauzat pentru o expropriere abuzivă este expropriatorul, cel în patrimoniul căruia a intrat bunul expropriat, iar nu persoanei căreia i-a fost dat în administrare bunul.

Din același Decret de expropriere rezultă că Municipiul Galați nu a devenit niciodată proprietarul bunului expropriat, ci doar a fost un administrator al intereselor Statului Român cu privire la imobil. Așa fiind, pârâtul Municipiul Galați nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât urmează a fi admisă, cu consecința respingerii acțiunii față de Municipiul Galați pentru lipsa calității procesuale pasive. Referitor la fondul cauzei, s-a considerat că acțiunea este fondată argumentat de următoarele aspecte: Este indubitabil că prin Decretul de expropriere nr. 679 din 23 octombrie 1963 bunul ce a aparținut numiților A.N. și A.Ș.

a, bun situat în Galați, conform actului de vânzare a trecut în proprietatea Statului. Din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că A.Ș. a a decedat în anul 1973 și a fost moștenită de fiul A.C. și soțul supraviețuitor A.N., A.N. a decedat la data de 8 noiembrie 1980, iar succesorul său în drepturile patrimoniale a fost A.C., iar urmare decesului acestuia din urmă în anul 1981 succesori au rămas reclamanta A.M., soț supraviețuitor, și reclamantul A.V.C., descendent de gradul I. Deși exproprierea se face întotdeauna cu o dreaptă și prealabilă despăgubire, din nici un act depus la dosar nu rezultă că această sumă ar fi fost plătită de expropriator. Mai mult decât atât, chiar și pârâtul Municipiul Galați a susținut prin reprezentantul său la data de 27 septembrie 2010 că nu a identificat nicio chitanță liberatorie care să ateste plata valorii bunului expropriat.

În această situație și având în vedere dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la C.E.D.O se impunea admiterea acțiunii și obligarea pârâtului Statul Român să plătească reclamanților valoarea bunului pierdut abuziv prin expropriere, această valoare fiind în sumă de 799.109 lei, așa cum a fost ea stabilită prin raportul de expertiză întocmit de ing. expert E.B. Împotriva sentinței civile nr. 1918 din 6 octombrie 2010 a Tribunalului Galați a declarat apel pârâtul Statul Român apreciind-o ca fiind nelegală pentru că: 1. - excepția inadmisibilității a fost greșit respinsă pentru că potrivit art. 6 alin. (2) din legea nr. 213/2008 ca și Deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție București, bunurile preluate de stat nu pot fi revendicate de foștii proprietari dacă fac obiectul unor legi speciale de reparație.

2. - excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, a fost greșit respinsă pentru că potrivit dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 31/1954, acesta (Statul Român) nu răspunde pentru obligațiile altor instituții de stat sau pentru organele administrației publice locale. De asemenea, conform art. 21 din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurs din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public sau privat. Nu are nici o relevanță faptul că la momentul preluării imobilului acesta a trecut în proprietatea statului. Relevant este cine este deținătorul bunului la momentul formulării acțiunii.

3. - pe fond, s-a făcut dovada cu procesul verbal de evaluare din 30 decembrie 1963 că s-au plătit despăgubiri la momentul exproprierii pentru imobil. Prin întâmpinare intimatul pârât Municipiul Galați, a solicitat respingerea apelului ca nefondat pentru că în mod corect s-a apreciat că Statul Român are calitate procesuală pasivă atâta vreme cât cel ce a preluat imobilul este acesta din urmă. Apoi, în ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, intimata considerând că este nefondată pentru că reclamanții au depus notificare așa cum rezultă din Dispoziția nr. 165/SR/2003. În ceea ce privește dovada plății despăgubirilor s-a precizat că au depus eforturi în acest sens dar nu au reușit să intre în posesia unui astfel de act.

Prin decizia civilă nr. 138/A din 16 iunie 2011 Curtea de Apel Galați - secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice-prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați și, în consecință, s-a schimbat în tot sentința și în rejudecare, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea. Curtea de Apel a reținut următoarele: Reclamanții prin prezenta acțiune solicită obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul fostă proprietatea lor sau contravaloarea acestuia stabilită la nivelul pieții imobiliare actuale. Cum s-a dovedit cu expertiza efectuată în cauză, că terenul este ocupat de blocuri, teren spațiu verde, alei de acces, platformă beton, s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri.

Temeiul de drept al acțiunii a fost indicat ca fiind art. 480 C. civ. precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În fapt, autorii intimaților – reclamanți, prin contractul de vânzare - cumpărare au dobândit imobilul situat în Galați. Prin Decretul de expropriere nr. 679/1963, imobilul a trecut în proprietatea statului. Există proces verbal de evaluare a imobilului în vederea plății de despăgubiri, dar nu și dovada plății. La data apariției Legii nr. 10/2001 s-a formulat notificare în conformitate cu art. 22 însă aceasta a fost respinsă prin Dispoziția nr. 165/SR/2003, pentru că a fost tardiv formulată. Această excepție a împiedicat derularea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Elementele de fapt ale speței arată că suntem în una din situațiile reglementate de Legea nr. 10/2001 (conform art. 2 lit. b), art. 11, art. 1). În acest caz dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică în mod prioritar în acord cu principiul „ specialia generalibus derogant”, așa cum rezultă din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București, dată în interesul legii, fapt ce determină primirea excepției inadmisibilității acțiunii. Totodată reclamanții au învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și justiție.

Referindu-se la prioritatea Convenției, instanța de fond și intimații au invocat dispozițiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției. Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal” adică dreptul ca o instanță de judecată să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale. Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acele al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite) astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă. Or, reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil dacă formulau notificare în termenul legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori legali, dar și preluarea abuzivă de către stat.

În fine, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de reclamanți, norma convențională, garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care reclamanții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1. După adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codului civil.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschis calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună - credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași, așa cum explicitează Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite al Înaltei Curți de Casație și Justiție București.

Or, reclamanții nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, nici in rem (imobil fiind preluat în baza unui decret de expropriere, ceea ce se încadrează în art. 2 lit. h) nici in personam (recurenții fiind moștenitori ai autorului deposedat de stat, astfel că este incident art. 4 alin. (2) din lege), după cum nu a fost relevant nici un motiv independent de voința lor de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării. Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții A.M. și A.V.C., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-au invocat următoarele argumente. Instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, acțiunea în revendicare fiind admisibilă. Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, având în vedere că reclamanții se pot prevala de existența unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Preluarea bunului imobil s-a făcut de către Statul Român fără plata contravalorii acestuia, și această preluare ilegală conferă reclamanților dreptul de a invoca existența unui „bun” în patrimoniul lor, fiind îndreptățiți la restituirea bunului sau la plata contravalorii acestuia.

Respingerea acțiunii ca inadmisibilă, încalcă prevederile art. 6 din Convenție, care garantează dreptul la un proces echitabil. Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente: Imobilul în litigiu a aparținut reclamanților și a fost preluat de Statul Român prin Decretul nr. 679/1963. Pentru același imobil, reclamanta A.M. a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția nr. 165/SR din 10 aprilie 2003, s-a respins cererea privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, notificarea fiind depusă tardiv. Se constată că reclamanții ar fi putut solicita măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, dar unul nu a formulat notificare iar celuilalt i s-a respins cererea ca tardiv formulată.

La această situație de fapt, legea a fost corect aplicată, prin lege avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cele ale art. 6 din aceeași Convenție, precum și decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J. - Secțiile Unite. Este necontestat că acțiunea reclamanților are ca obiect revendicarea unui imobil, care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adică în perioada de referință a legii nr. 10/2001 și că a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi. În atare situație, chestiunea admisibilității acțiunii a fost corect analizată prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii de Î.C.C.J.- Secțiile Unite.

Prin această decizie s-a stabilit, în primul rând că, în concursul dintre legea specială și dreptul comun are prioritate legea specială, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială. În explicitarea acestei părți din dispozitiv, Înalta Curte arată în considerentele deciziei că nu poate fi primit punctul de vedere conform căruia acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat o astfel de procedură în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile Codului civil, deoarece un asemenea punct de vedere ignoră principiul de drept generalia specialibus derogant.

Reclamanții se află în această trei situație, adică unul nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că nu a depus o notificare unității deținătoare a imobilului și, respectiv, celălalt nu a obținut măsuri reparatorii în baza legii speciale, urmare a respingerii notificării ca tardivă. Reclamanții au formulat acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ, considerând că au un drept de opțiune între legea specială și dreptul comun, contrar celor statuate cu valoare obligatorie pentru viitor prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Pentru a demonstra admisibilitatea acestei acțiuni reclamanții nu au invocat în acțiune nicio neconcordanță a dispozițiilor legale privitoare la procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, neconcordanță care să facă aplicabilă direct și prioritar Convenția, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Or, cum nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii, reclamanților nu li se poate deschide calea dreptului comun pentru singurul motiv că a pierdut termenul de notificare, sau notificarea a fost respinsă ca tardivă. Nici aplicarea art. 1 Protocolul nr. 1 din C.E.D.O., în locul legii speciale, așa cum au solicitat reclamanții, nu este posibilă. În primul rând, trebuie precizat că principiul neretroactivității legii civile împiedică analizarea respectării Convenției la momentul preluării imobilului, adică la o dată la care România încă nu devenise membră a Consiliului Europei și nu ratificase Convenția. Așa fiind, criticile din recurs conform cărora preluarea de către stat a imobilului reclamantei – fără utilitate publică și fără dreaptă și prealabilă despăgubire - nu a respectat prevederile art. 6 și art. 1 Protocolul 1 din Convenție nu pot fi analizate de Înalta Curte.

Nici încălcarea celor două texte din Convenție cu ocazia judecării prezentei cauze nu poate fi reținută. Astfel, reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții pe acest aspect, începând cu cauza Brumărescu contra României. Nedeținând un bun, nu se mai pune problema dacă prin modul de soluționare a cauzei se produce sau nu o ingerință în dreptul de proprietate al reclamaților. De asemenea, faptul că instanța a verificat cu prioritate posibilitatea reclamanților de a acționa în baza dreptului comun, în condițiile în care nu au urmat procedura legii speciale, nu reprezintă o încălcare a accesului la justiție al reclamanților, garantat prin art. 6 din Convenție.

Acest text nu garantează dreptul unei persoane care se adresează justiției de obține analiza pe fond a tuturor pretențiilor sale, așa cum a lasă a se înțelege reclamanții. Capătul de cerere principal l-a constituit revendicarea imobilului și plata contravalorii bunului, dat fiind că acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, problema admisibilității acesteia se cerea dezlegată cu prioritate, conform deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte în interesul legii. În realitate, pentru a beneficia de restituirea în natură a imobilului sau măsuri reparatorii - era necesar și suficient să formuleze o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit de mai multe ori, pe care să o înregistreze la Primăria municipiului Galați, însoțită de actele doveditoare ale calității de persoană îndreptățită.

Sub rezerva administrării dovezilor cerute de lege, soluția restituirii în natură a imobilului era posibilă din perspectiva art. 2, 7, 9 și 21 al legii nr. 10/2001, indiferent că imobilul ar fi fost preluat cu titlu sau fără titlu valabil, deoarece legiuitorul a hotărât să restituie în natură toate imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, cu condiția să mai existe în materialitatea lor și să nu fi fost înstrăinate. Faptul că statul român a înțeles să adopte o lege specială de reparație, prin care a stabilit anumite termene și o anumită procedură de urmat, intră în marja sa de apreciere. Așa cum a statuat constant în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului – de ex.

în cauza Păduraru contra României - Convenția nu impune statelor nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Așa fiind, în mod corect a reținut instanța că reclamanții, neurmând procedura legii speciale, nu se pot adresa pe calea dreptului comun pentru revendicarea imobilului, sau plata contravalorii, ceea ce a făcut inutilă și analiza valabilității titlului statului, deoarece această chestiune putea fi valorificată tot în procedura Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia era suficient să demonstreze că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, neformulând notificare și, respectiv notificarea nu a fost făcută în termen, reclamanții și-au sumat riscul pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii pentru imobil, așa cum s-a prevăzut expres în art. 21 alin. (5) al legii nr. 1072001. Cum reclamanții nu au drept de opțiune între legea specială și dreptul comun nu mai era necesar a se analiza, pe fond, nici dacă o eventuală admitere a acțiunii ar putea aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Faptul că un asemenea efect ar fi exclus în speță nu face acțiunea admisibilă, așa cum rezultă și din decizia nr. 33/2008, care prevede prioritatea legii speciale inclusiv – sau în primul rând - în situația persoanelor care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001. Aspectele de nelegalitate ale hotărârii, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., urmează a nu fi analizate, acestea fiind invocate în mod formal, motivele de recurs nedezvoltând critici în acest sens. Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.M. și A.V.C. împotriva deciziei nr. 138/A din 16 iunie 2011 a Curții de Apel Galați - secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2012.