ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2495/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 2 aprilie 2014 sub nr. x/2/2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea Deciziei nr. 66 din 16 ianuarie 2014 privind retragerea aprobării reclamantului, în calitate de persoană semnificativă, Director General și Președinte al Consiliului de Administrație la societatea B. SA.

Prin Sentința civilă nr. 1979 pronunțată în data de 20 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), ca nefondată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, rejudecând cauza, pe fond, să se admită acțiunea.

În cuprinsul motivelor de recurs recurentul-reclamant a susținut următoarele:

- au fost încălcate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată nu este motivată și este pronunțată cu aplicarea greșită a legii;

- a respectat obligațiile stabilite prin Decizia nr. 526/2012 a CSA (decizia de autorizare), iar problemele de drept fiind acelea de interpretare a conținutului acestei decizii vis-a-vis de conținutul obligației sale de a comunica "soluția cercetărilor Procuraturii din Marsala", precum și de legalitate a deciziei atacate sub aspectul măsurii luate;

- sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv Curtea de Apel a apreciat eronat că Directiva C.E. 138/2009 nu este obligatorie speței, aspect care se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- în mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamantul are obligația de a informa, chiar și cu privire la deciziile nedefinitive ale instanțelor penale, fapt ce ar fi fost stabilit prin Decizia nr. 526/2012 de autorizare;

- judecătorul fondului a apreciat în mod eronat printr-o greșită interpretare a legii, că buna reputație poate excede condiției ca persoana semnificativă supusă autorizării să nu fie condamnată, de unde interpretarea potrivit căreia comunicarea unei decizii nedefinitive avea importanță din perspectiva autorității. Greșita interpretare a O.U.G. nr. 93/2012 și a normelor sale de aplicare;

ignorarea interpretării sistematice;

- absența vinovăției ca temei al aplicării sancțiunii contravenționale a retragerii autorizației, retragerea autorizării fiind excesivă, câtă vreme conduita reclamantului a fost una temeinic justificată.

În concluzie, recurentul-reclamant a apreciat că instanța de fond a ignorat atât prevederile legale incidente, cât și situația de fapt, sentința atacată fiind netemeinică, nelegală, nemotivată și dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cât și a dispozițiilor Legii nr. 32/2000 și ale O.U.G. nr. 93/2012.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 29 martie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Prin încheierea de ședință din data de 21 februarie 2017, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen de judecată în ședință publică, pentru data de 19 septembrie 2017.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 66 din 16 ianuarie 2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiara prin care s-a dispus retragerea aprobării reclamantului, în calitate de persoană semnificativă la societatea B. SA.

În speță, așa cum a argumentat și recurentul-reclamant, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Principiul general consacrat de art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ. impunea în sarcina primei instanțe obligația de motivare a hotărârii pronunțate, în sensul de prezenta "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Or, în speță, reluarea în mod exclusiv a argumentelor uneia dintre părți, anume ale pârâtei, fără a le însoți, în mod vădit, de analiza proprie a aspectelor de fapt și de drept relevante, fără a prezenta argumentele proprii privind respingerea motivelor de nelegalitate expuse în acțiunea introductivă de instanță, nu corespunde exigențelor textului legal sus-citat.

În egală măsură, sentința nesocotește jurisprudența CEDO în materia art. 6 § 1 din Convenție, care a statuat constant că dreptul la un proces echitabil presupune ca hotărârea instanței să cuprindă răspunsuri specifice și explicite la aspectele esențiale supuse judecății, altfel spus un examen concret, efectiv al aspectelor importante ale cauzei (de ex. în cauza C. împotriva României, 2005 ori în cauza D. împotriva României, 2006).

Nemotivarea hotărârii echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, situație în care devin aplicabile dispozițiile art. 497 alin. (1) coroborat cu art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 care impun casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Casarea cu trimitere corespunde unei nevoi reale de a se respecta principiile ce guvernează desfășurarea procesului civil, cu referire directă la principiul contradictorialității și, totodată, este impusă de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție.

Găsind fondat motivul de recurs prevăzut dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile recurentului-reclamant întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu vor mai fi analizate, urmând a fi avute în vedere la soluționarea în fond a cauzei.

În consecință, pentru considerentele arătate, constatând că sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant sub aspectul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 1979 din 20 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM