ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 188/2014

Asupra privind lămurirea/completarea dispozitivului Deciziei nr. 5222 din 7 decembrie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia nr. 5222 din 7 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - A admis recursul declarat de reclamantul R.M. împotriva sentinței nr. 5638 din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. - A modificat, în parte, sentința atacată în sensul că admite acțiunea formulată de R.M. și anulează Ordinul nr. 1141 din 26 mai 2009 emis de A.N.A.F.

- A obligat pârâtele să plătească reclamantului salariile majorate și indexate pentru perioada 22 mai 2009 și până la 25 mai 2010. Totodată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței recurate. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut că, în cauză, reclamantul a solicitat instanței de fond, prin precizarea la acțiune, să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 1141 din 26 mai 2009 emis de Președintele A.N.A.F., să fie obligată pârâta A.N.A.F. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării raporturilor de serviciu și până la 25 mai 2010, data reintegrării efective în funcție și acordarea cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond a respins cererea reclamantului între altele și pentru că a apreciat că declararea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009 nu poate avea nici un efect asupra ordinului emis. Instanța de recurs a apreciat că pentru soluționarea problemei de drept ridicată referitoare la efectele declarării ca neconstituționale a unui act normativ se impun a fi făcute precizări. Controlul de constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform alin. (4) din articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Ca atare, deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale din sistemul normativ. Cu alte cuvinte, în situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și imediată, întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor ar fi lipsită de finalitate. Pe acest aspect, poate fi amintită și Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.

Plenul Curții Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și art. 15 și urm. din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituționale a priori asupra legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și, totodată, asupra ordonanței respective, care constituie conținutul normativ al legii. Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat prin această lege. De asemenea, prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională și O.U.G.

nr. 105/ 2009. În considerentele deciziilor anterior enunțate, Curtea Constituțională a arătat, în esență, că modalitatea de reglementare a funcției publice, respectiv „actul administrativ” de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator și a naturii juridice a contractului de management. În plus, instanța constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență materială.

Potrivit art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operațiuni administrative. Același text de lege reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin admiterea unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza acestor dispoziții legale, Înalta Curte a constatat că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate neconstituționale. În speța de față, s-a solicitat anularea ordinului de eliberare din funcție. După cum s-a relevat anterior, această măsură a avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009 care a fost declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009. Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a instanței constituționale se extind și asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G.

nr. 37/2009. În altă ordine de idei, Înalta Curte a reținut că eliberarea recurentului-reclamant din funcția publică pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și prin alte tratate internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României. În raport de aceste considerente s-a dispus anularea Ordinului nr. 1141 din 26 mai 2009 emis de Președinte A.N.A.F.

București, având în vedere că a fost adoptat în baza unei ordonanțe declarată ca neconstituțională. Conform art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 „În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public”.

În raport de soluția de anulare a ordinului de eliberare din funcție și de dispozițiile art. 106 alin. (1) din Statutul funcționarilor publici s-a dispus obligarea și la plata drepturilor salariale majorate și indexate pentru perioada 22 mai 2009 și până la 25 mai 2010, când recurentul-reclamant a fost reintegrat în funcția publică pe care a deținut-o. Prin cererea înregistrată la data de 13 iunie 2013 recurentul -reclamant R.M. a solicitat lămurirea/completarea dispozitivului Deciziei nr. 5222 din 7 decembrie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. 11644/3/2010, invocând dispozițiile art. 443 C. proc.

civ., în sensul că deși, instanța a invocat aplicabilitatea art. 106 alin. (1) din Statutul funcționarilor publici, a omis să menționeze în dispozitivul deciziei faptul că obligarea la plata pârâtelor au în vedere și celelalte drepturi de care ar beneficia pentru perioada până la reintegrarea în funcția publică deținută și nu numai plata drepturilor salariale majorate și indexate. În drept au fost invocate prevederile art. 443 C. proc. civ. După examinarea motivelor din cererea formulată de R.M. se constată că cererea este fondată și se va dispune completarea dispozitivului Deciziei nr. 5222 din 7 decembrie 2012, în sensul că va respinge capătul de cerere privind acordarea stimulentelor, ca neîntemeiat.

Deși cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 443 C. proc. civ., din modul de redactare al cererii rezultă că aceasta are ca temei de drept art. 281 1 din Vechiul C. proc. civ. având în vedere faptul că litigiul inițial a fost soluționat potrivit regulilor de procedură din acest cod iar faptul că se formulează o cerere de completare a hotărârii pronunțate la 7 decembrie 2012, după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, nu poate schimba temeiul de drept al cererii. Potrivit art. 281 1 alin. (1) din Vechiul C. proc.

civ.: „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.” Într-adevăr, prin precizarea la acțiune reclamantul a solicitat, între altele, obligarea pârâtei A.N.A.F. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data încetării raporturilor de serviciu și până la 25 mai 2010, data reintegrării efective în funcție.

Înalta Curte, prin Decizia nr. 5222 din 7 decembrie 2012 a obligat pârâtele la plata către reclamant a salariilor majorate și indexate pentru perioada 22 mai 2009 și până la 25 mai 2010 în raport de dispozițiile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, dar a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind acordarea celorlalte drepturi, respectiv acordarea stimulentelor. În privința acestui capăt de cerere, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente: Stimulentele puteau fi acordate potrivit H.G. nr. 154/1997, cu modificările și completările ulterioare, pentru aprobarea Normelor Metodologice privind constituirea și utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al M.F.P.

și din unitățile subordonate acestuia. În același act normativ au fost stabilite principalele criterii de repartizare pe salariați a stimulentelor și cuantumul acestora. Toate acestea dovedesc că acordarea stimulentelor nu reprezintă o obligație necondiționată, ci este lăsată la aprecierea ordonatorului de credite care poate acorda aceste stimulente numai în cazul îndeplinirii criteriilor prevăzute de lege. Pentru că acesta nu este un drept al funcționarului public ci doar o vocație și care se transformă în drept numai în condițiile în care criteriile legale sunt îndeplinite, anularea actului de sancționare a funcționarului public nu conduce automat și la concluzia că i s-ar cuveni stimulente pentru perioada în care sancțiunea și-a produs efectele, având în vedere că pentru acordarea acestora sunt necesare și alte condiții decât simpla deținere a funcției.

În raport de aceste considerente, va admite cererea formulată de reclamantul R.M. și va respinge capătul de cerere privind acordarea altor drepturi, respectiv a stimulentelor, ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea formulată de reclamantul R.M., privind lămurirea/completarea dispozitivului Deciziei nr. 5222 din 7 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Dispune completarea dispozitivului Deciziei nr. nr. 5222 din 7 decembrie 2012, în sensul că respinge capătul de cerere, privind acordarea stimulentelor, ca neîntemeiat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2014.