ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 188/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 188/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra privind

lămurirea/completarea dispozitivului Deciziei nr. 5222 din 7 decembrie a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 5222 din 7 decembrie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

a dispus următoarele:

- A admis recursul

declarat de reclamantul R.M. împotriva sentinței nr. 5638 din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

- A modificat, în

parte, sentința atacată în sensul că admite acțiunea formulată de R.M. și

anulează Ordinul nr. 1141 din 26 mai 2009 emis de A.N.A.F.

- A obligat pârâtele

să plătească reclamantului salariile majorate și indexate pentru perioada 22

mai 2009 și până la 25 mai 2010.

Totodată, a menținut

celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Înalta Curte a reținut că, în cauză, reclamantul a solicitat instanței

de fond, prin precizarea la acțiune, să se constate nulitatea absolută a

Ordinului nr. 1141 din 26 mai 2009 emis de Președintele A.N.A.F., să fie

obligată pârâta A.N.A.F. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate,

majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de

la data încetării raporturilor de serviciu și până la 25 mai 2010, data

reintegrării efective în funcție și acordarea cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond a

respins cererea reclamantului între altele și pentru că a apreciat că

declararea ca neconstituțională a O.U.G. nr. 37/2009 nu poate avea nici un

efect asupra ordinului emis.

Instanța de recurs a

apreciat că pentru soluționarea problemei de drept ridicată referitoare la

efectele declarării ca neconstituționale a unui act normativ se impun a fi

făcute precizări.

Controlul de constituționalitate

exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este un control de

conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu

dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor

și libertăților cetățenești.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum

și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui

termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform alin. (4) din

articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Ca atare, deciziile

Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate

sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate

neconstituționale din sistemul normativ.

Cu alte cuvinte, în

situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și

imediată, întreaga procedură de control a constituționalității legilor și

ordonanțelor ar fi lipsită de finalitate.

Pe acest aspect,

poate fi amintită și Decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a

statuat că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a

dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile

neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea

acestora.

Plenul Curții

Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și art. 15 și urm.

din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituționale a priori asupra

legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și, totodată, asupra ordonanței respective,

care constituie conținutul normativ al legii.

Prin Decizia nr. 1257

din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională

Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar din analiza considerentelor

deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează însuși actul

normativ aprobat prin această lege.

De asemenea, prin

Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța constituțională a declarat

neconstituțională și O.U.G. nr. 105/ 2009.

În considerentele

deciziilor anterior enunțate, Curtea Constituțională a arătat, în esență, că

modalitatea de reglementare a funcției publice, respectiv „actul administrativ”

de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze care ridică

problema statutului juridic al directorului coordonator și a naturii juridice a

contractului de management.

În plus, instanța

constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost

încălcate prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției

publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a

intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență materială.

Potrivit art. 9 alin.

(1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept

al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe

poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care

poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin

aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora,

precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act

administrativ sau la realizarea unei operațiuni administrative.

Același text de lege

reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană

vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin

admiterea unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza acestor

dispoziții legale, Înalta Curte a constatat că legiuitorul a prevăzut faptul

că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o

altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze

similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate

neconstituționale.

În speța de față, s-a

solicitat anularea ordinului de eliberare din funcție.

După cum s-a relevat

anterior, această măsură a avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009

care a fost declarată neconstituțională, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie

2009.

Ca atare, în temeiul art.

9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a

instanței constituționale se extind și asupra celorlalte cauze având ca obiect

anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

În altă ordine de

idei, Înalta Curte a reținut că eliberarea recurentului-reclamant din funcția

publică pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr.

188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident

securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate

socială, protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și actele

comunitare, precum și prin alte tratate internaționale la care România este

parte și a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 și art.

20 din Constituția României.

În raport de aceste

considerente s-a dispus anularea Ordinului nr. 1141 din 26 mai 2009 emis de

Președinte A.N.A.F. București, având în vedere că a fost adoptat în baza unei

ordonanțe declarată ca neconstituțională.

Conform art. 106 alin.

(1) din Legea nr. 188/1999 „În cazul în care raportul de

serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră

netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios

administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a

dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute

de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum

și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului

administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și

recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul

public”.

În raport de soluția

de anulare a ordinului de eliberare din funcție și de dispozițiile art. 106 alin.

(1) din Statutul funcționarilor publici s-a dispus obligarea și la plata

drepturilor salariale majorate și indexate pentru perioada 22 mai 2009 și până

la 25 mai 2010, când recurentul-reclamant a fost reintegrat în funcția publică

pe care a deținut-o.

Prin cererea

înregistrată la data de 13 iunie 2013 recurentul -reclamant R.M. a solicitat

lămurirea/completarea dispozitivului Deciziei nr. 5222 din 7 decembrie a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, în Dosar nr. 11644/3/2010, invocând dispozițiile art. 443 C. proc. civ.,

în sensul că deși, instanța a invocat aplicabilitatea art. 106 alin. (1) din

Statutul funcționarilor publici, a omis să menționeze în dispozitivul deciziei faptul

că obligarea la plata pârâtelor au în vedere și celelalte drepturi de care ar

beneficia pentru perioada până la reintegrarea în funcția publică deținută și

nu numai plata drepturilor salariale majorate și indexate.

În drept au fost

invocate prevederile art. 443 C. proc. civ.

După examinarea

motivelor din cererea formulată de R.M. se constată că cererea este fondată și

se va dispune completarea dispozitivului Deciziei nr. 5222 din 7 decembrie

2012, în sensul că va respinge capătul de cerere privind acordarea stimulentelor,

ca neîntemeiat.

Deși cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 443 C. proc. civ., din modul de redactare al

cererii rezultă că aceasta are ca temei de drept art. 281

1

din

Vechiul C. proc. civ. având în vedere faptul că litigiul inițial a fost soluționat

potrivit regulilor de procedură din acest cod iar faptul că se formulează o

cerere de completare a hotărârii pronunțate la 7 decembrie 2012, după intrarea

în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, nu poate schimba temeiul de drept

al cererii.

Potrivit art. 281

1

alin. (1) din Vechiul C. proc. civ.: „Dacă prin hotărârea dată instanța a omis

să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra

unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în

același termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva

acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu

reținere, în termen de 15 zile de la pronunțare.”

Într-adevăr, prin

precizarea la acțiune reclamantul a solicitat, între altele, obligarea pârâtei

A.N.A.F. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și

reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data

încetării raporturilor de serviciu și până la 25 mai 2010, data reintegrării

efective în funcție.

Înalta Curte, prin Decizia

nr. 5222 din 7 decembrie 2012 a obligat pârâtele la plata către reclamant a

salariilor majorate și indexate pentru perioada 22 mai 2009 și până la 25 mai

2010 în raport de dispozițiile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, dar a omis să se pronunțe asupra capătului

de cerere privind acordarea celorlalte drepturi, respectiv acordarea

stimulentelor.

În privința acestui

capăt de cerere, Înalta Curte îl va respinge pentru următoarele considerente:

Stimulentele puteau

fi acordate potrivit H.G. nr. 154/1997, cu modificările și completările

ulterioare, pentru aprobarea Normelor Metodologice privind constituirea și

utilizarea fondurilor destinate stimulării personalului din aparatul propriu al

M.F.P. și din unitățile subordonate acestuia.

În același act

normativ au fost stabilite principalele criterii de repartizare pe salariați a

stimulentelor și cuantumul acestora.

Toate acestea

dovedesc că acordarea stimulentelor nu reprezintă o obligație necondiționată,

ci este lăsată la aprecierea ordonatorului de credite care poate acorda aceste

stimulente numai în cazul îndeplinirii criteriilor prevăzute de lege.

Pentru că acesta nu

este un drept al funcționarului public ci doar o vocație și care se transformă

în drept numai în condițiile în care criteriile legale sunt îndeplinite,

anularea actului de sancționare a funcționarului public nu conduce automat și

la concluzia că i s-ar cuveni stimulente pentru perioada în care sancțiunea și-a

produs efectele, având în vedere că pentru acordarea acestora sunt necesare și

alte condiții decât simpla deținere a funcției.

În raport de aceste

considerente, va admite cererea formulată de reclamantul R.M. și va respinge

capătul de cerere privind acordarea altor drepturi, respectiv a stimulentelor,

ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea

formulată de reclamantul R.M., privind lămurirea/completarea dispozitivului Deciziei

nr. 5222 din 7 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Dispune completarea

dispozitivului Deciziei nr. nr. 5222 din 7 decembrie 2012, în sensul că

respinge capătul de cerere, privind acordarea stimulentelor, ca neîntemeiat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2014.