ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1809/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin sentința nr. 3841 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București a fost admisă cererea de suspendare formulată de A.S., A.L., B.V., B.D., C.L., D.M.S., D.V., G.E., I.I., I.D., J.C.N., M.M., M.E., N.I., P.D.M., P.S., R.F., R.A., R.C.,, R.v., T.M.G. în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și, în consecință, a fost suspendată executarea Deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 emisă de pârât până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea cererii de suspendare a Deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 a reținut că prin această decizie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus suspendarea aplicării Deciziei nr. 89 din 4 martie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% personalului auxiliar și conex din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, a Parchetelor de pe lângă Tribunalele Călărași, Giugiu, Ialomița și Teleorman și a Parchetelor de pe lângă judecătoriile din subordinea acestora începând cu data de 1 iunie 2009. Instanța de fond a constatat că în cauza de față sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu privire la cazul bine justificat și paguba iminentă.

Instanța a reținut că în cauză sunt indicii privind aparența de nelegalitate a actului contestat, arătând că prin actul contestat s-a dispus restrângerea exercițiului unor drepturi de naturprintr-un act administrativ și nu prin lege, iar paguba iminentă este previzibilă, întrucât diminuarea veniturilor salariale are drept consecință directă o pagubă materială. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând sentința pronunțată ca netemeinică și nelegală. Recurenții au arătat faptul că instanța de fond a dispus în mod nelegal suspendarea actului administrativ, depășind atribuțiile puterii judecătorești prin adăugarea la legea specială de salarizare a magistraților, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului normativ și pronunțând astfel o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

De asemenea, au criticat hotărârea instanței de fond întrucât în cauza de față nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nefiind îndeplinite cumulativ condiția cazului bine justificat și a pagubei iminente. S-a precizat că instanța de fond s-a aflat în eroare întrucât prin Ordinul ce se solicită a fi suspendat nu s-a dispus o diminuare a veniturilor salariale, ci s-a dispus o suspendare a plății acestora, mai precis o amânare a plății drepturilor salariale, plata urmând să fie făcută în condițiile și termenele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009.

Pentru aceste considerente, recurenții au apreciat că nu este îndeplinită condiția privind cazul bine justificat, întrucât prin ordinul atacat a fost suspendată plata drepturilor bănești arătate din motive strict financiare, considerând justificată această suspendare a plății drepturilor salariale și, în consecință, s-a apreciat că nici condiția pagubei iminente nu este îndeplinită, întrucât plata sporului solicitat va fi pusă în executare în condițiile O.U.G. nr. 71/2009.

Înalta Curte de Casație si Justiție analizând motivele invocate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul declarat pentru considerentele ce urmează: Obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă suspendarea executării Deciziei nr. 274 din 3 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în executarea Ordinului din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin acest act, emitentul a dispus ca, drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 să se achite fără a include și sporul de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.

În plus, aceeași autoritate publică a arătat că această modalitate de calcul a drepturilor salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior individualizat urmând să se efectueze conform eșalonării prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. După cum se cunoaște, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă). De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004. Așa cum am amintit mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui caz bine justificat. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii. În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege. În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze. Cu alte cuvinte, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de următoarele argumente: În primul rând, așa cum a reținut și prima instanță, prin actul administrativ analizat, emis la data de 3 iulie 2009, recurenții au intervenit în mod retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe luna iunie 2009. Prin această măsură, Înalta Curte poate aprecia că există indicii în sensul că recurentul a încălcat principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. În acest sens, se cuvine a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situații existente înainte de momentul emiterii actului.

În jurisprudența dezvoltată de instanțele de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să se impună și actelor administrative. Trebuie arătat faptul că interdicția retroactivității actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiționează însăși legalitatea acestor acte. În cauza de față, Înalta Curte consideră că există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o normă cu putere de lege. În raport de dispozițiile normative referitoare la stabilirea salariului reclamanților, plata salariilor nu poate fi diminuată de nicio autoritate publică, în alte condiții decât cele prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. În concepția instanței de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidență, în contextul derulării raporturilor de serviciu dintre reclamanți și stat. Înalta Curte nu poate reține nici critica privind încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești, ori a aplicării greșite a legii întrucât reclamanții au făcut dovada prevăzută de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, astfel încât instanța de contencios s-a pronunțat în limitele investirii sale și în conformitate cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței nr. 3841 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2010.