ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3943/2010

Prin Decizia civilă nr. 542A din 2 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul promovat de apelanta-pârâtă Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Sentinței civile nr. 230 din 18 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-contestator P.M.D. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, contestatorul P.M.D. în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a solicitat anularea Deciziei nr. 284 din 12 septembrie 2006 emisă de intimată, cu cheltuieli de judecată.

În esență, s-a arătat că intimata a tergiversat soluționarea notificării formulate de contestator timp de cinci ani, până când aceasta a fost soluționată pe cale judecătorească, prin Sentința civilă nr. 1307/2005 pronunțată de Tribunalul Harghita (prin care i s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, constând în acțiuni tranzacționate la bursă sau pe piața secundară, în limita sumei de 1.617.618.264 lei/rol), iar prin decizia contestată s-a dat o nouă soluționare notificării, în contradicție cu hotărârea menționată (s-a propus acordarea de măsuri reparatorii și înaintarea propunerii la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor). - Prin Sentința civilă nr. 1752 din 22 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorul P.M.D.

în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. A reținut instanța, în motivarea acestei sentințe, că reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 284 din 12 septembrie 2006 (emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în baza Sentinței nr. 1307/2004, irevocabilă, pronunțată de Tribunalul Harghita, prin care s-a dispus anularea Deciziei nr. 23 din 05 martie 2004 emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca răspuns la Notificarea nr. 664 din 14 august 2001 formulată de contestator). Prin respectiva notificare s-a solicitat unității deținătoare, restituirea imobilului situat în Toplița, str. R., compus din teren, construcții și instalații, prin echivalent, respectiv măsuri reparatorii.

Prin Sentința civilă nr. 1307/2004, irevocabilă, Tribunalul Harghita a dispus anularea Deciziei nr. 23 din 05 martie 2004 emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin care s-a transmis spre competentă soluționare, notificarea către Primăria Toplița și a stabilit în sarcina Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului obligația de a-l despăgubi pe contestator prin măsuri reparatorii în echivalent, respectiv acțiuni tranzacționate la bursă sau pe piața secundară, în limita sumei de 1.617.618.264 lei/rol. În baza acestei hotărâri, intimata a emis o nouă decizie, respectiv Decizia nr. 284 din 12 septembrie 2006 care face obiectul prezentei contestații. Tribunalul a constatat că singurul motiv de nulitate invocat împotriva acestei decizii privește modalitatea de restituire a imobilului, respectiv prin acordarea de acțiuni la SC C. SA.

Or, prin sentința civilă amintită, irevocabilă și trecută în puterea lucrului judecat, instanța a stabilit în sarcina intimatului o obligație alternativă, iar, pe de altă parte, în cap. VII din Legea nr. 247/2005 este prevăzută o procedură specială cu privire la plata despăgubirilor, dispozițiile fiind imperative și de imediată aplicare. - Prin Decizia civilă nr. 675 din 22 octombrie 2007 Curtea de Apel București a admis apelul formulat de apelantul - contestator P.M.D. împotriva Sentinței civile nr. 1752 din 22 decembrie 2006 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 284 din 12 septembrie 2006, privind soluționarea dosarului întocmit în baza Notificării nr. 664 din 01 din 14 august 2001 înregistrat la fosta Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului și având în vedere dispozițiile Sentinței nr. 1307/2004 a Tribunalului Harghita, definitive și irevocabile, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în cuantum de 1.617.618.264 lei/Rol, domnului P.M.D. și înaintarea deciziei, însoțită de documentele aferente, către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor. Curtea a precizat că tipul măsurilor reparatorii a fost stabilit de către instanță prin sentința amintită, în considerarea dispozițiilor art. 9 pct. 9.3 din Legea nr. 10/2001.

Sentința civilă nr. 1307 din 15 decembrie 2004 a rămas definitivă după respingerea apelului prin Decizia civilă nr. 152 A din 24 martie 2005 pronunțată de Curtea Apel Târgu Mureș și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8796 din 03 noiembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 8549/2005. La data executării Sentinței civile nr. 1307/2004 de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, prin emiterea Deciziei nr. 284 din 12 septembrie 2006, precum și la data rămânerii irevocabile a acestei sentințe, intraseră deja în vigoare dispozițiile Legii nr. 247/2005, în considerarea cărora a fost stabilită acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în cuantumul stabilit prin sentința judecătorească și s-a dispus înaintarea deciziei către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor.

Această decizie a fost contestată de către contestatorul P.M.D. tocmai sub aspectul modului în care s-au executat dispozițiile hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, condiții în care s-a arătat că nu se mai poate aprecia că ne aflăm în faza contestării conform normelor Legii nr. 10/2001, ci într-un stadiu ulterior, cel al executării. De altfel, însuși contestatorul își justifică demersul și critică, în acțiunea cu care a învestit instanța, tocmai modul în care au fost executate dispozițiile sentinței judecătorești, arătând expres că "temeiul contestației" sale este Sentința civilă nr. 1307/2004 a Tribunalului Harghita, precum și că "pârâta a refuzat și refuză să execute obligația de a face" ce rezultă din această sentință.

Raportat la modul în care contestatorul a formulat acțiunea și la criticile aduse, instanța era îndatorată să pună în discuție și să califice cererea, ea nemaiputând fi examinată prin prisma dispozițiilor legii speciale ce reglementează modul de contestare a dispozițiilor și deciziilor, ci prin prisma dreptului comun în materia executării - ca atare, instanța de fond nu a soluționat cererea cu judecarea căreia a fost învestită. - Împotriva acestei decizii a declarat recurs intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 39547/3/2006 și soluționat prin Decizia civilă nr. 794 din 09 iulie 2008, în sensul respingerii ca nefondat.

Înalta Curte a arătat că prin Decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 52 din 04 iulie 2007 s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Pe cale de consecință, s-a concluzionat că în speță nu se aplică prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, astfel că dosarul privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent contestatorului, astfel cum acestea au fost stabilite prin sentința pronunțată de Tribunalul Harghita, nu se mai înaintează Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

- Procedând la analiza fondului cauzei prin raportare la probatoriul administrat și susținerile părților, tribunalul a reținut următoarele: În cadrul contestației îndreptate împotriva acestei a doua decizii, s-a criticat, în esență, modul în care au fost executate dispozițiile sentinței judecătorești pronunțate de Tribunalul Harghita, învederându-se că prin emiterea deciziei contestate intimata a refuzat să execute obligația care i-a fost impusă prin aceasta sentință, invocând dispozițiile Legii nr. 247/2005, care nu sunt însă aplicabile. Tribunalul a constatat că prezenta contestație este fondată, pentru considerentele următoare: În primul rând, în condițiile art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., s-a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 52 din 04 iulie 2007, prin care s-a stabilit că "Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005". Or, în cauză, notificarea a fost soluționată prin Decizia nr. 23 din 05 martie 2004 și, ca atare, prin prisma recursului în interesul legii la care s-a făcut referire anterior, rezultă că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 nu sunt aplicabile în cauza de față.

De altfel, acest aspect a fost stabilit și de instanța de recurs în prezentul litigiu, această rezolvare a problemei juridice în discuție impunându-se instanțelor de fond, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În aceste condiții, prin Sentința civilă nr. 230 din 18 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația și a anulat decizia contestată. Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a formulat apel, criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, cu motivarea că așa cum s-a precizat și în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă o notificare a fost soluționată anterior intrării în vigoare a legii, iar dispoziția a fost atacată în instanță, atunci în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 care se va aplica, dispoziția definitivă se va înainta Comisiei Centrale, așa cum în mod corect a procedat și apelanta.

Art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005 face distincție între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii și cele care nu au fost soluționate până la această dată. În speță, notificarea intimatului - contestator a fost soluționată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin Decizia nr. 23 din 05 martie 2004, în sensul respingerii acesteia. Această decizie a fost atacată în instanță, astfel încât ceea ce urmează a fi predat Secretariatului Comisiei Centrale este Decizia nr. 284 din 12 septembrie 2006 emisă în baza hotărârii judecătorești. Legea nouă se aplică imediat situațiilor obiective (legale), adică acelor situații juridice ale căror conținut și efecte sunt imperativ stabilite de legiuitor.

- Verificând decizia apelată, prin prisma criticilor invocate, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, în considerarea celor ce succed: Înalta Curte, fundamentându-și decizia sa de speță pronunțată anterior în cauză, pe dispozițiile obligatorii conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. ale Deciziei sale nr. 52 din 04 iulie 2007, pronunțate în cadrul unui recurs în interesul legii, a tranșat în speță două probleme importante.

Astfel, pe de o parte, a stabilit inaplicabilitatea art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în cazul dispozițiilor administrative emise în baza Legii nr. 10/2001 anterior intrării în vigoare a noii legi și contestate în instanță, iar, pe de altă parte, transpunând această soluție de drept la cazul concret, a stabilit că dosarul administrativ privind acordarea (deci nu propunerea de acordare) măsurilor reparatorii în echivalent, al intimatului, nu va mai fi înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, evident ca urmare a neaplicării art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În rejudecare, tribunalul, ca de altfel și instanța de apel, sunt ținute de dezlegările date de instanța de recurs acestor probleme de drept și sunt obligate să le aplice în modul stabilit.

Apelanta a precizat în motivele sale de apel faptul că în condițiile Legii nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 247/2005 ea poate avea doar obligația legală de a propune acordarea de măsuri reparatorii, nu și pe aceea de a le acorda efectiv, așa cum se solicită, această obligație revenind în prezent Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Aceste critici sunt nefondate, deoarece apelanta ignoră izvorul obligației la care face referire. Aceasta nu este Legea nr. 10/2001 în forma modificată ci Sentința civilă nr. 1307/2004 a Tribunalului Harghita, care, intrată în puterea lucrului judecat, trebuie respectată și executată întocmai.

Aspectele legate de modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, țin de fondul acelei cauze soluționate irevocabil, atât timp cât sentința a rămas irevocabilă la data de 03 noiembrie 2005, ulterior deci intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, la data de 25 iulie 2005. Pe de altă parte, art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, la care apelanta face trimitere pentru a-și circumstanția obligațiile sale prezente legale, nu este aplicabil în cauză, în virtutea art. 315 C. proc. civ., dată fiind Decizia nr. 4794 din 09 iulie 2008 a instanței supreme. Împotriva acestei decizii, pârâta A.V.A.S. a declarat recurs, criticând-o în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel: - Prin decizia anulată în mod greșit de către instanțele de apel și de fond A.V.A.S.

a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 1.617.618.264 lei intimatului-contestator și înaintarea deciziei, însoțită de documentele aferente, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Instanțele de apel și de fond au reținut în mod nelegal că speța nu intră în domeniul de aplicare al art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Printr-o hotărâre judecătorească anterioară, Decizia nr. 7326 din 01 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat legalitatea Deciziei emisă nr. 284 din 12 septembrie 2006, care se fundamentează pe Sentința nr. 1307 din 15 decembrie 2004 a Tribunalului Harghita și notificarea intimatului reclamant nr. 664/2001 și că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, la data emiterii acestei din urmă decizii, respectiv 12 septembrie 2006, nu putea să nu respecte modificările suferite de Legea nr. 10/2001. De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că nu Decizia nr. 23/2005 emisă inițial de A.V.A.S.

intră sub incidența noilor dispoziții ale Legii nr. 10/2001 ci Decizia nr. 284/2000, iar cu privire la aceste aspecte, controlul judecătoresc este limitat la aprecierea legalității dispoziției contestate, stabilind legalitatea Sentinței civile nr. 1820 din 31 mai 2006 a Tribunalului Harghita prin care s-a respins acțiunea intimatului-reclamant și a Deciziei nr. 216A din 18 decembrie 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș prin care s-a respins apelul acestuia. Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanțele de judecată au reținut că A.V.A.S. s-a conformat dispozițiilor cuprinse în Sentința civilă nr. 1307/2004 a Tribunalului Harghita și a emis Decizia nr. 284/2006, avându-se în vedere notificarea reclamantului nr. 664/2001, cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că se va transmite dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Așa cum s-a reținut și în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, Decizia nr. 995/2009, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți această prezumție are caracter absolut, înseamnă că reclamanții nu pot introduce o nouă contestație în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate. Prin art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII), privind regimul stabilirii plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincție între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent și cele care nu au fost soluționate în atare modalitate până la data respectivă și despre care se arată că vor fi predate secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificărilor, conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor.

Legea nouă se aplică imediat situațiilor obiective (legale), adică acelor situații juridice al cărui conținut și efecte sunt imperativ stabilite de legiuitor. Legea nouă determină imperativ regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, iar prin capitolul VI pct. 16.1 și urm. din H.G. nr. 1.095/2005 se instituie noile proceduri administrative pentru acordarea despăgubirilor. Întrucât în planul dreptului intertemporal toate aceste dispoziții sunt de imediată aplicare rezultă că legea veche rămâne fără aplicare. Ca atare, pretențiile intimatului-contestator la plata despăgubirilor, în condițiile legii vechi, sunt nefondate și prin urmare în mod nelegal a fost anulată decizia.

Măsurile reparatorii prin echivalent urmează a se acorda efectiv numai de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura instituție care are această obligație legală, conform Legii nr. 247/2005. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: - Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 5 noiembrie 2006 s-a solicitat anularea Deciziei nr. 284 din 12 septembrie 2006 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ceea ce constituie obiectul litigiului de față. Celălalt litigiu a fost generat de același reclamant împotriva pârâților Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și SC H. la data de 4 aprilie 2006, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S.

să-i acorde un număr de acțiuni din pachetul deținut la societatea chemată în judecată, cu trimitere la Sentința civilă nr. 1307 din 15 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Harghita. Într-adevăr, prin decizia de recurs pronunțată în celălalt litigiu s-au făcut referiri la Decizia nr. 284 din 12 septembrie 2006 emisă de A.V.A.S., reținându-se că la data emiterii acesteia A.V.A.S. nu putea să nu respecte modificările suferite de Legea nr. 10/2001. Legalitatea deciziei contestate pe cale principală în prezentul litigiu a fost analizată tangențial în litigiul anterior, ceea ce face să nu poată fi reținută tripla identitate impusă de art. 1201 C. civ. pentru incidența autorității de lucru judecat - obiectul celor două litigii fiind diferit.

Recursul declarat anterior în dosarul de față a fost soluționat la data de 9 iulie 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, fără ca în cererea de recurs formulată de A.V.A.S. sau în decizia de recurs să se facă referire la decizia irevocabilă pronunțată de aceeași instanță în celălalt litigiu, respectiv nr. 7326 din 1 noiembrie 2007. În soluționarea prezentului dosar instanțele erau ținute de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., astfel încât dezlegarea problemei de drept făcută prin Decizia nr. 4794 din 9 iulie 2008 a acestei instanțe era obligatorie.

În egală măsură, instanțele erau ținute și de dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 52 din 4 iulie 2007 care prevede că art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea de despăgubiri nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 - aceste dispoziții fiind incidente în cauză, decizia analizată și anulată prin Sentința civilă nr. 1307/2004 fiind emisă de pârâta-recurentă la data de 5 martie 2004. Decizia în interesul legii a fost aplicată de instanța de recurs și de instanțele de rejudecare prin hotărârile pronunțate în prezenta cauză.

Se poate vorbi de putere de lucru judecat, în condițiile art. 1202 C. proc. civ., însă de aceeași putere de lucru judecat se bucură (punând în discuție încălcarea acesteia) și Sentința civilă nr. 1307/2004 pronunțată de Tribunalul Harghita prin care pârâta-recurentă a fost obligată la acordarea măsurilor reparatorii constând în acțiuni. În aceste condiții, criticile formulate de către recurentă referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (reluate și prin cererea de recurs) au fost în mod corect soluționate de instanța de apel, reținându-se incidența art. 315 C. proc. civ. și art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

- Pe lângă cele reținute mai sus, în ceea ce privește ultima critică de apel - care constituie și ultima critică de recurs, instanța de apel a justificat neincidența Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 (art. 29) pe izvorul obligației solicitate a fi îndeplinită în prezentul litigiu; s-a mai apreciat totodată că aspectele legate de modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 țin de fondul cauzei soluționate irevocabil, atât timp cât sentința a rămas irevocabilă la data de 3 noiembrie 2005, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Prin cererea de recurs nu s-au arătat motivele de nelegalitate ale deciziei de apel - respectiv ale modului de soluționare a criticii din apel - deși obligația aceasta îi este impusă recurentei de dispozițiile art. 302 1 pct. 4 C. proc.

civ. Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte va face aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 542/A din 2 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010. Procesat de GGC - NN