ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3943/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3943/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin Decizia civilă

nr. 542A din 2 noiembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul promovat

de apelanta-pârâtă Autoritatea Pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva Sentinței civile nr. 230 din 18 februarie 2009 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu

intimatul-contestator P.M.D.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, contestatorul P.M.D. în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, a solicitat anularea Deciziei nr. 284 din 12

septembrie 2006 emisă de intimată, cu cheltuieli de judecată.

În esență, s-a arătat

că intimata a tergiversat soluționarea notificării formulate de contestator

timp de cinci ani, până când aceasta a fost soluționată pe cale judecătorească,

prin Sentința civilă nr. 1307/2005 pronunțată de Tribunalul Harghita (prin care

i s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, constând în acțiuni

tranzacționate la bursă sau pe piața secundară, în limita sumei de

1.617.618.264 lei/rol), iar prin decizia contestată s-a dat o nouă soluționare

notificării, în contradicție cu hotărârea menționată (s-a propus acordarea de

măsuri reparatorii și înaintarea propunerii la Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor).

- Prin Sentința

civilă nr. 1752 din 22 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de

contestatorul P.M.D. în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului.

A reținut instanța,

în motivarea acestei sentințe, că reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr.

284 din 12 septembrie 2006 (emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului în baza Sentinței nr. 1307/2004, irevocabilă, pronunțată de Tribunalul

Harghita, prin care s-a dispus anularea Deciziei nr. 23 din 05 martie 2004

emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca răspuns la

Notificarea nr. 664 din 14 august 2001 formulată de contestator).

Prin respectiva

notificare s-a solicitat unității deținătoare, restituirea imobilului situat în

Toplița, str. R., compus din teren, construcții și instalații, prin echivalent,

respectiv măsuri reparatorii.

Prin Sentința civilă

nr. 1307/2004, irevocabilă, Tribunalul Harghita a dispus anularea Deciziei nr.

23 din 05 martie 2004 emise de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, prin care s-a transmis spre competentă soluționare, notificarea către

Primăria Toplița și a stabilit în sarcina Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului obligația de a-l despăgubi pe contestator prin măsuri

reparatorii în echivalent, respectiv acțiuni tranzacționate la bursă sau pe

piața secundară, în limita sumei de 1.617.618.264 lei/rol.

În baza acestei

hotărâri, intimata a emis o nouă decizie, respectiv Decizia nr. 284 din 12

septembrie 2006 care face obiectul prezentei contestații.

Tribunalul a

constatat că singurul motiv de nulitate invocat împotriva acestei decizii

privește modalitatea de restituire a imobilului, respectiv prin acordarea de

acțiuni la SC C. SA.

Or, prin sentința

civilă amintită, irevocabilă și trecută în puterea lucrului judecat, instanța a

stabilit în sarcina intimatului o obligație alternativă, iar, pe de altă parte,

în cap. VII din Legea nr. 247/2005 este prevăzută o procedură specială cu

privire la plata despăgubirilor, dispozițiile fiind imperative și de imediată

aplicare.

- Prin Decizia civilă

nr. 675 din 22 octombrie 2007 Curtea de Apel București a admis apelul formulat

de apelantul - contestator P.M.D. împotriva Sentinței civile nr. 1752 din 22

decembrie 2006 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și a

trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 284 din 12 septembrie 2006,

privind soluționarea dosarului întocmit în baza Notificării nr. 664 din 01 din

14 august 2001 înregistrat la fosta Autoritatea pentru Privatizare și

Administrarea Participațiilor Statului și având în vedere dispozițiile

Sentinței nr. 1307/2004 a Tribunalului Harghita, definitive și irevocabile, s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în cuantum de

1.617.618.264 lei/Rol, domnului P.M.D. și înaintarea deciziei, însoțită de

documentele aferente, către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor.

Curtea a precizat că

tipul măsurilor reparatorii a fost stabilit de către instanță prin sentința

amintită, în considerarea dispozițiilor art. 9 pct. 9.3 din Legea nr. 10/2001.

Sentința civilă nr.

1307 din 15 decembrie 2004 a rămas definitivă după respingerea apelului prin

Decizia civilă nr. 152 A din 24 martie 2005 pronunțată de Curtea Apel Târgu

Mureș și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8796 din 03 noiembrie 2005 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 8549/2005.

La data executării

Sentinței civile nr. 1307/2004 de către Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, prin emiterea Deciziei nr. 284 din 12 septembrie 2006,

precum și la data rămânerii irevocabile a acestei sentințe, intraseră deja în

vigoare dispozițiile Legii nr. 247/2005, în considerarea cărora a fost

stabilită acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în cuantumul stabilit

prin sentința judecătorească și s-a dispus înaintarea deciziei către Comisia

Centrală pentru stabilirea despăgubirilor.

Această decizie a

fost contestată de către contestatorul P.M.D. tocmai sub aspectul modului în

care s-au executat dispozițiile hotărârii judecătorești definitive și

irevocabile, condiții în care s-a arătat că nu se mai poate aprecia că ne aflăm

în faza contestării conform normelor Legii nr. 10/2001, ci într-un stadiu

ulterior, cel al executării.

De altfel, însuși

contestatorul își justifică demersul și critică, în acțiunea cu care a învestit

instanța, tocmai modul în care au fost executate dispozițiile sentinței

judecătorești, arătând expres că "temeiul contestației" sale este

Sentința civilă nr. 1307/2004 a Tribunalului Harghita, precum și că

"pârâta a refuzat și refuză să execute obligația de a face" ce

rezultă din această sentință.

Raportat la modul în

care contestatorul a formulat acțiunea și la criticile aduse, instanța era

îndatorată să pună în discuție și să califice cererea, ea nemaiputând fi

examinată prin prisma dispozițiilor legii speciale ce reglementează modul de

contestare a dispozițiilor și deciziilor, ci prin prisma dreptului comun în

materia executării - ca atare, instanța de fond nu a soluționat cererea cu

judecarea căreia a fost învestită.

- Împotriva acestei

decizii a declarat recurs intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție

sub nr. 39547/3/2006 și soluționat prin Decizia civilă nr. 794 din 09 iulie

2008, în sensul respingerii ca nefondat.

Înalta Curte a arătat

că prin Decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 52 din 04 iulie

2007 s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 următoarele din Legea nr.

247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se

aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Pe cale de

consecință, s-a concluzionat că în speță nu se aplică prevederile cuprinse în

art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, astfel că dosarul privind

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent contestatorului, astfel cum

acestea au fost stabilite prin sentința pronunțată de Tribunalul Harghita, nu se

mai înaintează Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

- Procedând la

analiza fondului cauzei prin raportare la probatoriul administrat și

susținerile părților, tribunalul a reținut următoarele:

În cadrul

contestației îndreptate împotriva acestei a doua decizii, s-a criticat, în

esență, modul în care au fost executate dispozițiile sentinței judecătorești

pronunțate de Tribunalul Harghita, învederându-se că prin emiterea deciziei

contestate intimata a refuzat să execute obligația care i-a fost impusă prin

aceasta sentință, invocând dispozițiile Legii nr. 247/2005, care nu sunt însă

aplicabile.

Tribunalul a

constatat că prezenta contestație este fondată, pentru considerentele

următoare:

În primul rând, în

condițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a constatat că în cauză sunt

aplicabile dispozițiile Deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 52

din 04 iulie 2007, prin care s-a stabilit că "Prevederile cuprinse în art.

16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise

anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".

Or, în cauză,

notificarea a fost soluționată prin Decizia nr. 23 din 05 martie 2004 și, ca

atare, prin prisma recursului în interesul legii la care s-a făcut referire

anterior, rezultă că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea

nr. 247/2005 nu sunt aplicabile în cauza de față.

De altfel, acest

aspect a fost stabilit și de instanța de recurs în prezentul litigiu, această

rezolvare a problemei juridice în discuție impunându-se instanțelor de fond,

conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În aceste condiții,

prin Sentința civilă nr. 230 din 18 februarie 2009, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a admis contestația și a anulat decizia contestată.

Împotriva acestei

hotărâri judecătorești, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului a formulat apel, criticând-o sub aspectul

nelegalității și netemeiniciei, cu motivarea că așa cum s-a precizat și în

practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă o notificare a fost

soluționată anterior intrării în vigoare a legii, iar dispoziția a fost atacată

în instanță, atunci în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 care se

va aplica, dispoziția definitivă se va înainta Comisiei Centrale, așa cum în

mod corect a procedat și apelanta.

Art. 16 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 247/2005 face distincție între notificările deja soluționate

la data intrării în vigoare a legii și cele care nu au fost soluționate până la

această dată.

În speță, notificarea

intimatului - contestator a fost soluționată anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005, prin Decizia nr. 23 din 05 martie 2004, în sensul

respingerii acesteia. Această decizie a fost atacată în instanță, astfel încât

ceea ce urmează a fi predat Secretariatului Comisiei Centrale este Decizia nr.

284 din 12 septembrie 2006 emisă în baza hotărârii judecătorești.

Legea nouă se aplică

imediat situațiilor obiective (legale), adică acelor situații juridice ale

căror conținut și efecte sunt imperativ stabilite de legiuitor.

- Verificând decizia

apelată, prin prisma criticilor invocate, Curtea a apreciat că apelul este

nefondat, în considerarea celor ce succed:

Înalta Curte,

fundamentându-și decizia sa de speță pronunțată anterior în cauză, pe

dispozițiile obligatorii conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. ale Deciziei

sale nr. 52 din 04 iulie 2007, pronunțate în cadrul unui recurs în interesul

legii, a tranșat în speță două probleme importante.

Astfel, pe de o

parte, a stabilit inaplicabilitatea art. 16 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005 în cazul dispozițiilor administrative emise în baza Legii nr. 10/2001

anterior intrării în vigoare a noii legi și contestate în instanță, iar, pe de

altă parte, transpunând această soluție de drept la cazul concret, a stabilit

că dosarul administrativ privind acordarea (deci nu propunerea de acordare)

măsurilor reparatorii în echivalent, al intimatului, nu va mai fi înaintat

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, evident ca urmare a

neaplicării art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În rejudecare,

tribunalul, ca de altfel și instanța de apel, sunt ținute de dezlegările date

de instanța de recurs acestor probleme de drept și sunt obligate să le aplice

în modul stabilit.

Apelanta a precizat

în motivele sale de apel faptul că în condițiile Legii nr. 10/2001 modificate

prin Legea nr. 247/2005 ea poate avea doar obligația legală de a propune

acordarea de măsuri reparatorii, nu și pe aceea de a le acorda efectiv, așa cum

se solicită, această obligație revenind în prezent Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Aceste critici sunt

nefondate, deoarece apelanta ignoră izvorul obligației la care face referire.

Aceasta nu este Legea nr. 10/2001 în forma modificată ci Sentința civilă nr.

1307/2004 a Tribunalului Harghita, care, intrată în puterea lucrului judecat,

trebuie respectată și executată întocmai. Aspectele legate de modificarea Legii

nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, țin de fondul acelei cauze soluționate

irevocabil, atât timp cât sentința a rămas irevocabilă la data de 03 noiembrie

2005, ulterior deci intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, la data de 25

iulie 2005.

Pe de altă parte,

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, la care apelanta face trimitere

pentru a-și circumstanția obligațiile sale prezente legale, nu este aplicabil

în cauză, în virtutea art. 315 C. proc. civ., dată fiind Decizia nr. 4794 din

09 iulie 2008 a instanței supreme.

Împotriva acestei

decizii, pârâta A.V.A.S. a declarat recurs, criticând-o în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. astfel:

- Prin decizia

anulată în mod greșit de către instanțele de apel și de fond A.V.A.S. a propus

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în cuantum de 1.617.618.264 lei

intimatului-contestator și înaintarea deciziei, însoțită de documentele

aferente, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanțele de apel și

de fond au reținut în mod nelegal că speța nu intră în domeniul de aplicare al

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Printr-o hotărâre

judecătorească anterioară, Decizia nr. 7326 din 01 noiembrie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a

statuat cu autoritate de lucru judecat legalitatea Deciziei emisă nr. 284 din

12 septembrie 2006, care se fundamentează pe Sentința nr. 1307 din 15 decembrie

2004 a Tribunalului Harghita și notificarea intimatului reclamant nr. 664/2001

și că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, la data emiterii

acestei din urmă decizii, respectiv 12 septembrie 2006, nu putea să nu respecte

modificările suferite de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, Înalta

Curte de Casație și Justiție a mai reținut că nu Decizia nr. 23/2005 emisă

inițial de A.V.A.S. intră sub incidența noilor dispoziții ale Legii nr. 10/2001

ci Decizia nr. 284/2000, iar cu privire la aceste aspecte, controlul

judecătoresc este limitat la aprecierea legalității dispoziției contestate,

stabilind legalitatea Sentinței civile nr. 1820 din 31 mai 2006 a Tribunalului

Harghita prin care s-a respins acțiunea intimatului-reclamant și a Deciziei nr.

216A din 18 decembrie 2006 a Curții de Apel Târgu Mureș prin care s-a respins

apelul acestuia.

Pentru a pronunța

aceste hotărâri, instanțele de judecată au reținut că A.V.A.S. s-a conformat

dispozițiilor cuprinse în Sentința civilă nr. 1307/2004 a Tribunalului Harghita

și a emis Decizia nr. 284/2006, avându-se în vedere notificarea reclamantului

nr. 664/2001, cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001 republicată,

respectiv art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că se

va transmite dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Așa

cum s-a reținut și în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, Decizia nr. 995/2009, efectul pozitiv al

lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu

chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi

contrazis.

Această reglementare

a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia

de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele

hotărârii judecătorești.

Cum, potrivit art.

1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți

această prezumție are caracter absolut, înseamnă că reclamanții nu pot

introduce o nouă contestație în cadrul căreia să pretindă stabilirea

contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior.

Principiul

autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și

ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii

litigioase deja rezolvate.

Prin art. 16 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII), privind regimul stabilirii

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face

distincție între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a

legii prin acordarea de măsuri reparatorii în echivalent și cele care nu au

fost soluționate în atare modalitate până la data respectivă și despre care se

arată că vor fi predate secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de

dispozițiile entităților învestite cu soluționarea notificărilor, conținând

propunerile motivate de acordare a despăgubirilor.

Legea nouă se aplică

imediat situațiilor obiective (legale), adică acelor situații juridice al cărui

conținut și efecte sunt imperativ stabilite de legiuitor.

Legea nouă determină

imperativ regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv, iar prin capitolul VI pct. 16.1 și urm. din H.G. nr.

1.095/2005 se instituie noile proceduri administrative pentru acordarea

despăgubirilor.

Întrucât în planul

dreptului intertemporal toate aceste dispoziții sunt de imediată aplicare

rezultă că legea veche rămâne fără aplicare. Ca atare, pretențiile

intimatului-contestator la plata despăgubirilor, în condițiile legii vechi,

sunt nefondate și prin urmare în mod nelegal a fost anulată decizia.

Măsurile reparatorii

prin echivalent urmează a se acorda efectiv numai de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura instituție care are această obligație

legală, conform Legii nr. 247/2005.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

- Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 5 noiembrie 2006 s-a

solicitat anularea Deciziei nr. 284 din 12 septembrie 2006 emisă de Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, ceea ce constituie obiectul litigiului

de față.

Celălalt litigiu a

fost generat de același reclamant împotriva pârâților Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului și SC H. la data de 4 aprilie 2006, prin care

s-a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. să-i acorde un număr de acțiuni din

pachetul deținut la societatea chemată în judecată, cu trimitere la Sentința

civilă nr. 1307 din 15 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Harghita.

Într-adevăr, prin

decizia de recurs pronunțată în celălalt litigiu s-au făcut referiri la Decizia

nr. 284 din 12 septembrie 2006 emisă de A.V.A.S., reținându-se că la data

emiterii acesteia A.V.A.S. nu putea să nu respecte modificările suferite de

Legea nr. 10/2001.

Legalitatea deciziei

contestate pe cale principală în prezentul litigiu a fost analizată tangențial

în litigiul anterior, ceea ce face să nu poată fi reținută tripla identitate

impusă de art. 1201 C. civ. pentru incidența autorității de lucru judecat -

obiectul celor două litigii fiind diferit.

Recursul declarat

anterior în dosarul de față a fost soluționat la data de 9 iulie 2008 de Înalta

Curte de Casație și Justiție, fără ca în cererea de recurs formulată de

A.V.A.S. sau în decizia de recurs să se facă referire la decizia irevocabilă

pronunțată de aceeași instanță în celălalt litigiu, respectiv nr. 7326 din 1

noiembrie 2007.

În soluționarea

prezentului dosar instanțele erau ținute de dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., astfel încât dezlegarea problemei de drept făcută prin Decizia nr. 4794

din 9 iulie 2008 a acestei instanțe era obligatorie.

În egală măsură,

instanțele erau ținute și de dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 52

din 4 iulie 2007 care prevede că art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind

procedura administrativă pentru acordarea de despăgubiri nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005 - aceste dispoziții fiind incidente în cauză, decizia

analizată și anulată prin Sentința civilă nr. 1307/2004 fiind emisă de

pârâta-recurentă la data de 5 martie 2004. Decizia în interesul legii a fost

aplicată de instanța de recurs și de instanțele de rejudecare prin hotărârile

pronunțate în prezenta cauză.

Se poate vorbi de

putere de lucru judecat, în condițiile art. 1202 C. proc. civ., însă de aceeași

putere de lucru judecat se bucură (punând în discuție încălcarea acesteia) și

Sentința civilă nr. 1307/2004 pronunțată de Tribunalul Harghita prin care

pârâta-recurentă a fost obligată la acordarea măsurilor reparatorii constând în

acțiuni.

În aceste condiții,

criticile formulate de către recurentă referitoare la incidența în cauză a

dispozițiilor art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (reluate și prin

cererea de recurs) au fost în mod corect soluționate de instanța de apel,

reținându-se incidența art. 315 C. proc. civ. și art. 329 alin. (3) C. proc.

civ.

- Pe lângă cele

reținute mai sus, în ceea ce privește ultima critică de apel - care constituie

și ultima critică de recurs, instanța de apel a justificat neincidența Legii

nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 (art. 29) pe izvorul obligației

solicitate a fi îndeplinită în prezentul litigiu; s-a mai apreciat totodată că

aspectele legate de modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 țin

de fondul cauzei soluționate irevocabil, atât timp cât sentința a rămas

irevocabilă la data de 3 noiembrie 2005, ulterior intrării în vigoare a Legii

nr. 247/2005.

Prin cererea de

recurs nu s-au arătat motivele de nelegalitate ale deciziei de apel - respectiv

ale modului de soluționare a criticii din apel - deși obligația aceasta îi este

impusă recurentei de dispozițiile art. 302

1

pct. 4 C. proc. civ.

Constatând, prin

urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte va face aplicarea

și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat

recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 542/A din 2

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 iunie 2010.

Procesat

de GGC - NN