ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 284/2006

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 6369 din 16 decembrie 1999 Tribunalul București, secția comercială a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C. SA Bușteni. A admis acțiunea reclamantei SC D.D.F. SRL București, în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA Bușteni și SC V. SA Bușteni și pe cale de consecință a obligat pârâtele în solidar la 37.493.005 lei, reprezentând contravaloare lucrări efectuate de reclamantă la vilele C. și V. la 3.091.400 lei cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței au declarat apel ambele pârâte, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 3322 pronunțată la 21 noiembrie 2000, a admis apelurile formulate de pârâte, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași instanță.

În considerentele deciziei s-a reținut că la dosarul de fond, SC C. SA și SC V. SA au depus cereri reconvenționale asupra cărora instanța de fond nu s-a pronunțat prin dispozitiv impunându-se desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal. La data de 12 decembrie 2000 reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel, cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 și art. 303 C. proc. civ. Prin decizia nr. 5332 din 25 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins recursul ca nefondat, reținând că hotărârea pronunțată de t ribunalul București este lovită de nulitate, întrucât instanța nu s-a pronunțat prin dispozitiv asupra cererilor reconvenționale formulate de pârâtele SC C. SA și SC V. SA.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la nr. 2358 din 12 februarie 2003. Prin sentința comercială nr. 1978 din 10 februarie 2004 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea precizată, obligându-le pe pârâte la 6.992.933 lei cu titlu de contravaloare actualizată la 4 mai 1996 a lucrărilor de reparații la vilele C. și V., la 16.634.039 lei cu titlu de contravaloare actualizată la 21 februarie 1997 a energiei electrice, a gazelor naturale și a tarifelor de cazare și la 4.091.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins celelalte capete de cerere ale acțiunii principale și a respins ca neîntemeiate cererile reconvenționale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, față de probele administrate în cauză, că lucrările de reparații efectuate de reclamantă cădeau în sarcina locatorului conform dispozițiilor art. 1421 alin. (1) C. civ.

și dispozițiile art. 3 din contract, valoarea lor actualizată reieșind din raportul de expertiză tehnică. A mai reținut că reclamanta este îndreptățită și la restituirea cheltuielilor legate de cazarea în vila C. a turiștilor trimiși de pârâtă și recunoscute conform procesului verbal încheiat de părți la 7 mai 1992, a căror valoare reiese din raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul P.S., precum și la restituirea cheltuielilor legate de plata energiei electrice și a gazelor naturale pentru spațiile ocupate de pârâta SC C. SA, valoare ce rezultă din expertiza întocmită de expert S.V. În ce privește celelalte capete de cerere din acțiunea introductivă, instanța de fond a reținut că sunt neîntemeiate, în raport de prevederile art. 111 C. proc.

civ., întrucât vizează o situație de fapt, nu o situație de drept. Referitor la cererea reconvențională formulată de pârâta SC V. SA, instanța a reținut în esență, că pârâta nu este îndreptățită la prețul locațiunii, întrucât și-a nesocotit obligația contractuală de a asigura pașnica folosință a imobilelor, că nu s-a dovedit culpa reclamantei în degradarea imobilelor, iar reparațiile făcute de pârâtă reprezintă costuri normale ce revin proprietarilor. Cât privește cererea reconvențională formulată de SC C. SA, prima instanță a apreciat că este neîntemeiată, pârâta fiind îndreptățită să ceară executarea în natură a investițiilor, nu prin echivalent. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtele.

În motivarea apelului reclamanta a arătat, în esență, că valoarea lucrărilor efectuate de reclamantă la cele 2 vile a fost actualizată la 21 februarie 1997, prin expertiza întocmită de expert S.V. și este în sumă de 13.866.033 lei, încât se impunea acordarea acestei sume, nu a celei de 6.992.933 lei cât a stabilit expertul D.I., care a avut ca dată de referință 4 mai 1996. În apelul său, pârâta SC C. SA a invocat excepția lipsei capacității de folosință a apelantei SC D.D.F. SRL, întrucât prin încheierea nr. 7773 din 19 noiembrie 2001, judecătorul delegat la O.R.C. – T.B.

a constatat dizolvarea de drept a acestei societăți, care a fost radiată din oficiu prin mențiunea din 29 martie 2002. În ce privește respingerea propriei cereri reconvenționale, a susținut, în esență, că executarea în natură a obligației de a face nu mai este posibilă față de împrejurarea că reclamanta a pierdut personalitatea juridică; că s-a reținut eronat că reclamanta nu a avut posesia imobilelor și că aceasta nu are culpă în degradarea imobilelor, câtă vreme s-a realizat silit evacuarea reclamantei, iar degradările au fost constatate de executorul judecătoresc și de expertize. În apelul său pârâta SC V. SA a susținut că nu se impunea admiterii cererii reclamantei, câtă vreme aceasta și-a nesocotit propriile obligații contractuale.

A mai arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a solidarității cu privire la obligația de plată stabilită în favoarea reclamantei. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 141 din 24 februarie 2005 a respins apelul declarat de reclamanta SC D.D.F. SRL, pentru lipsa capacității de folosință; a respins ca tardiv declarat apelul formulat de pârâta SC V. SA și a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC C. SA. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, făcând aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ., a reținut că reclamanta pierzându-și personalitatea juridică și-a pierdut și capacitatea procesuală de folosință, ce atrage respingerea apelului pe care aceasta l-a formulat, pentru lipsa capacității sale de folosință.

În ce privește apelul declarat de pârâta SC V. SA a reținut că este tardiv fiind declarat după expirarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Cât privește apelul declarat de pârâta SC C. SA a reținut ca neîntemeiată critica relativă la admiterea cererii unei persoane juridice lipsită de capacitate de folosință, întrucât la data introducerii acțiunii reclamanta avea capacitate de folosință; că hotărârea s-a pronunțat cu respectarea dispozițiilor art. 1073 și art. 1075 C. civ., nefiind îndeplinite condițiile legale de admitere a cererii în dezdăunare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul M.J., asociat unic al SC D.D.F. SRL și pârâta SC C. SA, criticând-o pentru nelegalitate.

Reclamantul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel în mod greșit a respins apelul pentru lipsa capacității de folosință, înlăturând apărarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 în susținerea calității procesuale, întrucât radierea SC D.D.F. SRL nu afectează transmiterea universală a patrimoniului societății către asociatul unic. Pârâta SC C. SA și-a motivat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că s-a respins greșit apelul pe considerentul că excepția lipsei capacității de folosință nu a fost invocată în fața instanței de fond, în condițiile în care partea cunoștea faptul pierderii capacității de folosință a reclamantei, iar mențiunile făcute în registrul comerțului erau opozabile erga omnes.

S-a mai arătat că deși s-a admis excepția lipsei capacității de folosință a societății comerciale, în mod greșit a fost respins apelul pârâtei. Examinând hotărârea recurată, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de părți, Curtea constată că recursurile formulate nu sunt fondate, soluția instanței de apel fiind legală. Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile. Dacă, pentru capacitatea de folosință a persoanei fizice există o dispoziție legală, cuprinsă în art. 5 alin. (2) din decretul 31/1954, pentru capacitatea de folosință a persoanei juridice nu există o asemenea definiție.

Cu toate acestea, ținând seama de corelația stabilită mai sus, între „capacitatea juridică” a persoanei juridice și capacitatea sa civilă, pe de o parte și de formularea generală a art. 5 alin. (2), pe de altă parte, capacitatea de folosință a persoanei juridice poate fi definită ca acea parte a capacității civile a subiectului colectiv de drept care constă în aptitudinea sa de a avea drepturi și obligații. Potrivit normelor de procedură (art. 41 și art. 42 C. proc. civ.) pot sta în proces persoanele care au folosința drepturilor civile. În cauză, instanța de apel a aplicat corect aceste dispoziții când a respins apelul formulat de SC D.D.F. SRL pentru lipsa capacității procesuale de folosință.

Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că SC D.D.F. SRL a fost dizolvată de drept în baza dispozițiilor Legii nr. 314/2001 și a fost radiată din registrul comerțului. În conformitate cu prevederile art. 40 din decretul nr. 31/1954, persoana juridică încetează să mai aibă ființă prin dizolvare. Cum personalitatea juridică a societății comerciale a încetat ca o consecință directă a dizolvării și radierii, s-a constatat în mod legal că aceasta nu mai are folosința drepturilor procesuale pentru a putea figura ca parte și exercita calea de atac, cu consecința respingerii apelului pe care aceasta l-a formulat pentru lipsa capacității sale de folosință. În mod corect a fost înlăturată și apărarea în susținerea calității procesuale de apelant, întemeiată pe dispozițiile art. 231 din Legea nr. 31/1990 având în vedere că apelul a fost declarat de SC D.D.F.

SRL și nu de asociatul unic în nume propriu, care nu a înțeles să-și însușească apelul, așa cum rezultă din practicaua hotărârii instanței de apel. În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că acesta nu are corespondență în dezvoltarea în fapt a criticii invocate pentru a face posibil controlul judiciar. Cât privește recursul declarat de pârâta SC C. SA se constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel făcut o aplicare corectă a legii. În ceea ce privește prima critică, se apreciază că într-adevăr instanța de apel a motivat greșit că excepția lipsei capacității procesuale de folosință trebuia invocată de pârâtă în fața instanței de fond.

Lipsa capacității procesuale de folosință se invocă pe cale de excepție de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță din oficiu în tot cursul procesului, însă aceasta nu este de natură a schimba soluția pronunțată în raport de restul considerentelor ce au fost avute în vedere de instanța de apel în sprijinul soluției adoptate. Nici cea de-a 2-a critică nu este fondată întrucât, la data acționării în judecată reclamanta SC D.D.F. SRL avea personalitate juridică și deci putea să stea în judecată conform dispozițiilor art. 41 C. proc. civ., încât nimic nu justifica, ca instanța să nu protejeze dreptul unui subiect născut la momentul la care aceasta avea capacitatea de folosință și a cărei ocrotire în justiție a solicitat-o în aceleași condiții.

Pentru considerentele expuse în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul M.J. și pârâta SC C. SA Bușteni, împotriva deciziei nr. 141 din 24 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondate. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2006.