ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 284/2006

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6369 din 16

decembrie 1999 Tribunalul București, secția comercială a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a SC C. SA Bușteni. A admis acțiunea

reclamantei SC D.D.F. SRL București, în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA

Bușteni și SC V. SA Bușteni și pe cale de consecință a obligat pârâtele în

solidar la 37.493.005 lei, reprezentând contravaloare lucrări efectuate de reclamantă

la vilele C. și V. la 3.091.400 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței au declarat apel

ambele pârâte, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice.

Curtea de Apel București, prin

decizia nr. 3322 pronunțată la 21 noiembrie 2000, a admis apelurile formulate

de pârâte, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare, la

aceeași instanță.

În considerentele deciziei s-a

reținut că la dosarul de fond, SC C. SA și SC V. SA au depus cereri

reconvenționale asupra cărora instanța de fond nu s-a pronunțat prin dispozitiv

impunându-se desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceluiași tribunal.

La data de 12 decembrie 2000

reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel,

cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 și art. 303 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 5332 din 25

septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins

recursul ca nefondat, reținând că hotărârea pronunțată de

t

ribunalul București este lovită de

nulitate, întrucât instanța nu s-a pronunțat prin dispozitiv asupra cererilor

reconvenționale formulate de pârâtele SC C. SA și SC V. SA.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București la nr. 2358 din 12 februarie 2003.

Prin sentința comercială nr. 1978

din 10 februarie 2004 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

în parte acțiunea precizată, obligându-le pe pârâte la 6.992.933 lei cu titlu

de contravaloare actualizată la 4 mai 1996 a lucrărilor de reparații la vilele C.

și V., la 16.634.039 lei cu titlu de contravaloare actualizată la 21 februarie

1997 a energiei electrice, a gazelor naturale și a tarifelor de cazare și la

4.091.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins celelalte capete de cerere

ale acțiunii principale și a respins ca neîntemeiate cererile reconvenționale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, față de probele administrate în cauză, că lucrările de

reparații efectuate de reclamantă cădeau în sarcina locatorului conform

dispozițiilor art. 1421 alin. (1) C. civ. și dispozițiile art. 3 din contract,

valoarea lor actualizată reieșind din raportul de expertiză tehnică. A mai

reținut că reclamanta este îndreptățită și la restituirea cheltuielilor legate

de cazarea în vila C. a turiștilor trimiși de pârâtă și recunoscute conform

procesului verbal încheiat de părți la 7 mai 1992, a căror valoare reiese din raportul

de expertiză tehnică întocmit de expertul P.S., precum și la restituirea

cheltuielilor legate de plata energiei electrice și a gazelor naturale pentru

spațiile ocupate de pârâta SC C. SA, valoare ce rezultă din expertiza întocmită

de expert S.V.

În ce privește celelalte capete de

cerere din acțiunea introductivă, instanța de fond a reținut că sunt

neîntemeiate, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ., întrucât vizează

o situație de fapt, nu o situație de drept.

Referitor la cererea reconvențională

formulată de pârâta SC V. SA, instanța a reținut în esență, că pârâta nu este

îndreptățită la prețul locațiunii, întrucât și-a nesocotit obligația

contractuală de a asigura pașnica folosință a imobilelor, că nu s-a dovedit

culpa reclamantei în degradarea imobilelor, iar reparațiile făcute de pârâtă

reprezintă costuri normale ce revin proprietarilor.

Cât privește cererea reconvențională

formulată de SC C. SA, prima instanță a apreciat că este neîntemeiată, pârâta

fiind îndreptățită să ceară executarea în natură a investițiilor, nu prin

echivalent.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel atât reclamanta cât și pârâtele.

În motivarea apelului reclamanta a

arătat, în esență, că valoarea lucrărilor efectuate de reclamantă la cele 2

vile a fost actualizată la 21 februarie 1997, prin expertiza întocmită de

expert S.V. și este în sumă de 13.866.033 lei, încât se impunea acordarea

acestei sume, nu a celei de 6.992.933 lei cât a stabilit expertul D.I., care a

avut ca dată de referință 4 mai 1996.

În apelul său, pârâta SC C. SA a

invocat excepția lipsei capacității de folosință a apelantei SC D.D.F. SRL,

întrucât prin încheierea nr. 7773 din 19 noiembrie 2001, judecătorul delegat la

O.R.C. – T.B. a constatat dizolvarea de drept a acestei societăți, care a fost

radiată din oficiu prin mențiunea din 29 martie 2002.

În ce privește respingerea propriei

cereri reconvenționale, a susținut, în esență, că executarea în natură a

obligației de a face nu mai este posibilă față de împrejurarea că reclamanta a

pierdut personalitatea juridică; că s-a reținut eronat că reclamanta nu a avut

posesia imobilelor și că aceasta nu are culpă în degradarea imobilelor, câtă

vreme s-a realizat silit evacuarea reclamantei, iar degradările au fost

constatate de executorul judecătoresc și de expertize.

În apelul său pârâta SC V. SA a

susținut că nu se impunea admiterii cererii reclamantei, câtă vreme aceasta

și-a nesocotit propriile obligații contractuale.

A mai arătat că instanța a făcut o

greșită aplicare a solidarității cu privire la obligația de plată stabilită în

favoarea reclamantei.

Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, prin decizia nr. 141 din 24 februarie 2005 a respins apelul

declarat de reclamanta SC D.D.F. SRL, pentru lipsa capacității de folosință; a

respins ca tardiv declarat apelul formulat de pârâta SC V. SA și a respins ca

nefondat apelul formulat de pârâta SC C. SA.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel, făcând aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ., a reținut

că reclamanta pierzându-și personalitatea juridică și-a pierdut și capacitatea

procesuală de folosință, ce atrage respingerea apelului pe care aceasta l-a

formulat, pentru lipsa capacității sale de folosință.

În ce privește apelul declarat de

pârâta SC V. SA a reținut că este tardiv fiind declarat după expirarea

termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Cât privește apelul declarat de

pârâta SC C. SA a reținut ca neîntemeiată critica relativă la admiterea cererii

unei persoane juridice lipsită de capacitate de folosință, întrucât la data

introducerii acțiunii reclamanta avea capacitate de folosință; că hotărârea s-a

pronunțat cu respectarea dispozițiilor art. 1073 și art. 1075 C. civ., nefiind

îndeplinite condițiile legale de admitere a cererii în dezdăunare.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantul M.J., asociat unic al SC D.D.F. SRL și pârâta SC C.

SA, criticând-o pentru nelegalitate.

Reclamantul și-a întemeiat recursul

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că instanța de

apel în mod greșit a respins apelul pentru lipsa capacității de folosință,

înlăturând apărarea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 în susținerea

calității procesuale, întrucât radierea SC D.D.F. SRL nu afectează transmiterea

universală a patrimoniului societății către asociatul unic.

Pârâta SC C. SA și-a motivat

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență,

că s-a respins greșit apelul pe considerentul că excepția lipsei capacității de

folosință nu a fost invocată în fața instanței de fond, în condițiile în care

partea cunoștea faptul pierderii capacității de folosință a reclamantei, iar

mențiunile făcute în registrul comerțului erau opozabile erga omnes. S-a mai

arătat că deși s-a admis excepția lipsei capacității de folosință a societății

comerciale, în mod greșit a fost respins apelul pârâtei.

Examinând hotărârea recurată, prin

prisma motivelor de fapt și de drept invocate de părți, Curtea constată că

recursurile formulate nu sunt fondate, soluția instanței de apel fiind legală.

Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea

pe plan procesual a capacității civile.

Dacă, pentru capacitatea de

folosință a persoanei fizice există o dispoziție legală, cuprinsă în art. 5 alin.

(2) din decretul 31/1954, pentru capacitatea de folosință a persoanei juridice

nu există o asemenea definiție.

Cu toate acestea, ținând seama de

corelația stabilită mai sus, între „capacitatea juridică” a persoanei juridice

și capacitatea sa civilă, pe de o parte și de formularea generală a art. 5 alin.

(2), pe de altă parte, capacitatea de folosință a persoanei juridice poate fi

definită ca acea parte a capacității civile a subiectului colectiv de drept

care constă în aptitudinea sa de a avea drepturi și obligații.

Potrivit normelor de procedură (art.

41 și art. 42 C. proc. civ.) pot sta în proces persoanele care au folosința

drepturilor civile.

În cauză, instanța de apel a aplicat

corect aceste dispoziții când a respins apelul formulat de SC D.D.F. SRL pentru

lipsa capacității procesuale de folosință.

Din înscrisurile aflate la dosar

rezultă că SC D.D.F. SRL a fost dizolvată de drept în baza dispozițiilor Legii

nr. 314/2001 și a fost radiată din registrul comerțului.

În conformitate cu prevederile art. 40

din decretul nr. 31/1954, persoana juridică încetează să mai aibă ființă prin

dizolvare.

Cum personalitatea juridică a

societății comerciale a încetat ca o consecință directă a dizolvării și

radierii, s-a constatat în mod legal că aceasta nu mai are folosința

drepturilor procesuale pentru a putea figura ca parte și exercita calea de

atac, cu consecința respingerii apelului pe care aceasta l-a formulat pentru

lipsa capacității sale de folosință.

În mod corect a fost înlăturată și

apărarea în susținerea calității procesuale de apelant, întemeiată pe dispozițiile

art. 231 din Legea nr. 31/1990 având în vedere că apelul a fost declarat de SC

D.D.F. SRL și nu de asociatul unic în nume propriu, care nu a înțeles să-și

însușească apelul, așa cum rezultă din practicaua hotărârii instanței de apel.

În ce privește motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că acesta

nu are corespondență în dezvoltarea în fapt a criticii invocate pentru a face

posibil controlul judiciar.

Cât privește recursul declarat de

pârâta SC C. SA se constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., instanța de apel făcut o aplicare corectă a legii.

În ceea ce privește prima critică,

se apreciază că într-adevăr instanța de apel a motivat greșit că excepția

lipsei capacității procesuale de folosință trebuia invocată de pârâtă în fața

instanței de fond.

Lipsa capacității procesuale de

folosință se invocă pe cale de excepție de oricare dintre părți, de procuror

sau de instanță din oficiu în tot cursul procesului, însă aceasta nu este de

natură a schimba soluția pronunțată în raport de restul considerentelor ce au

fost avute în vedere de instanța de apel în sprijinul soluției adoptate.

Nici cea de-a 2-a critică nu este

fondată întrucât, la data acționării în judecată reclamanta SC D.D.F. SRL avea

personalitate juridică și deci putea să stea în judecată conform dispozițiilor art.

41 C. proc. civ., încât nimic nu justifica, ca instanța să nu protejeze dreptul

unui subiect născut la momentul la care aceasta avea capacitatea de folosință

și a cărei ocrotire în justiție a solicitat-o în aceleași condiții.

Pentru considerentele expuse în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a

fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

reclamantul M.J. și pârâta SC C. SA Bușteni, împotriva deciziei nr. 141 din 24

februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondate.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 25 ianuarie 2006.