ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5049/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5049/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 12 iunie 2000, reclamanta S.C. R. S.A.

București a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. R.S. S.A. București, solicitând

anularea hotărârilor adoptate în cadrul A.G.O. și A.G.E. a acționarilor

societății pârâte din data de 6 iunie 2000 și, în consecință, menționarea hotărârii

de anulare a acestor hotărârii în Registrul Comerțului și publicarea în

Monitorul Oficial al României, precum și radierea din Registrul Comerțului a mențiunilor

făcute în baza hotărârilor Adunării Generale anulate, mențiuni făcute în baza

rezoluției cu nr. 63305 a Directorului Oficiului Registrului Comerțului

București.

Prin sentința civilă nr. 5049 din 15 septembrie

2000, Tribunalul București, secția comercială, a admis excepția prematurității

acțiunii invocată de către pârâtă și, în consecință, a respins ca fiind

prematur introdusă cererea formulată de reclamantă, obligând-o pe aceasta la

plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.000.000 lei.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a

reținut în esență că cererea de chemare în judecată a fost promovată de

reclamantă cu nerespectarea dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990,

potrivit cărora dreptul la acțiune se naște după 15 zile de la publicarea în

Monitorul Oficial a hotărârii A.G.A. a cărei anulare se solicită, acest termen

constituind o condiție suspensivă a nașterii dreptului la acțiune.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta și, prin decizia civilă nr. 815 din 10 mai 2001, Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, l-a anulat ca netimbrat.

Prin decizia nr. 5999 din 26 octombrie 2001, Curtea

Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de reclamantă

împotriva deciziei mai sus menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre

rejudecare la instanța de apel.

Prin decizia nr. 51 din 5 mai 2002, Curtea de

Apel București, secția a V a comercială, a respins apelul formulat de

reclamantă împotriva sentinței civile nr. 5049 din 15 septembrie 2000 a

Tribunalului București, secția comercială, ca fiind tardiv declarat și a

obligat-o pe reclamantă la 16.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială,

prin decizia nr. 5928 din 15 octombrie 2002 a admis recursul declarat de

reclamantă împotriva deciziei mai sus menționate, pe care a casat-o și a trimis

cauza instanței de apel pentru soluționare, reținând că procedura de comunicare

a sentinței tribunalului este nulă, întrucât reclamanta a comunicat instanței schimbarea

adresei, împrejurare în raport de care nu a operat termenul de decădere din dreptul

reclamantei de a formula apel.

Curtea de Apel București, secția a VI a

comercială, prin decizia civilă nr. 180 A din 18 decembrie 2002, a admis apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 5049 din 15 septembrie 2000

pronunțată de Tribunalul București, secția comercială în dosarul nr. 4912/2000,

a anulat sentința civilă atacată și a fixat termen pentru judecarea pe fond a acțiunii

pentru data de 22 ianuarie 2002, cu citarea părților în litigiu, reținând în considerente

că hotărârea adunării generale a acționarilor produce efecte de la data adoptării

sale, născând astfel, de la aceeași dată, dreptul la acțiunea în anulare, al

reclamantei, care în calitate de acționar al societății pârâte a participat la lucrările

ședinței în care au fost adoptate hotărârile atacate.

Prin decizia comercială nr. 1 A din 22 ianuarie 2003,

Curtea de Apel București, secția a VI a comercială, după judecarea apelului

evocând fondul;

A respins excepția invocată de pârâtă, privind

inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect radierea mențiunii

efectuată de Registrul Comerțului în baza hotărârilor adunării generale a acționarilor,

a căror anulare se solicită, ca nefondată.

A admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. R.

S.A. București în contradictoriu cu pârâta S.C. R.S. S.A. București și a dispus

anularea hotărârilor adoptate în cadrul adunării generale ordinare și

extraordinare ale acționarilor S.C. R.S. S.A. din data de 6 iunie 2000, precum

și radierea mențiunilor efectuate în baza acestor hotărâri la Oficiul

Registrului Comerțului București .

A dispus ca hotărârea să fie menționată la Oficiul

Registrului Comerțului București și să fie publicată în Monitorul Oficial al României.

În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut

că excepția inadmisibilității cererii privind radierea mențiunii efectuate la

Oficiul Registrului Comerțului București, în baza hotărârilor adoptate de adunarea

generală a acționarilor este nefondată, atât timp cât competența judecării pe

fond a unui asemenea petiții revine instanțelor judecătorești.

Pe fondul cauzei, a reținut că susținerea

reclamantei privind împiedicarea nejustificată a reprezentantului său să o

reprezinte conform mandatului și în consecință să-și exprime votul în cadrul

lucrărilor adunării generale ordinare și extraordinare desfășurate la data de 6

iunie 2000 este fondată.

Astfel, adunarea generală nu a reținut că nu a fost

prezentat exemplarul original al mandatului reclamantei în termenul legal, iar

faptul că semnatara mandatului de reprezentare încredințat numitului A.S.C., -

ca reprezentant al reclamantei căruia nu i-a fost permisă participarea la

adunările acționarilor societății pârâte – nu avea calitatea de a reprezenta

legal societatea reclamantă S.C. R. S.A. nu a fost dovedit.

În consecință, s-a considerat că atât timp cât mandatul

de reprezentare întrunea condițiile legale, împiedicarea reprezentantului S.C.

R. S.A. de exprimare a votului, după prezentarea pentru participarea la lucrări,

cu nerespectarea prevederilor art. 120 din legea societăților atrage nulitatea

hotărârilor adoptate în cadrul adunării generale ordinare și extraordinare din data

de 6 iunie 2000.

Urmare admiterii capătului principal de cerere,

instanța a dispus, în conformitate cu art. 131 alin. (7) din Legea nr. 31/1990,

menționarea deciziei în evidențele Registrului Comerțului și publicarea ei în Monitorul

Oficial al României.

Totodată, potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990

a dispus radierea mențiunilor efectuate în baza hotărârilor, anulate, apreciind

ca fiind evidentă prejudicierea intereselor societății comerciale reclamante,

urmare împiedicării sale neîntemeiate de a participa la lucrările acestui

organism de conducere.

Pârâta S.C. R.S. S.A. București a declarat

recurs atât împotriva deciziei civile nr. 180 A din 18 decembrie 2002

pronunțate în dosarul nr. 2073/2002 al Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială, cât și împotriva deciziei comerciale nr. 1 A din 22 ianuarie 2003 a

aceleiași instanțe, - formulând prin urmare două recursuri, care însă datorită caracterului

lor conex trebuie considerate ca un tot unitar.

În recursul îndreptat împotriva primei decizii mai

sus menționate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului și, în

principal, modificarea, iar în subsidiar, casarea în tot a acestei decizii și trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea, precum și

obligarea intimatei – reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea cererii sale de recurs, recurenta

– pârâtă a formulat următoarele motive:

1) – hotărârea a fost dată cu încălcarea legii,

respectiv a dispozițiilor art. 131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 republicată,

devenind astfel incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în sensul că hotărârea recurată a fost pronunțată în ședință

publică, după cum rezultă în mod expres din conținutul acesteia, contrar

dispozițiilor legale invocate, ce prevăd judecata în camera de consiliu.

2) – prin hotărârea dată, instanța a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta învederează că

hotărârea recurată a fost pronunțată cu neobservarea formelor legale prevăzute

în mod expres și imperativ de legea organică a societăților comerciale

referitoare la judecarea în camera de consiliu a cererilor acționarilor privind

anularea hotărârilor adunărilor generale, producând prin aceasta societății

sale o vătămare a dreptului său legal la judecata în camera de consiliu, ce nu

poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate.

3) – instanța a acordat mai mult decât s-a cerut

ori ceea ce nu s-a cerut – art. 304 pct. 6 C. proc. civ. – în sensul că deși

apelanta reclamantă, prin consilierul său juridic, a solicitat admiterea

apelului astfel cum a fost formulat, desființarea hotărârii instanței de fond

și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța, ignorând dispozițiile art. 129

alin. (6) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a dispus anularea sentinței

apelate și reținerea cauzei spre rejudecare.

4) – hotărârea dată a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta susține astfel că instanța de apel a

interpretat în mod greșit dispozițiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990,

republicată, care prevăd în mod expres și imperativ un „termen de 15 zile de la

data publicării în Monitorul Oficial al României”, pentru atacarea în justiție a

hotărârilor adunărilor generale contrare legii sau actului constitutiv de către

oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală ori care au

votat împotrivă și au cerut să se consemneze aceasta în procesul – verbal al ședinței.

Pârâta, în recursul împotriva celei de-a doua

decizii pronunțate de curtea de apel, respectiv decizia comercială nr. 1 A din

22 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a VI a comercială, solicită

cu privire la primul și al doilea capăt de cerere, în principal casarea în tot cu

reținerea spre rejudecare și în subsidiar modificarea deciziei recurate în

sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de apel și respingerii pe fond ca

neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de intimată, precum și obligarea

acesteia la plata cheltuielilor de judecată, iar cu privire la cel de-al

treilea capăt de cerere solicită a se dispune în principal modificarea

hotărârii recurate în sensul admiterii cererii de recurs, respingerii ca

neîntemeiată a cererii de apel și respingerii pe fond ca inadmisibilă ori ca neîntemeiată

a cererii de radiere și, în subsidiar, admiterea cererii de recurs, disjungerea

capătului de cerere privind radierea și trimiterea acestuia instanței

competente potrivit legii, - iar dacă vor fi găsite întemeiate mai multe motive

de recurs, unele atrăgând modificarea, iar altele casarea deciziei recurate,

solicită casarea în întregime în vederea asigurării unei judecăți unitare.

În susținerea acestei cereri, recurenta

învederează următoarele motive de recurs:

1) - hotărârea dată încalcă formele

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., devenind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ., - în sensul că aceeași instanță de apel, constituită în

același complet, a pronunțat în aceeași cauză două hotărâri definitive și

executorii, respectiv decizia civilă nr. 180 din 18 decembrie 2002 și decizia

civilă nr. 1 din 22 ianuarie 2003, deși în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. se

prevede expres că urmează a se pronunța o singură hotărâre definitivă în cazul

în care prima instanță a respins sau anulat cererea de chemare în judecată fără

a intra în cercetarea fondului și instanța de apel, găsind apelul întemeiat, va

evoca fondul și va judeca procesul, - adică exact ca în speța de față.

2) – hotărârea recurată a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 25 din Legea nr. 26/1990

– art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. – dar și cu înfrângerea principiului

autorității de lucru judecat de care beneficiază două hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Astfel, arată că instanța de apel a admis

capătul doi al cererii de chemare în judecată având ca obiect cererea de

radiere, deși o astfel de cerere era inadmisibilă, în condițiile în care

potrivit textului legal invocat, competența aparținea în primă instanță

judecătorului delegat de la registrul comerțului și în ultimă instanță

tribunalului comercial.

De asemenea, arată că împotriva rezoluțiilor directorului

ORCMB privind înscrierea de mențiuni au fost declarate recursuri, care fiind

conexate au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 319/R din 14 iulie

2000, iar împotriva încheierii prin care s–a respins cererea de radiere

împotriva rezoluției directorului ORCMB s-a promovat recurs, care a fost și el

respins ca nefondat prin decizia nr. 361/R din 8 septembrie 2000.

3) ca urmare, hotărârea recurată a fost dată cu

încălcarea competenței – motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ.

4) – prin hotărârea pronunțată au fost încălcate

dispozițiile art. 112 alin. (2), art. 115 teza a doua, art. 124 alin. (1) și (3),

art. 45 alin. (1), art. 50 alin. (1), art. 55 alin. (1) și art. 138 din Legea

nr. 31/1990, republicată; art. 35 alin. (3), art. 36 alin. (3) și art. 40 alin.

(3) din actul constitutiv al recurentei, precum și actul adițional întocmit pe

baza Hotărârii nr. 1 a A.G.E.A. S.C. R.S. S.A. din 10 mai 1996.

Recurenta susține astfel că au fost ignorate

apărările sale privind lipsa unui mandat valabil al reprezentanților intimatei

în A.G.A., al modului în care s-a făcut convocarea, întrunirii cvorumului

necesar, precum și nedepunerii de către intimata – reclamantă la sediul social

a procurilor speciale originale de reprezentare cu cel puțin 5 zile înaintea

ținerii adunării generale.

5) – în sfârșit, se susține că hotărârea

recurată a fost pronunțată fără ca instanța de apel să se pronunțe asupra unor

dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, - motiv

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. - în sensul că nu s-a

pronunțat asupra înscrisurilor doveditoare care erau procurile de reprezentare

în A.G.A. a reclamantei și procesului verbal încheiat în anularea generală,

neexercitându-și rolul activ consacrat de art.129 C. proc. civ. și nestăruind

prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului în cauză.

Recursurile nu sunt fondate și vor fi respinse

în conformitate cu considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În ce privește criticile exprimate de recurentă

împotriva primei decizii, - decizia civilă nr. 180 A din 18 decembrie 2002,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, se constată

următoarele:

Referitor la primul motiv de recurs formulat de

pârâtă, în sensul că decizia atacată a fost pronunțată prin încălcarea

dispozițiilor art.131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 care prevăd că cererea în

anularea hotărârii A.G.A. se va judeca în camera de consiliu, or, decizia

curții de apel a fost pronunțată în ședință publică, se constată că nu este

întemeiată.

Astfel, este evident că acest text normativ,

cuprins într-o lege specială, Legea nr. 31/1990 – reglementează o procedură

care are caracterul unei excepții, față de norma procedurală a dreptului comun,

art. 121 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecata se desfășoară în

ședință publică.

În consecință, având în vedere că excepțiile

sunt întotdeauna de strictă interpretare, prevederea invocată, respectiv

judecata în camera de consiliu, trebuie interpretată în sensul strict voit de

legiuitor și anume că se aplică numai la judecata cererii și nu la judecata

căilor de atac formulate împotriva hotărârilor judecătorești prin care s-a

soluționat cererea, iar în speță, prin decizia la care se face referire a fost

soluționat apelul reclamantei, s-a anulat sentința atacată și s-a fixat termen

pentru judecarea pe fond a pricinii și prin urmare nu se poate susține

întemeiat că au fost încălcate dispozițiile art. 131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990,

republicată.

Atunci când legiuitorul a avut în vedere ca

judecata să aibă loc în camera de consiliu, atât în ce privește soluționarea

fondului, respectiv a cererii, cât și a căilor de atac exercitate împotriva

hotărârilor pronunțate, a stipulat o prevedere expresă, cum este spre exemplu

cea cuprinsă în art. 336 pct. 7 C. proc. civ., în care se prevede expres că

apelul și recursul se judecă în camera de consiliu, or, art. 131 alin. (6) din

Legea nr. 31/1990, republicată nemenționând expres acest lucru, rezultă per a

contrario că apelul și recursul în cazul de față se judecă în ședință publică.

În strânsă legătură cu primul motiv de recurs,

în cel de-al doilea motiv formulat se susține că prin hotărârea dată,

pronunțată în ședință publică s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dar nici această

susținere nu este întemeiată, pe de-o parte, pentru că așa cum s-a arătat mai

sus nu s-a săvârșit nici o încălcare a normelor procedurale prevăzute sub

pedeapsa nulității, iar pe de altă parte, în subsidiar, nu s-a dovedit nici că

în acest mod i s-a produs părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât

prin anularea actelor, respectiv prin casarea deciziei atacate.

În ce privește motivul trei de recurs, în sensul

că s-a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, încălcându-se

astfel principiul disponibilității, se reține că este de asemenea neîntemeiat,

nefiind lezate dispozițiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ., deoarece motivul

cererii este acela care leagă instanța și nu susținerile părților iar efectele

schimbării hotărârii judecătorești ca urmare a admiterii apelului nu țin de

cadrul procesual definit de părți, ci de cel stabilit de lege.

Privind cel de-al patrulea motiv de recurs, ce

se referă la excepția prematurității acțiunii în anulare a hotărârii A.G.A.,

respectiv la interpretarea greșită de către instanță a dispozițiilor art. 131

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată, care, - arată recurenta – prevăd

expres și imperativ termenul de 15 zile de la data publicării în Monitorul

Oficial pentru atacarea în justiție a hotărârilor A.G.A., se rețin următoarele:

Nerespectarea acestui termen este sancționată

într-adevăr cu decăderea din dreptul de a ataca hotărârea în justiție, fiind

incidente prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., dar nu există nici o

reglementare legală care să interzică sesizarea instanței cu o astfel de cerere

înaintea îndeplinirii formalităților de publicitate, pentru că s-ar încălca

accesul liber la justiție, așa încât judicios s-a reținut în considerentele

deciziei atacate că hotărârea adunării generale a acționarilor produce efecte

de la data adoptării sale, născându-se de la aceeași dată și dreptul la

acțiunea în anulare a reclamantei, care în calitate de acționar al societății

pârâte a participat la lucrările ședinței în care au fost adoptate hotărârile

atacate.

Referitor la criticile formulate de recurentă în

cel de-al doilea recurs, declarat împotriva deciziei comerciale nr. 1 A din 22

ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, din examinarea

lor, se constată următoarele:

- primul motiv de recurs privește greșita

aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și, de asemenea ale

art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., deoarece Curtea de Apel București a

pronunțat două hotărâri definitive și executorii în aceeași cauză, respectiv

decizia civilă nr. 180 din 18 decembrie 2002 și decizia civilă nr. 1 din 22

ianuarie 2003 și deși pârâta a arătat că a declarat recurs împotriva primei

decizii, i s-a respins în mod eronat cererea de suspendare a judecății pricinii

întemeiate pe dispozițiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. până la soluționarea

recursului, instanța procedând la judecarea cauzei pe fond și pronunțând cea

de-a doua decizie definitivă și executorie, dată cu recurs.

Asupra acestui prim motiv de recurs se constată

următoarele:

Instanța nu a încălcat dispozițiile art. 244

pct. 1 C. proc. civ., deoarece nu era ținută să facă automat aplicarea măsurii

suspendării, această măsură fiind lăsată la aprecierea instanței, iar, pe de

altă parte, nici nu erau îndeplinite cerințele acestui text legal deoarece nu

ne aflăm în prezența a două cauze separate, unde soluționarea uneia să atârne

de dezlegarea dată celeilalte, ci în prezența unei singure cauze deduse

judecății.

În ce privește critica vizând greșita aplicare a

dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se constată că aceasta nu este

întemeiată, atât timp cât aceste dispoziții au fost corect aplicate, contrar susținerilor

recurentei.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1)

C. proc. civ., cu modificările ulterioare, „în cazul în care prima instanță a

respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea

fondului și instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea

apelată, va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre

definitivă”.

Rezultă, prin urmare, că instanța de apel este

investită prin cererea de apel și se desesizează prin pronunțare asupra

acestuia, prin hotărâre definitivă.

Anterior pronunțării hotărârii definitive,

instanța procedează la anularea hotărârii pronunțate de prima instanță.

Anularea hotărârii primei instanțe și

pronunțarea hotărârii definitive prin care se soluționează apelul sunt două

operațiuni juridice care pot coincide în timp și care pot fi realizate printr-o

singură hotărâre sau, cum este cazul în speță, instanța de apel se poate

pronunța mai întâi asupra anulării hotărârii primei instanțe și apoi, la un

interval de timp și asupra apelului, pronunțându-se două hotărâri, împotriva cărora

însă recursul se exercită o singură dată.

Prin analogie a se vedea și dispozițiile art. 366

alin. (1) din Capitolul VIII. Desființarea hotărârilor arbitrale – C. proc.

civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la

greșita aplicare a art. 25 din Legea nr. 26/1990, respectiv la eronata

soluționarea capătului doi al cererii, privind cererea de radiere,

susținându-se că o astfel de cerere este inadmisibilă și instanța de judecată

nu era competentă să o judece.

Contrar susținerilor recurentei, se constată că

și acest motiv de recurs este neîntemeiat, deoarece instanța de judecată este

competentă să judece cererea de radiere având în vedere dispozițiile Legii nr. 348

din 6 iulie 2001 de imediată aplicare prin care a fost modificat art. 25 din

Legea 26/1990, art. 131 pct. 7 din Legea nr. 31/1990, republicată, precum și pe

cele de art. 17 C. proc. civ. potrivit cărora cererile accesorii sunt în

căderea instanței competente să judece cererea principală, - prin aceste

considerente răspunzându-se și criticii exprimate în cel de-al treilea motiv de

recurs, privind încălcarea competenței instanței prin hotărârea pronunțată,

care este, de asemenea, neîntemeiată.

Nici susținerile vizând excepția autorității de

lucru judecat prin invocarea deciziilor nr. 319/R din 14 iulie 2000 și nr. 361/R

din 8 septembrie 2000 nu sunt întemeiate, întrucât aceste decizii au fost

pronunțate după sesizarea instanței cu prezenta acțiune, la data de 12 iunie

2000 și recurenta nu a invocat litispendența.

În ce privește criticile ce fac obiectul celui

de-al patrulea motiv de recurs, se constată următoarele:

Pretinsele încălcări ale dispozițiilor art. 112

alin. (2) și art. 115 teza 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, sunt străine

pricinii, întrucât în speță nu s-a pus în discuție legalitatea constituirii

cvorumului, ci împiedicarea unui acționar ca în cadrul Adunării generale să-și

exprime dreptul la vot.

Referitor la încălcarea art. 124 alin. (1) și (3)

din aceeași lege, corect s-a reținut că în procesul verbal nu s-au făcut mențiuni

privind data depunerii mandatelor în original al mandatului reprezentantului

reclamantei, - ca de altfel nici în cazul celorlalți acționari – în raport de

dispozițiile legale mai sus menționate, cu referire la art. 40 alin. (3) din

actul constitutiv, pe care pârâta nu l-a depus la dosar.

Nu s-a dovedit nici că semnătura mandatului de

reprezentare, autentificat de organele abilitate nu avea calitatea de a

reprezenta legal societatea, recurenta cunoștea de altfel calitatea de director

general executiv a semnatarului mandatului, iar pe de altă parte, mandatul a

fost autentic și calitatea de reprezentant al celui desemnat prin mandat nu

putea fi contestată decât prin înscrierea în fals.

Cât privește susținerile conținute de ultimul

motiv de recurs, constând în faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor

probelor administrate și nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru

stabilirea adevărului în cauză se constată că sunt neîntemeiate, având în

vedere că instanța s-a pronunțat asupra tuturor probelor administrate și a

examinat susținerile părților în raport de acestea, reținând corect că întrucât

mandatul de reprezentare al societății reclamante întrunea condițiile cerute de

lege, împiedicarea reprezentantului reclamantei de exprimare a votului, cu

nerespectarea prevederilor art. 120 din Legea nr. 31/1990, republicată, atrage

nulitatea hotărârilor adoptate în cadrul adunărilor generale ordinare și

extraordinare din 6 iunie 2000.

Față de considerentele mai sus arătate, având în

vedere că pârâta S.C. R.S. S.A. București nu a exprimat în cele două recursuri

privite unitar nici o critică întemeiată, care să conducă la casarea deciziilor

atacate, în condițiile art. 304 C. proc. civ., urmează ca recursurile pe care

aceasta le-a declarat în cauză să fie respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta pârâtă S.C. R.S. S.A. București împotriva deciziei

civile nr. 180 din 18 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a

comercială, și a deciziei civile nr. 1 din 22 ianuarie 2003 a aceleiași

instanțe date în dosarul nr. 2073/2002.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 11

decembrie 2003.