ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5049/2003

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 12 iunie 2000, reclamanta S.C. R. S.A. București a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. R.S. S.A. București, solicitând anularea hotărârilor adoptate în cadrul A.G.O. și A.G.E. a acționarilor societății pârâte din data de 6 iunie 2000 și, în consecință, menționarea hotărârii de anulare a acestor hotărârii în Registrul Comerțului și publicarea în Monitorul Oficial al României, precum și radierea din Registrul Comerțului a mențiunilor făcute în baza hotărârilor Adunării Generale anulate, mențiuni făcute în baza rezoluției cu nr. 63305 a Directorului Oficiului Registrului Comerțului București.

Prin sentința civilă nr. 5049 din 15 septembrie 2000, Tribunalul București, secția comercială, a admis excepția prematurității acțiunii invocată de către pârâtă și, în consecință, a respins ca fiind prematur introdusă cererea formulată de reclamantă, obligând-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.000.000 lei. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut în esență că cererea de chemare în judecată a fost promovată de reclamantă cu nerespectarea dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora dreptul la acțiune se naște după 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii A.G.A. a cărei anulare se solicită, acest termen constituind o condiție suspensivă a nașterii dreptului la acțiune.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta și, prin decizia civilă nr. 815 din 10 mai 2001, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, l-a anulat ca netimbrat. Prin decizia nr. 5999 din 26 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei mai sus menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel. Prin decizia nr. 51 din 5 mai 2002, Curtea de Apel București, secția a V a comercială, a respins apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 5049 din 15 septembrie 2000 a Tribunalului București, secția comercială, ca fiind tardiv declarat și a obligat-o pe reclamantă la 16.000.000 lei cheltuieli de judecată.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 5928 din 15 octombrie 2002 a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei mai sus menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza instanței de apel pentru soluționare, reținând că procedura de comunicare a sentinței tribunalului este nulă, întrucât reclamanta a comunicat instanței schimbarea adresei, împrejurare în raport de care nu a operat termenul de decădere din dreptul reclamantei de a formula apel.

Curtea de Apel București, secția a VI a comercială, prin decizia civilă nr. 180 A din 18 decembrie 2002, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 5049 din 15 septembrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială în dosarul nr. 4912/2000, a anulat sentința civilă atacată și a fixat termen pentru judecarea pe fond a acțiunii pentru data de 22 ianuarie 2002, cu citarea părților în litigiu, reținând în considerente că hotărârea adunării generale a acționarilor produce efecte de la data adoptării sale, născând astfel, de la aceeași dată, dreptul la acțiunea în anulare, al reclamantei, care în calitate de acționar al societății pârâte a participat la lucrările ședinței în care au fost adoptate hotărârile atacate.

Prin decizia comercială nr. 1 A din 22 ianuarie 2003, Curtea de Apel București, secția a VI a comercială, după judecarea apelului evocând fondul; A respins excepția invocată de pârâtă, privind inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect radierea mențiunii efectuată de Registrul Comerțului în baza hotărârilor adunării generale a acționarilor, a căror anulare se solicită, ca nefondată. A admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. R. S.A. București în contradictoriu cu pârâta S.C. R.S. S.A. București și a dispus anularea hotărârilor adoptate în cadrul adunării generale ordinare și extraordinare ale acționarilor S.C. R.S. S.A. din data de 6 iunie 2000, precum și radierea mențiunilor efectuate în baza acestor hotărâri la Oficiul Registrului Comerțului București . A dispus ca hotărârea să fie menționată la Oficiul Registrului Comerțului București și să fie publicată în Monitorul Oficial al României.

În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut că excepția inadmisibilității cererii privind radierea mențiunii efectuate la Oficiul Registrului Comerțului București, în baza hotărârilor adoptate de adunarea generală a acționarilor este nefondată, atât timp cât competența judecării pe fond a unui asemenea petiții revine instanțelor judecătorești. Pe fondul cauzei, a reținut că susținerea reclamantei privind împiedicarea nejustificată a reprezentantului său să o reprezinte conform mandatului și în consecință să-și exprime votul în cadrul lucrărilor adunării generale ordinare și extraordinare desfășurate la data de 6 iunie 2000 este fondată.

Astfel, adunarea generală nu a reținut că nu a fost prezentat exemplarul original al mandatului reclamantei în termenul legal, iar faptul că semnatara mandatului de reprezentare încredințat numitului A.S.C., - ca reprezentant al reclamantei căruia nu i-a fost permisă participarea la adunările acționarilor societății pârâte – nu avea calitatea de a reprezenta legal societatea reclamantă S.C. R. S.A. nu a fost dovedit. În consecință, s-a considerat că atât timp cât mandatul de reprezentare întrunea condițiile legale, împiedicarea reprezentantului S.C. R. S.A.

de exprimare a votului, după prezentarea pentru participarea la lucrări, cu nerespectarea prevederilor art. 120 din legea societăților atrage nulitatea hotărârilor adoptate în cadrul adunării generale ordinare și extraordinare din data de 6 iunie 2000. Urmare admiterii capătului principal de cerere, instanța a dispus, în conformitate cu art. 131 alin. (7) din Legea nr. 31/1990, menționarea deciziei în evidențele Registrului Comerțului și publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Totodată, potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990 a dispus radierea mențiunilor efectuate în baza hotărârilor, anulate, apreciind ca fiind evidentă prejudicierea intereselor societății comerciale reclamante, urmare împiedicării sale neîntemeiate de a participa la lucrările acestui organism de conducere.

Pârâta S.C. R.S. S.A. București a declarat recurs atât împotriva deciziei civile nr. 180 A din 18 decembrie 2002 pronunțate în dosarul nr. 2073/2002 al Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, cât și împotriva deciziei comerciale nr. 1 A din 22 ianuarie 2003 a aceleiași instanțe, - formulând prin urmare două recursuri, care însă datorită caracterului lor conex trebuie considerate ca un tot unitar. În recursul îndreptat împotriva primei decizii mai sus menționate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului și, în principal, modificarea, iar în subsidiar, casarea în tot a acestei decizii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea, precum și obligarea intimatei – reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea cererii sale de recurs, recurenta – pârâtă a formulat următoarele motive: 1) – hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 republicată, devenind astfel incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată a fost pronunțată în ședință publică, după cum rezultă în mod expres din conținutul acesteia, contrar dispozițiilor legale invocate, ce prevăd judecata în camera de consiliu. 2) – prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Sub acest aspect, recurenta învederează că hotărârea recurată a fost pronunțată cu neobservarea formelor legale prevăzute în mod expres și imperativ de legea organică a societăților comerciale referitoare la judecarea în camera de consiliu a cererilor acționarilor privind anularea hotărârilor adunărilor generale, producând prin aceasta societății sale o vătămare a dreptului său legal la judecata în camera de consiliu, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate. 3) – instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut – art. 304 pct. 6 C. proc. civ. – în sensul că deși apelanta reclamantă, prin consilierul său juridic, a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desființarea hotărârii instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța, ignorând dispozițiile art. 129 alin. (6) și art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., a dispus anularea sentinței apelate și reținerea cauzei spre rejudecare. 4) – hotărârea dată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta susține astfel că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, care prevăd în mod expres și imperativ un „termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României”, pentru atacarea în justiție a hotărârilor adunărilor generale contrare legii sau actului constitutiv de către oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală ori care au votat împotrivă și au cerut să se consemneze aceasta în procesul – verbal al ședinței.

Pârâta, în recursul împotriva celei de-a doua decizii pronunțate de curtea de apel, respectiv decizia comercială nr. 1 A din 22 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a VI a comercială, solicită cu privire la primul și al doilea capăt de cerere, în principal casarea în tot cu reținerea spre rejudecare și în subsidiar modificarea deciziei recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de apel și respingerii pe fond ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de intimată, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, iar cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere solicită a se dispune în principal modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii cererii de recurs, respingerii ca neîntemeiată a cererii de apel și respingerii pe fond ca inadmisibilă ori ca neîntemeiată a cererii de radiere și, în subsidiar, admiterea cererii de recurs, disjungerea capătului de cerere privind radierea și trimiterea acestuia instanței competente potrivit legii, - iar dacă vor fi găsite întemeiate mai multe motive de recurs, unele atrăgând modificarea, iar altele casarea deciziei recurate, solicită casarea în întregime în vederea asigurării unei judecăți unitare.

În susținerea acestei cereri, recurenta învederează următoarele motive de recurs: 1) - hotărârea dată încalcă formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., devenind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., - în sensul că aceeași instanță de apel, constituită în același complet, a pronunțat în aceeași cauză două hotărâri definitive și executorii, respectiv decizia civilă nr. 180 din 18 decembrie 2002 și decizia civilă nr. 1 din 22 ianuarie 2003, deși în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. se prevede expres că urmează a se pronunța o singură hotărâre definitivă în cazul în care prima instanță a respins sau anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului și instanța de apel, găsind apelul întemeiat, va evoca fondul și va judeca procesul, - adică exact ca în speța de față.

2) – hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 25 din Legea nr. 26/1990 – art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ. – dar și cu înfrângerea principiului autorității de lucru judecat de care beneficiază două hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Astfel, arată că instanța de apel a admis capătul doi al cererii de chemare în judecată având ca obiect cererea de radiere, deși o astfel de cerere era inadmisibilă, în condițiile în care potrivit textului legal invocat, competența aparținea în primă instanță judecătorului delegat de la registrul comerțului și în ultimă instanță tribunalului comercial.

De asemenea, arată că împotriva rezoluțiilor directorului ORCMB privind înscrierea de mențiuni au fost declarate recursuri, care fiind conexate au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 319/R din 14 iulie 2000, iar împotriva încheierii prin care s–a respins cererea de radiere împotriva rezoluției directorului ORCMB s-a promovat recurs, care a fost și el respins ca nefondat prin decizia nr. 361/R din 8 septembrie 2000. 3) ca urmare, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenței – motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 4) – prin hotărârea pronunțată au fost încălcate dispozițiile art. 112 alin. (2), art. 115 teza a doua, art. 124 alin. (1) și (3), art. 45 alin. (1), art. 50 alin. (1), art. 55 alin. (1) și art. 138 din Legea nr. 31/1990, republicată; art. 35 alin. (3), art. 36 alin. (3) și art. 40 alin. (3) din actul constitutiv al recurentei, precum și actul adițional întocmit pe baza Hotărârii nr. 1 a A.G.E.A.

S.C. R.S. S.A. din 10 mai 1996. Recurenta susține astfel că au fost ignorate apărările sale privind lipsa unui mandat valabil al reprezentanților intimatei în A.G.A., al modului în care s-a făcut convocarea, întrunirii cvorumului necesar, precum și nedepunerii de către intimata – reclamantă la sediul social a procurilor speciale originale de reprezentare cu cel puțin 5 zile înaintea ținerii adunării generale. 5) – în sfârșit, se susține că hotărârea recurată a fost pronunțată fără ca instanța de apel să se pronunțe asupra unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. - în sensul că nu s-a pronunțat asupra înscrisurilor doveditoare care erau procurile de reprezentare în A.G.A.

a reclamantei și procesului verbal încheiat în anularea generală, neexercitându-și rolul activ consacrat de art.129 C. proc. civ. și nestăruind prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului în cauză. Recursurile nu sunt fondate și vor fi respinse în conformitate cu considerentele ce vor fi arătate în continuare. În ce privește criticile exprimate de recurentă împotriva primei decizii, - decizia civilă nr. 180 A din 18 decembrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, se constată următoarele: Referitor la primul motiv de recurs formulat de pârâtă, în sensul că decizia atacată a fost pronunțată prin încălcarea dispozițiilor art.131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 care prevăd că cererea în anularea hotărârii A.G.A.

se va judeca în camera de consiliu, or, decizia curții de apel a fost pronunțată în ședință publică, se constată că nu este întemeiată. Astfel, este evident că acest text normativ, cuprins într-o lege specială, Legea nr. 31/1990 – reglementează o procedură care are caracterul unei excepții, față de norma procedurală a dreptului comun, art. 121 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecata se desfășoară în ședință publică.

În consecință, având în vedere că excepțiile sunt întotdeauna de strictă interpretare, prevederea invocată, respectiv judecata în camera de consiliu, trebuie interpretată în sensul strict voit de legiuitor și anume că se aplică numai la judecata cererii și nu la judecata căilor de atac formulate împotriva hotărârilor judecătorești prin care s-a soluționat cererea, iar în speță, prin decizia la care se face referire a fost soluționat apelul reclamantei, s-a anulat sentința atacată și s-a fixat termen pentru judecarea pe fond a pricinii și prin urmare nu se poate susține întemeiat că au fost încălcate dispozițiile art. 131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Atunci când legiuitorul a avut în vedere ca judecata să aibă loc în camera de consiliu, atât în ce privește soluționarea fondului, respectiv a cererii, cât și a căilor de atac exercitate împotriva hotărârilor pronunțate, a stipulat o prevedere expresă, cum este spre exemplu cea cuprinsă în art. 336 pct. 7 C. proc. civ., în care se prevede expres că apelul și recursul se judecă în camera de consiliu, or, art. 131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, republicată nemenționând expres acest lucru, rezultă per a contrario că apelul și recursul în cazul de față se judecă în ședință publică. În strânsă legătură cu primul motiv de recurs, în cel de-al doilea motiv formulat se susține că prin hotărârea dată, pronunțată în ședință publică s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., dar nici această susținere nu este întemeiată, pe de-o parte, pentru că așa cum s-a arătat mai sus nu s-a săvârșit nici o încălcare a normelor procedurale prevăzute sub pedeapsa nulității, iar pe de altă parte, în subsidiar, nu s-a dovedit nici că în acest mod i s-a produs părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor, respectiv prin casarea deciziei atacate. În ce privește motivul trei de recurs, în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, încălcându-se astfel principiul disponibilității, se reține că este de asemenea neîntemeiat, nefiind lezate dispozițiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ., deoarece motivul cererii este acela care leagă instanța și nu susținerile părților iar efectele schimbării hotărârii judecătorești ca urmare a admiterii apelului nu țin de cadrul procesual definit de părți, ci de cel stabilit de lege.

Privind cel de-al patrulea motiv de recurs, ce se referă la excepția prematurității acțiunii în anulare a hotărârii A.G.A., respectiv la interpretarea greșită de către instanță a dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată, care, - arată recurenta – prevăd expres și imperativ termenul de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial pentru atacarea în justiție a hotărârilor A.G.A., se rețin următoarele: Nerespectarea acestui termen este sancționată într-adevăr cu decăderea din dreptul de a ataca hotărârea în justiție, fiind incidente prevederile art. 103 alin. (1) C. proc.

civ., dar nu există nici o reglementare legală care să interzică sesizarea instanței cu o astfel de cerere înaintea îndeplinirii formalităților de publicitate, pentru că s-ar încălca accesul liber la justiție, așa încât judicios s-a reținut în considerentele deciziei atacate că hotărârea adunării generale a acționarilor produce efecte de la data adoptării sale, născându-se de la aceeași dată și dreptul la acțiunea în anulare a reclamantei, care în calitate de acționar al societății pârâte a participat la lucrările ședinței în care au fost adoptate hotărârile atacate. Referitor la criticile formulate de recurentă în cel de-al doilea recurs, declarat împotriva deciziei comerciale nr. 1 A din 22 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, din examinarea lor, se constată următoarele: - primul motiv de recurs privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. și, de asemenea ale art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., deoarece Curtea de Apel București a pronunțat două hotărâri definitive și executorii în aceeași cauză, respectiv decizia civilă nr. 180 din 18 decembrie 2002 și decizia civilă nr. 1 din 22 ianuarie 2003 și deși pârâta a arătat că a declarat recurs împotriva primei decizii, i s-a respins în mod eronat cererea de suspendare a judecății pricinii întemeiate pe dispozițiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. până la soluționarea recursului, instanța procedând la judecarea cauzei pe fond și pronunțând cea de-a doua decizie definitivă și executorie, dată cu recurs. Asupra acestui prim motiv de recurs se constată următoarele: Instanța nu a încălcat dispozițiile art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., deoarece nu era ținută să facă automat aplicarea măsurii suspendării, această măsură fiind lăsată la aprecierea instanței, iar, pe de altă parte, nici nu erau îndeplinite cerințele acestui text legal deoarece nu ne aflăm în prezența a două cauze separate, unde soluționarea uneia să atârne de dezlegarea dată celeilalte, ci în prezența unei singure cauze deduse judecății. În ce privește critica vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se constată că aceasta nu este întemeiată, atât timp cât aceste dispoziții au fost corect aplicate, contrar susținerilor recurentei. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cu modificările ulterioare, „în cazul în care prima instanță a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului și instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă”.

Rezultă, prin urmare, că instanța de apel este investită prin cererea de apel și se desesizează prin pronunțare asupra acestuia, prin hotărâre definitivă. Anterior pronunțării hotărârii definitive, instanța procedează la anularea hotărârii pronunțate de prima instanță. Anularea hotărârii primei instanțe și pronunțarea hotărârii definitive prin care se soluționează apelul sunt două operațiuni juridice care pot coincide în timp și care pot fi realizate printr-o singură hotărâre sau, cum este cazul în speță, instanța de apel se poate pronunța mai întâi asupra anulării hotărârii primei instanțe și apoi, la un interval de timp și asupra apelului, pronunțându-se două hotărâri, împotriva cărora însă recursul se exercită o singură dată.

Prin analogie a se vedea și dispozițiile art. 366 alin. (1) din Capitolul VIII. Desființarea hotărârilor arbitrale – C. proc. civ. Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la greșita aplicare a art. 25 din Legea nr. 26/1990, respectiv la eronata soluționarea capătului doi al cererii, privind cererea de radiere, susținându-se că o astfel de cerere este inadmisibilă și instanța de judecată nu era competentă să o judece. Contrar susținerilor recurentei, se constată că și acest motiv de recurs este neîntemeiat, deoarece instanța de judecată este competentă să judece cererea de radiere având în vedere dispozițiile Legii nr. 348 din 6 iulie 2001 de imediată aplicare prin care a fost modificat art. 25 din Legea 26/1990, art. 131 pct. 7 din Legea nr. 31/1990, republicată, precum și pe cele de art. 17 C. proc.

civ. potrivit cărora cererile accesorii sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, - prin aceste considerente răspunzându-se și criticii exprimate în cel de-al treilea motiv de recurs, privind încălcarea competenței instanței prin hotărârea pronunțată, care este, de asemenea, neîntemeiată. Nici susținerile vizând excepția autorității de lucru judecat prin invocarea deciziilor nr. 319/R din 14 iulie 2000 și nr. 361/R din 8 septembrie 2000 nu sunt întemeiate, întrucât aceste decizii au fost pronunțate după sesizarea instanței cu prezenta acțiune, la data de 12 iunie 2000 și recurenta nu a invocat litispendența.

În ce privește criticile ce fac obiectul celui de-al patrulea motiv de recurs, se constată următoarele: Pretinsele încălcări ale dispozițiilor art. 112 alin. (2) și art. 115 teza 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, sunt străine pricinii, întrucât în speță nu s-a pus în discuție legalitatea constituirii cvorumului, ci împiedicarea unui acționar ca în cadrul Adunării generale să-și exprime dreptul la vot. Referitor la încălcarea art. 124 alin. (1) și (3) din aceeași lege, corect s-a reținut că în procesul verbal nu s-au făcut mențiuni privind data depunerii mandatelor în original al mandatului reprezentantului reclamantei, - ca de altfel nici în cazul celorlalți acționari – în raport de dispozițiile legale mai sus menționate, cu referire la art. 40 alin. (3) din actul constitutiv, pe care pârâta nu l-a depus la dosar.

Nu s-a dovedit nici că semnătura mandatului de reprezentare, autentificat de organele abilitate nu avea calitatea de a reprezenta legal societatea, recurenta cunoștea de altfel calitatea de director general executiv a semnatarului mandatului, iar pe de altă parte, mandatul a fost autentic și calitatea de reprezentant al celui desemnat prin mandat nu putea fi contestată decât prin înscrierea în fals.

Cât privește susținerile conținute de ultimul motiv de recurs, constând în faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor probelor administrate și nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru stabilirea adevărului în cauză se constată că sunt neîntemeiate, având în vedere că instanța s-a pronunțat asupra tuturor probelor administrate și a examinat susținerile părților în raport de acestea, reținând corect că întrucât mandatul de reprezentare al societății reclamante întrunea condițiile cerute de lege, împiedicarea reprezentantului reclamantei de exprimare a votului, cu nerespectarea prevederilor art. 120 din Legea nr. 31/1990, republicată, atrage nulitatea hotărârilor adoptate în cadrul adunărilor generale ordinare și extraordinare din 6 iunie 2000. Față de considerentele mai sus arătate, având în vedere că pârâta S.C.

R.S. S.A. București nu a exprimat în cele două recursuri privite unitar nici o critică întemeiată, care să conducă la casarea deciziilor atacate, în condițiile art. 304 C. proc. civ., urmează ca recursurile pe care aceasta le-a declarat în cauză să fie respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta pârâtă S.C. R.S. S.A. București împotriva deciziei civile nr. 180 din 18 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, și a deciziei civile nr. 1 din 22 ianuarie 2003 a aceleiași instanțe date în dosarul nr. 2073/2002. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 11 decembrie 2003.