ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3426/2010

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București reclamanta M.R. a formulat, în contradictoriu cu

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, contestație împotriva

deciziei nr. 469 din 5 decembrie 2008 emisă de pârâtă.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, prin decizia contestată i-a fost respinsă notificarea

nr. RR/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reținându-se că nu ar fi

depus acte care să ateste calitatea sa de moștenitor legal ori care să facă

dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Reclamanta a susținut

că nu a avut toate documentele la data depunerii notificării, dar că, potrivit

certificatului de moștenitor din 27 decembrie 1995 și a anexelor nr. 1 și 2 ale

deciziei nr. 51 din 13 februarie 1978, rezultă fără dubii, că suprafața de 75 m.p.

a fost preluată de la antecesorul său, L.T., în același sens fiind și adresa

din 23 martie 1978 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Reșița - Biroul

executiv.

Prin sentința civilă

nr. 1009 din 06 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a admis acțiunea formulată de reclamanta M.R., s-a anulat decizia nr. 469 din

05 decembrie 2008 emisă de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

și a fost obligată pârâta să emită decizie prin care să stabilească dreptul reclamantei

la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII pentru terenul în suprafață

de 75 m.p., înscris în CF AA Cîlnic, top XX.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut că, din decizia nr. 51 din 13 februarie 1978, rezultă că a

fost aprobată comasarea terenurilor în suprafață de 602 m.p. aparținând unor persoane

fizice, în cadrul acestei suprafețe regăsindu-se și terenul în suprafață de 75 m.p.

arabil, înscris în CF AA, nr. top YY, aparținând lui L.T.

Prin urmare, deși la dosar

nu a fost atașat actul prin care L.T. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului

în suprafață de 75 m.p. arătat mai sus, Tribunalul a reținut aplicabilitatea în

cauză, a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care,

în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, prin care s-a pus în executare măsura

preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Cum în cauză această prezumție

relativă de proprietate nu a fost răsturnată, Tribunalul a reținut ca fiind dovedit

dreptul de proprietate al lui L.T. asupra terenului în litigiu.

Împotriva sentinței pronunțate

de Tribunal a formulat apel pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că, potrivit dispozițiilor

art. 23 din Legea nr. 10/2001, apelanta-pârâtă era îndreptățită să respingă notificarea

pentru lipsa actelor doveditoare.

S-a mai arătat că, în

mod greșit instanța de fond a obligat pe pârâtă să emită decizie prin care să stabilească

dreptul reclamantei la despăgubiri, în condițiile în care, după apariția Legii

nr. 247/2005, decizia se înaintează către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Apelanta-pârâtă a criticat

atitudinea intimatei-reclamante, în sensul că actele administrate la instanța de

fond nu au fost depuse și la sediul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului

pentru soluționarea notificării, astfel încât aceasta nu a fost în măsură să rezolve

corespunzător cererea părții.

Apelul a fost respins

ca nefondat conform deciziei nr. 546 din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

În considerentele deciziei

s-a reținut că depunerea actelor doveditoare a pretențiilor sale de către reclamantă

direct în fața instanței nu înlătură posibilitatea examinării fondului litigiului.

Or, criticile formulate

de către apelantă se referă numai la faptul că aceasta nu a fost în măsură să soluționeze

notificarea întrucât lipseau înscrisurile doveditoare în sensul art. 23 din Legea

nr. 10/2001.

S-a apreciat că asemenea

critici nu sunt de natură să atragă nelegalitatea soluției atacate deoarece, prin

accesul la justiție, trebuie asigurată posibilitatea realizării drepturilor prevăzute

de legea de restituire în favoarea persoanelor care au formulat notificări.

Din această perspectivă,

instanța poate obliga instituția notificată să emită decizie prin care să constate

dreptul la despăgubiri al reclamantei, urmând ca pe temeiul acesteia să se pronunțe

ulterior Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Legii nr. 247/2005.

Decizia a fost atacată

cu recurs de către apelanta-pârâtă, care a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Soluția de respingere

a notificării este cea corectă și se fundamentează pe dispoz. art. 23 din Legea

nr. 10/2001 și faptul că actele doveditoare n-au fost atașate notificării.

- Soluția este lipsită

de temei legal și pentru că nu a cenzurat sentința Tribunalului în ce privește obligarea

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului la emiterea deciziei prin care

să stabilească dreptul reclamantei la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005.

Aceasta, deși potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului nu poate decât să emită decizie cu propunere de măsuri, decizie

care se înaintează ulterior Comisiei Centrale.

În drept, au fost invocate

dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a

depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, susținând că a făcut

dovada dreptului de proprietate cu probele administrate în cauză și că recurenta

nu a răsturnat în niciun fel prezumția de proprietate care operează în favoarea

reclamantei.

Recursul este nefondat.

Prin criticile formulate,

recurenta susține greșita aplicare în cauză a dispoz. art. 23 din Legea nr. 10/2001,

a căror incidență la speță ar fi condus, în mod indubitabil, la soluția pe care

aceasta a adoptat-o cu privire la notificare - respectiv, de respingere pentru lipsa

actelor doveditoare.

Modalitatea de formulare

a criticilor ignoră însă, împrejurarea că, în sistemul Legii nr. 10/2001, ulterior

desfășurării procedurii prealabile în fața entității/unității învestite cu notificarea,

are loc și o procedură judiciară pe care o poate declanșa persoana nemulțumită.

Or, în această etapă jurisdicțională,

partea este îndreptățită să solicite și să administreze toate probele pe care le

consideră necesare în dovedirea temeiniciei pretențiilor.

Altminteri, accesul la

justiție ar fi unul iluzoriu, lipsit de efectivitate și cu încălcarea caracterului

echitabil al procedurii (în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului) dacă, recunoscându-i-se părții posibilitatea de a sesiza instanța, în același

timp, i s-ar interzice administrarea probatoriului.

Dispozițiile art. 23 din

Legea nr. 10/2001 - vizând necesitatea depunerii actelor doveditoare până la momentul

soluționării notificării - sunt aplicabile pentru procedura prealabilă și nu pentru

faza judiciară, în cadrul căreia se aplică regulile fundamentale ale procesului

civil în materia probațiunii (legate de respectarea dreptului de apărare și de principiul

nemijlocirii instanței în administrarea probatoriului).

Ca atare, împrejurarea

că, atașat notificării nu s-au depus, cum susține recurenta, actele doveditoare

ale dreptului de proprietate, nu poate avea consecința pretinsă de aceasta, a nelegalității

hotărârilor pronunțate de instanțe, care au făcut propria evaluare jurisdicțională.

Este de asemenea, nefondată,

susținerea că prin soluția adoptată ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 29 din

Legea nr. 10/2001, întrucât instituția recurentă a fost obligată să emită decizie

prin care să stabilească dreptul reclamantei la despăgubiri, în condițiile în care,

pe temeiul textului menționat, aceasta poate doar să propună măsuri reparatorii

în echivalent.

Astfel, dispozitivul unei

hotărâri se completează în mod necesar cu acele considerente care îl susțin și explică

soluția.

În cauză, prin obligarea

Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului să emită decizie de stabilire

a dreptului reclamantei la despăgubiri, instanța a avut în vedere deopotrivă prevederile

art. 29 din Legea nr. 10/2001, precum și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care

presupun ca deciziile conținând propuneri de măsuri reparatorii să fie înaintate

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Așadar, recurenta este

în eroare atunci când susține că s-a făcut o greșită aplicare a legii, întrucât

norma conținută în alin. (3) din art. 29 al Legii nr. 10/2001 presupune tocmai emiterea

deciziei pe baza căreia Comisia Centrală să definitiveze ulterior titlurile de despăgubiri.

Cum o astfel de decizie

nu fusese emisă de către recurentă și cum instanța a realizat judecata pe fond (conform

jurisprudenței unificate prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007), rezultă că

în cauză s-a făcut o corectă aplicare a normei de drept material incidente.

Pentru toate aceste considerente,

recursul a fost găsit nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva

deciziei nr. 546 din 04 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie

2010.