ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3426/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București reclamanta M.R. a formulat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, contestație împotriva deciziei nr. 469 din 5 decembrie 2008 emisă de pârâtă. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin decizia contestată i-a fost respinsă notificarea nr. RR/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reținându-se că nu ar fi depus acte care să ateste calitatea sa de moștenitor legal ori care să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat. Reclamanta a susținut că nu a avut toate documentele la data depunerii notificării, dar că, potrivit certificatului de moștenitor din 27 decembrie 1995 și a anexelor nr. 1 și 2 ale deciziei nr. 51 din 13 februarie 1978, rezultă fără dubii, că suprafața de 75 m.p.

a fost preluată de la antecesorul său, L.T., în același sens fiind și adresa din 23 martie 1978 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Reșița - Biroul executiv. Prin sentința civilă nr. 1009 din 06 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta M.R., s-a anulat decizia nr. 469 din 05 decembrie 2008 emisă de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și a fost obligată pârâta să emită decizie prin care să stabilească dreptul reclamantei la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII pentru terenul în suprafață de 75 m.p., înscris în CF AA Cîlnic, top XX. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, din decizia nr. 51 din 13 februarie 1978, rezultă că a fost aprobată comasarea terenurilor în suprafață de 602 m.p.

aparținând unor persoane fizice, în cadrul acestei suprafețe regăsindu-se și terenul în suprafață de 75 m.p. arabil, înscris în CF AA, nr. top YY, aparținând lui L.T. Prin urmare, deși la dosar nu a fost atașat actul prin care L.T. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 75 m.p. arătat mai sus, Tribunalul a reținut aplicabilitatea în cauză, a dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, prin care s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. Cum în cauză această prezumție relativă de proprietate nu a fost răsturnată, Tribunalul a reținut ca fiind dovedit dreptul de proprietate al lui L.T.

asupra terenului în litigiu. Împotriva sentinței pronunțate de Tribunal a formulat apel pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, apelanta-pârâtă era îndreptățită să respingă notificarea pentru lipsa actelor doveditoare. S-a mai arătat că, în mod greșit instanța de fond a obligat pe pârâtă să emită decizie prin care să stabilească dreptul reclamantei la despăgubiri, în condițiile în care, după apariția Legii nr. 247/2005, decizia se înaintează către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Apelanta-pârâtă a criticat atitudinea intimatei-reclamante, în sensul că actele administrate la instanța de fond nu au fost depuse și la sediul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului pentru soluționarea notificării, astfel încât aceasta nu a fost în măsură să rezolve corespunzător cererea părții.

Apelul a fost respins ca nefondat conform deciziei nr. 546 din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În considerentele deciziei s-a reținut că depunerea actelor doveditoare a pretențiilor sale de către reclamantă direct în fața instanței nu înlătură posibilitatea examinării fondului litigiului. Or, criticile formulate de către apelantă se referă numai la faptul că aceasta nu a fost în măsură să soluționeze notificarea întrucât lipseau înscrisurile doveditoare în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001. S-a apreciat că asemenea critici nu sunt de natură să atragă nelegalitatea soluției atacate deoarece, prin accesul la justiție, trebuie asigurată posibilitatea realizării drepturilor prevăzute de legea de restituire în favoarea persoanelor care au formulat notificări.

Din această perspectivă, instanța poate obliga instituția notificată să emită decizie prin care să constate dreptul la despăgubiri al reclamantei, urmând ca pe temeiul acesteia să se pronunțe ulterior Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Legii nr. 247/2005. Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-pârâtă, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Soluția de respingere a notificării este cea corectă și se fundamentează pe dispoz. art. 23 din Legea nr. 10/2001 și faptul că actele doveditoare n-au fost atașate notificării. - Soluția este lipsită de temei legal și pentru că nu a cenzurat sentința Tribunalului în ce privește obligarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului la emiterea deciziei prin care să stabilească dreptul reclamantei la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005.

Aceasta, deși potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu poate decât să emită decizie cu propunere de măsuri, decizie care se înaintează ulterior Comisiei Centrale. În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, susținând că a făcut dovada dreptului de proprietate cu probele administrate în cauză și că recurenta nu a răsturnat în niciun fel prezumția de proprietate care operează în favoarea reclamantei. Recursul este nefondat. Prin criticile formulate, recurenta susține greșita aplicare în cauză a dispoz. art. 23 din Legea nr. 10/2001, a căror incidență la speță ar fi condus, în mod indubitabil, la soluția pe care aceasta a adoptat-o cu privire la notificare - respectiv, de respingere pentru lipsa actelor doveditoare.

Modalitatea de formulare a criticilor ignoră însă, împrejurarea că, în sistemul Legii nr. 10/2001, ulterior desfășurării procedurii prealabile în fața entității/unității învestite cu notificarea, are loc și o procedură judiciară pe care o poate declanșa persoana nemulțumită. Or, în această etapă jurisdicțională, partea este îndreptățită să solicite și să administreze toate probele pe care le consideră necesare în dovedirea temeiniciei pretențiilor. Altminteri, accesul la justiție ar fi unul iluzoriu, lipsit de efectivitate și cu încălcarea caracterului echitabil al procedurii (în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) dacă, recunoscându-i-se părții posibilitatea de a sesiza instanța, în același timp, i s-ar interzice administrarea probatoriului.

Dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 - vizând necesitatea depunerii actelor doveditoare până la momentul soluționării notificării - sunt aplicabile pentru procedura prealabilă și nu pentru faza judiciară, în cadrul căreia se aplică regulile fundamentale ale procesului civil în materia probațiunii (legate de respectarea dreptului de apărare și de principiul nemijlocirii instanței în administrarea probatoriului). Ca atare, împrejurarea că, atașat notificării nu s-au depus, cum susține recurenta, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, nu poate avea consecința pretinsă de aceasta, a nelegalității hotărârilor pronunțate de instanțe, care au făcut propria evaluare jurisdicțională.

Este de asemenea, nefondată, susținerea că prin soluția adoptată ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât instituția recurentă a fost obligată să emită decizie prin care să stabilească dreptul reclamantei la despăgubiri, în condițiile în care, pe temeiul textului menționat, aceasta poate doar să propună măsuri reparatorii în echivalent. Astfel, dispozitivul unei hotărâri se completează în mod necesar cu acele considerente care îl susțin și explică soluția. În cauză, prin obligarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului să emită decizie de stabilire a dreptului reclamantei la despăgubiri, instanța a avut în vedere deopotrivă prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, precum și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care presupun ca deciziile conținând propuneri de măsuri reparatorii să fie înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Așadar, recurenta este în eroare atunci când susține că s-a făcut o greșită aplicare a legii, întrucât norma conținută în alin. (3) din art. 29 al Legii nr. 10/2001 presupune tocmai emiterea deciziei pe baza căreia Comisia Centrală să definitiveze ulterior titlurile de despăgubiri. Cum o astfel de decizie nu fusese emisă de către recurentă și cum instanța a realizat judecata pe fond (conform jurisprudenței unificate prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007), rezultă că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a normei de drept material incidente. Pentru toate aceste considerente, recursul a fost găsit nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 546 din 04 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2010.