ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2508/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2508/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin la data de 4 februarie 2010, sub nr. 439/115/2010,

reclamantul U.I. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Reșița, prin

Primar, și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

Dispoziției din 18 ianuarie 2008 a Comisiei Municipale Reșița pentru stabilirea

dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prevăzute în extrasele CF

nr. AA nr. top. BB - 2977 mp (provenită din CF nr. CC Câlnic), nr. top. DD - 2790

mp (provenită din CF EE Câlnic) și nr. top. FF (provenită din CF nr. GG Câlnic)

și CF nr. HH Câlnic nr. top. II - 504 mp (provenită din CF nr. JJ Câlnic),

precum și a Dispoziției A.V.A.S. din 2 februarie 2007;

pârâților să-i restituie în natură imobilul-teren, acolo unde este posibil,

nefiind edificate construcții autorizate, iar pentru terenul ocupat de

construcții acordarea de despăgubiri bănești.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că imobilele descrise în petit au fost

proprietatea sa (suprafața de 178 mp de la nr. top. KK, care apare și în actul

de schimb din 23 martie 1978 al Consiliului Popular al mun. Reșița și Decizia

din 13 ianuarie 1978) și a mamei și mătușii sale, respectiv U.M. și V.I.

(născută U.), după care a obținut certificatul de moștenitor din 11 februarie

1993.

Prin Decizia din 18

ianuarie 2008, Procesul-verbal din 28 decembrie 2005 al Comisiei municipale

Reșița pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului și

Procesul-verbal din 28 decembrie 2005 se analizează și se întocmește tabelul

nominal cu cererile cetățenilor care au solicitat retrocedarea de teren conform

Legii nr. 247/2005 și în care la poziția 24 este trecut reclamantul, cu

suprafețele de teren indicate în petitul acestei acțiuni și cu mențiunea

respingerii cererii sale, întrucât nu ar face obiectul Legii nr. 247/2005.

Reclamantul a mai

arătat că pentru suprafața de 178 mp din fostul CF CC s-a adresat și SC S. SA

Reșița, prin lichidator SC F.C. SPRL Timișoara, având în vedere că pe respectivul

teren sunt edificate clădiri ale acestei societăți.

În ce privește actul

de schimb din 23 martie 1978, a precizat că acest schimb nu s-a efectuat în

realitate, familia sa neprimind niciun teren în schimb sau vreo altă

despăgubire în urma trecerii în proprietatea statului a terenului în suprafață

de 178 mp, actul întocmit fiind unul mai degrabă justificativ, fără finalitate,

al autorităților de la acea vreme.

În ceea ce privește

chemarea în judecată a pârâtei A.V.A.S., reclamantul a menționat că se justifică

prin evidențierea în patrimoniul SC S. SA Reșița a suprafeței de 178 mp,

conform somației nr. 02/2008 a executorului judecătoresc N.N. și prin decizia

A.V.A.S. în care se precizează că solicitarea reclamantului nu ar face obiectul

Legii nr. 10/2001, deoarece acesta ar fi proprietarul respectivului teren.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, și

art. III din Legea nr. 302/2009 pentru modificarea și completarea art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Prin cererea

înregistrată la dosar la data de 16 martie 2010, reclamantul și-a precizat

acțiunea, cu referire la petitul 2, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei

A.V.A.S. să emită decizie prin care să-i stabilească dreptul la despăgubiri în

condițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, pentru imobilele indicate la

petitul 1 din acțiunea introductivă de instanță.

Prin Sentința civilă

nr. 1625 din 13 octombrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea,

pentru următoarele considerente:

În ce privește

excepția tardivității acțiunii, invocată de pârâta A.V.A.S. prin întâmpinare,

aceasta este nefondată, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada

existenței unei dispoziții a Primarului emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S., s-a constatat că,

într-adevăr, A.V.A.S.-ul nu are calitate procesuală pasivă pe primul capăt de

cerere, însă, având în vedere că al doilea capăt de cerere îl vizează direct,

nu se poate admite această excepție, întrucât cel de-al doilea capăt de cerere

trebuie analizat în contradictoriu cu A.V.A.S.

Pe fond, reclamantul

a solicitat anularea Adresei din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale pentru

stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și nicidecum o

dispoziție a Primarului Municipiului Reșița emisă în baza prevederilor Legii

nr. 10/2001, chiar dacă reclamantul a invocat ca temei al acțiunii Legea nr.

10/2001.

Adresa menționată

conține răspunsul Comisiei municipale pentru stabilirea dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor la cererea din 27 decembrie 2007, în

sensul comunicării Procesului-verbal din 28 decembrie 2005 și Procesului-verbal

de afișare din 28 decembrie 2005, care conțin hotărârea comisiei de respingere a

cererii reclamantului, întrucât nu face obiectul Legii nr. 247/2005.

În realitate, cererea

reclamantului a făcut obiectul Legii nr. 18/2001 a fondului funciar, cu

modificările și completările ulterioare, iar Comisia municipală pentru

stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a soluționat-o

în sensul respingerii acesteia, hotărâre pe care reclamantul avea posibilitatea

să o conteste în termenul prevăzut de lege, lucru pe care nu l-a făcut.

Deși reclamantul a

susținut și s-a obligat, la termenul de judecată din 19 mai 2010, să facă

dovada formulării unei notificări către Primărie, prin care a solicitat

restituirea în natură a imobilelor din cauză, precum și a cererii prin care a

solicitat despăgubiri, nu și-a mai dovedit această susținere.

Singura notificare

depusă de reclamant la dosar este formulată la 1 februarie 2008 către SC S. SA

și SC S.P. SRL, prin care a solicitat despăgubiri de 10.000 euro pentru

ocuparea suprafeței de 178 mp din imobilul proprietatea sa, înscris în CF LL.

Această notificare a fost probabil formulată în temeiul Legii nr. 247/2005.

Reclamantul nu a

făcut, însă, dovada că ar fi formulat o notificare în temeiul Legii nr.

10/2001, adresată A.V.A.S.-ului.

Legea nr. 10/2001

instituie o procedură administrativă prealabilă obligatorie, procedură pe care

reclamantul nu a îndeplinit-o în termenul expres prevăzut de aceasta.

Față de temeiul

juridic invocat de reclamant, respectiv Legea nr. 10/20010, s-a apreciat că

cererea de chemare în judecată, alături de condițiile generale de

admisibilitate a unei acțiuni civile, trebuie să îndeplinească și o condiție

specială de admisibilitate, respectiv parcurgerea procedurii administrative

prevăzute de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, care este prealabilă

și obligatorie.

În conformitate cu

art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, acțiunea în justiție are un

caracter subsidiar și facultativ, neputând fi exercitată decât după epuizarea

procedurii administrative. Potrivit legii, persoana îndreptățită, nemulțumită

de modul de rezolvare a cererii de restituire în natură sau, după caz, de

stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, are la îndemână acțiunea în

justiție (contestație), ce poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la

data când i-a fost comunicată decizia, text din interpretarea căruia rezultă că

instanța de judecată nu are competența să se pronunțe asupra cererii de

restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent

decât după soluționarea acesteia pe cale administrativă.

Nefăcând dovada

formulării unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 adresată A.V.A.S.-ului,

capătul de cerere precizat de reclamant, referitor la obligarea acestei pârâte

de a soluționa cererea de acordare de despăgubiri în condițiile Legii nr.

247/2005, este nefondat.

Instanța a depus

diligențe pentru stabilirea situației juridice a imobilelor ce fac obiectul

prezentului litigiu și din notele de la dosar, emise de O.C.P.I. Caraș-Severin,

a reieșit că imobilul cu nr. top MM nu există, iar nr. top. NN din CF GG nu mai

există evidențiat de sine stătător, doar unificat sub numărul menționat mai

sus. Imobilul cu nr. top OO nu mai există evidențiat de sine stătător, ci s-a

transnotat în CF PP Câlnic cu încheierea de CF din 15 august 1964, în favoarea

Statului Român. Din studiul filei de CF EE Câlnic, imobilul a fost trasnotat

sub nr. QQ din 15 august 1964 în fila de CF PP Câlnic, în proprietatea Statului

Român, în baza Decretului nr. 1022/1962. Imobilul cu nr. top. BB din CF Câlnic

nu se mai regăsește în această filă de CF, fiind sistată, transnotându-se în CF

PP Câlnic, de acolo unificându-se cu mai multe parcele și transnotându-se în CF

RR Câlnic, în favoarea Statului Român. Imobilul cu nr. top. SS din CF JJ Câlnic

nu se mai regăsește în fila de CF, fiind sistată, transnotându-se în CF HH

Câlnic, de acolo se unifică cu mai multe parcele în favoarea SC U. SA Reșița.

Imobilul cu nr. top. TT din CF CC Câlnic s-a transnotat, succesiv, apoi s-a

alipit.

În aceste condiții,

având în vedere că prezentul litigiu nu se încadrează în prevederile Legii nr.

10/2001, tribunalul a apreciat că acțiunea dedusă judecății este nefondată.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul.

Prin Decizia civilă

nr. 182/R din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a

admis apelul reclamantului și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că

a admis acțiunea astfel:

- a anulat Dispoziția

din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reșița pentru stabilirea dreptului

de proprietate privată asupra terenurilor și a constatat că reclamantul are

dreptul de despăgubire pentru cei 178 mp din CF UU Reșița nr. top. VV, ce i se

vor acorda în condițiile Legii nr. 165/2013.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamantul a

formulat, în condițiile Legii nr. 10/2001, notificare pentru redobândirea

terenurilor preluate de stat și pentru care nu a primit despăgubiri, cu

referire la terenul în suprafață de 178 mp.

Potrivit concluziilor

expertizei dispuse și efectuate în cauză, imobilul ce constituie obiectul

litigiului este compus din casă de locuit, anexe, curte și grădină. Spre

incinta SC S.P. SRL nu există gard despărțitor, limita fiind materializată prin

stâlpi metalici. Suprafața măsurată a parcelei deținute de reclamant, conform

limitelor actuale, este de 975 mp, față de suprafața tabulară de AA mp.

S-a reținut că

incinta SC S.P. SRL este situată între grădinile caselor de pe strada B. și

albia râului B.A.

Reclamantul-apelant,

la fața locului, a susținut că terenul folosit de el ca grădină se întindea

până la albia râului B.A. și așa a fost folosit și de antecesorii săi, care

l-au primit în schimbul unui teren pe care l-au cedat pentru realizarea căii

ferate.

Imobilul a fost

inițial înscris în fila de CF CC Câlnic, nr. top. KK - casa nr. WW cu teren de

AA mp, proprietar tabular sub XX fiind înscris, în anul 1974, U.I., cu titlu de

succesiune asupra cotei de 1/2 parte și sub YY și ZZ, în anul 1993, U.I., cu

titlu de succesiune asupra cotei de 1/2 parte.

S-a mai susținut că,

în anul 2006, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

AAA/2006, imobilul a trecut în proprietatea minorei A.O.F. și este transnotat

în CF LL UAT Reșița, unde la sarcini se înscrie dreptul de întreținere și

uzufruct viager în favoarea lui U.I., asupra cotei de 1/2 parte și dreptul de

uzufruct viager în favoarea lui U.S.M., necăsătorită, asupra celeilalte cote de

1/2 parte.

Fila de CF LL UAT

Reșița este convertită în CF BBB Reșița.

S-a mai precizat că

din studiul celor trei cărți funciare se observă că parcela reclamantului-apelant

a avut suprafața inițială (încă din anul 1854) de 270 stp., egal AA mp și

aceasta nu a suferit vreo modificare, respectiv o diminuare de suprafață sau o

dezmembrare, în vederea efectuării unui schimb de teren.

Din documentația

topografică denumită "Plan pentru comasare și transmitere", întocmită

de Oficiul de îmbunătățiri funciare și proiectare pentru construcții agricole

Caraș-Severin în anul 1978, rezultă că pentru realizarea Bazei de producție

OIFPCA Reșița s-a restrâns suprafața parcelei nr. top. KK, a reclamantului, cu

178 mp, pentru care acestuia urmă să i se dea, în schimb, teren din parcela top

CCC (conform adresei fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al

Municipiului Reșița).

S-a susținut că

parcela nr. top. CCC a fost înscrisă în fila de CF nr. 1955 Câlnic - arabil în

Zapodia de 2 ha 3020 mp, proprietatea Statului Român. Această parcelă a fost

dezmembrată în șase subparcele: nr. top. CCC/1 de 17800 mp, nr. top. CCC/2 de

1250 mp, nr. top. CCC/3 de 380 mp, nr. top. CCC/4 de 2094 mp, nr. top. CCC/5 de

414 mp și nr. top. CCC/6 de 1082 mp. Niciuna dintre aceste parcele nu a fost

atribuită reclamantului, în schimbul terenului ce i-a fost ocupat.

Suprafața de teren de

178 mp, revendicată de reclamantul-apelant, este ocupată de baza de producție a

fostei întreprinderi de îmbunătățiri funciare.

Această bază de

producție a fost înscrisă în fila CF nr. DDD Câlnic, pe parcela rezultată din

dezmembrarea parcelei top EEE, teren de 10.522 mp, ce a fost adusă în anul 1973

din fila de CF FFF Câlnic în fila de CF DDD Câlnic, ca proprietate a Statului

Român. În anul 1989, în baza Deciziei nr. 51/1978 a Consiliului Popular al jud.

Caraș-Severin, asupra parcelei de 10552 mp se intabulează dreptul de

administrare operativă directă în favoarea Oficiului de Îmbunătățiri Funciare,

Proiectare Construcții Agricole Caraș-Severin, devenit după 1990 SC S. SA. În

anul 2006, în baza Sentinței civile nr. 2580 din 7 octombrie 2005 din Dosar nr.

3648/C/2005 al Tribunalului Caraș-Severin, învestită cu formulă executorie prin

Încheierea nr. 432/CC din 14 aprilie 2006, și a documentației tehnice aviz

O.C.P.I. nr. 1800/2006, parcela de 10522 mp se dezmembrează în cele două

subparcele menționate mai sus, care se reînscriu în fila de CF nr. DDD Câlnic,

sub PI-2 și PI-3, subparcela nr. top. GGG, nr. cad. HHH de 2628 mp este

transnotată, apoi, în CF III Câlnic, în favoarea SNIF Sucursala Caraș-Severin.

Pe parcela JJJ, nr. cad. VV se înscriu, în anul 2008, construcțiile: 3 hale,

centrală termică, depozit, anexă industrială (P+2), cantină, atelier, garaj,

punct trafo. Asupra construcțiilor se înscrie ca proprietar SC S. SA, iar

asupra terenului rămâne proprietar Statul Român.

S-a mai arătat că în

anul 2008, în baza actului de adjudecare din 18 aprilie 2008, proprietar asupra

construcțiilor este înscrisă S.P. SRL Reșița, iar terenul rămâne al Statului

Român.

Imobilul cu nr. top.

JJJ, nr. cadastral VV din CF nr. DDD Câlnic este convertit în format electronic

în CF nr. KKK Reșița.

De asemenea, s-a

arătat că în anul 2012, prin actul notarial din 19 ianuarie 2012, emis de NP

N.C., terenul de 7924 mp devine proprietatea SC S.P. SRL, cu titlu de

cumpărare.

În concluzie, terenul

revendicat de reclamant, în suprafață de 178 mp, în prezent face parte din

parcela înscrisă în CF KKK Reșița, nr. cad. VV - teren de 7924 mp cu 3 hale,

centrală termică, depozit, anexă industrială (P+2), cantină, atelier, garaj,

punct trafo, proprietar asupra terenului și construcțiilor fiind SC S.P. SRL.

În raport de această

stare de fapt și de drept și având în vedere înscrisurile depuse la dosar,

instanța de apel a reținut că cererea reclamantului este întemeiată, că acesta

are dreptul la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de legile speciale

de reparație, pentru suprafața de 178 mp, ocupată în prezent de construcții

(aflată, în fapt, în continuarea grădinii aferente imobilului casă de locuit).

Având în vedere că

această suprafață de teren nu este liberă în sensul legii și nu poate fi

restituită în natură, reclamantul este îndreptățit la a primi despăgubiri în condițiile

Legii nr. 165/2013, sens în care s-a dispus reformarea sentinței de fond.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, toate părțile.

I.

Recurentul-reclamant U.I. critică decizia recurată pentru nepronunțarea

instanței de apel asupra tuturor imobilelor indicate în primul petit al

acțiunii introductive.

În dezvoltarea

acestui motiv, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel s-a mărginit

în a face cercetări doar asupra suprafeței de 178 mp, ce face parte din parcela

înscrisă actualmente în CF KKK Reșița (provenită din CF CC Câlnic, nr. top. KK,

transnotată în CF LL UAT Reșița), nr. cad. VV - teren de 7924 mp cu 3 hale,

centrală termică, depozit anexă industrială (P+2), cantină, atelier, garaj,

punct trafo, proprietar asupra terenului și construcțiilor fiind SC S.P. SRL.

Instanțele nu au

soluționat, însă, primul capăt de cerere asupra imobilelor terenuri prevăzute

în extrasele CF nr. AA nr. top. BB (provenită din CF nr. CC Câlnic, 2799 mp -

după ce sunt scăzuți cei 178 mp din suprafața totală de 2977 mp), nr. top. DD

(2790 mp, provenită din CF nr. EE Câlnic) și nr. top. FF (provenită din CF nr.

GG Câlnic) și CF nr. HH Câlnic nr. top.II (provenită din CF nr. JJ Câlnic, 504

mp).

Se face, totuși,

vorbire despre încercarea primei instanțe de a clarifica situația juridică a

terenurilor ce fac obiectul prezentului litigiu, care, în baza notelor de la

dosar fond, emise de O.C.P.I. Caraș-Severin, reține că imobilul cu nr. top MM

nu există (nr. top. la care reclamantul nici nu a făcut vreo referire, în

petitul acțiunii fiind vorba de nr. top. DD), iar nr. top NN din CF GG nu mai

există evidențiat de sine stătător, doar unificat sub numărul menționat mai sus

(nr. top. la care reclamantul nu a făcut referire). Totodată, s-a arătat că imobilul

cu nr. top. OO nu mai există evidențiat de sine stătător, ci s-a transnotat în

fila de CF PP Câlnic cu încheierea de CF din 15 august 1964, în favoarea

Statului Român. Din studiul filei de CF EE Câlnic, imobilul a fost transnotat

sub nr. QQ în fila de CF PP, în proprietatea Statului Român, în baza Decretului

nr. 1022/1962. Imobilul cu nr. top. BB din CF Câlnic nu se regăsește în această

filă de CF, fiind sistată, transnotându-se în CF HH Câlnic, de acolo se unifică

cu mai multe parcele în favoarea SC U. SA Reșița. Imobilul cu nr. top. TT din

CF CC Câlnic s-a transnotat succesiv, apoi s-a alipit.

Față de aceste

considerente, recurentul-reclamant susține că era oportun ca expertiza

judiciară topografică a d-nei C.E. să aibă ca obiective și identificarea clară

a acestor terenuri, nu doar a suprafeței de 178 mp.

Abia după ce toate

imobilele erau identificate, instanța de judecată, constatând legalitatea și

temeinicia acțiunii și admițând astfel apelul cu schimbarea în tot a sentinței

atacate, putea să se pronunțe și asupra unor eventuale restituiri în natură sau

despăgubiri echivalente întregii suprafețe de teren solicitate prin acțiune.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

II. Recurentul-pârât

Municipiul Reșița, prin Primar, a invocat că instanța de apel a acordat mai

mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) și a pronunțat o hotărâre

lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.).

În dezvoltarea

acestor motive, recurentul-pârât a arătat că prima instanță a reținut, în mod

corect, că reclamantul a solicitat anularea Adresei din 18 ianuarie 2008 a

Comisiei municipale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor și nicidecum o dispoziție a Primarului Municipiului Reșița emisă în

baza prevederilor Legii nr. 10/2001, chiar dacă acesta a invocat ca temei legal

al acțiunii Legea nr. 10/2001.

Adresa sus-menționată

conține răspunsul Comisiei municipale pentru stabilirea dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor la cererea din 27 decembrie 2007, în

sensul comunicării Procesului-verbal din 28 decembrie 2005 și a

Procesului-verbal de afișare din 28 decembrie 2005, care conțin hotărârea

comisiei în sensul respingerii cererii reclamantului, întrucât nu face obiectul

Legii nr. 247/2005.

În realitate, cererea

reclamantului făcea obiectul Legii nr. 18/2001 a fondului funciar, actualizată,

iar comisia a soluționat-o în sensul respingerii, hotărâre pe care reclamantul

avea posibilitatea să o conteste în termenul prevăzut de lege, ceea ce nu a

făcut.

Instanța de fond în

mod corect a solicitat reclamantului să depună la dosarul cauzei notificarea

făcută către Primărie, prin care a solicitat restituirea imobilelor din cauză,

precum și cererea prin care a solicitat despăgubiri. Reclamantul nu și-a

dovedit, însă, acțiunea.

Singura notificare

depusă se adresează SC S. SA și SC S.P. SRL și prin ea s-au solicitat

despăgubiri de 10.000 euro pentru ocuparea suprafeței de 178 mp.

Mai mult, reclamantul

nu a făcut dovada, conform Legii nr. 10/2001, că ar fi formulat notificare

adresată A.V.A.S.-ului și nici nu a îndeplinit în termenul prevăzut de acest

act normativ procedura administrativă prealabilă obligatorie.

Conform prevederilor

art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, acțiunea în justiție are un

caracter subsidiar și facultativ, neputând fi exercitată decât după epuizarea

procedurii administrative.

Potrivit prevederilor

legale, persoana îndreptățită, nemulțumită de modul de rezolvare a cererii de

restituire în natură sau, după caz, de stabilire a măsurilor reparatorii prin

echivalent, are la îndemână acțiunea în justiție, ce poate fi exercitată în

termen de 30 de zile de la data când i-a fost comunicată decizia, text din

interpretarea căruia rezultă că instanța de judecată nu are competența să se

pronunțe asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri

reparatorii prin echivalent decât după soluționarea acesteia pe cale

administrativă.

Din concluziile

expertului topograf C.E. reiese că, în prezent, suprafața de teren de 178 mp

face parte din parcela înscrisă în CF nr. KKK Reșița, nr. cad. VV - teren de

7924 mp cu trei hale, centrală termică, depozit, anexă industrială, cantină,

atelier, garaj, punct trafo, proprietar asupra construcțiilor și terenului

fiind SC S.P. SRL, teren cumpărat în anul 2012 de la Statul Român, prin actul

notarial din 19 ianuarie 2012.

Conform prevederilor

art. 1 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de

restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada regimului comunist în România, imobilele preluate în mod abuziv în

perioada regimului comunist se restituie în natură, iar în situația în care

restituirea în natură nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în

echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în Cap. III.

În concluzie,

recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei atacate și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței de fond,

prin care s-a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.

III. Recurenta-pârâtă

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.)

a formulat următoarele critici:

a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.A.A.S.,

deoarece în sarcina acesteia nu se poate reține nicio obligație în cauză (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.).

În ce privește

obligațiile legale stabilite în sarcina A.A.A.S., conform Legii nr. 10/2001,

republicată, prin prevederile art. 29 și urm. din lege se reglementează regimul

juridic al reparațiilor pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate integral de A.A.A.S.

În raport de

caracterul imperativ și prioritar al normelor ce reglementează procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru emiterea deciziei cu

propunere de acordare de măsuri reparatorii nu s-a dovedit că reclamantul a

urmat procedura administrativă obligatorie legală.

Prin Legea nr.

10/2001 sunt instituite 2 etape succesive, din care prima - procedura

administrativă - este obligatorie (art. 1, art. 21 alin. (1) și (5), art. 47

alin. (2) și art. 48), iar a doua facultativă, întrucât privește controlul

judecătoresc al actelor emise în temeiul acestei legi speciale.

Potrivit art. 23 din

Legea nr. 10/2001, republicată, "Actele doveditoare (...) pot fi depuse

până la data soluționării notificării". Așadar, pentru dovedirea calității

de persoană îndreptățită, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, era necesară

completarea dosarului administrativ cu toate actele doveditoare necesare.

Prin art. 29 și urm.

din Legea nr. 10/2001 se reglementează regimul juridic al reparațiilor pentru

imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate

integral de A.A.A.S.

Notificarea se

comunică instituției publice implicate în privatizare, conform art. 29 alin.

(3) din lege, numai pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile

legii speciale, Legea nr. 247/2005 - Titlul VII.

Față de aceste

dispoziții legale, rezultă că instanța putea analiza cererea privind

despăgubirile numai în măsura în care se emitea decizie sau dispoziție

motivată, prin finalizarea procedurii administrative în condițiile Legii nr.

10/2001, iar această decizie putea face obiectul analizei de legalitate a

instanței judecătorești, în condițiile art. 26 alin. (3) din lege.

În cadrul legal

astfel stabilit, se poate constata că nu erau îndeplinite condițiile art. 29

din Legea nr. 10/2001, deoarece imobilul revendicat nu se afla evidențiat în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate integral cu respectarea dispozițiilor

legale sau într-o proporție care nu permite aplicarea art. 21 din lege.

În consecință, în

situația imposibilității legale de restituire în natură a imobilului revendicat,

obligația de a emite decizie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri

revine numai Primăriei Municipiului Reșița, în condițiile art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001.

În speță, s-a reținut

că procedura administrativă a fost parcursă în contradictoriu cu Primăria

Municipiului Reșița, care a și soluționat notificarea reclamantului prin

Dispoziția din 18 ianuarie 2008, contestată în cauză. Întrucât obligația de a

soluționa notificarea revine unității deținătoare, în patrimoniul căreia se

află imobilul, aceasta nu trebuie să se limiteze numai la respingerea cererii

de restituire în natură a imobilului, ci are obligația de a face propunere de

acordare a măsurilor reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001.

În concluzie,

competenta instanței putea interveni numai în măsura în care se emitea decizie

sau dispoziție motivată de către A.A.A.S., prin finalizarea procedurii

administrative, această decizie putând face obiectul analizei instanței

judecătorești pentru legalitate, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001.

Pe cale de

consecință, se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a

A.A.A.S., față de capătul de pretenții din acțiune.

clarificat situația juridică a terenului revendicat și a stabilit, în mod

nelegal, dreptul reclamantului la despăgubiri, în condițiile Legii nr.

165/2013, pentru cei 178 mp din CF E KKK Reșița, nr. top. VV.

Instanța de fond, în

mod legal, a reținut că nu a fost clarificată situația juridică a

imobilelor-terenuri ce fac obiectul prezentului litigiu, situație neclarificată

de către instanța de apel.

Astfel, din actele

emise de O.C.P.P.I. Caraș-Severin rezultă că imobilul revendicat, cu nr. top.

MM nu există, iar nr. top. NN din CF nr. GG nu mai există ca imobil de sine

stătător, ci doar unificat sub nr. menționat mai sus. De asemenea, imobilul cu

nr. top OO nu mai există evidențiat de sine stătător, ci figurează ca imobil

transnotat în CF nr. PP Câlnic cu încheierea de CF din 15 august 1964, în

favoarea Statului Român.

Imobilul a fost

transnotat succesiv sub nr. QQ din 15 august 1964 în CF PP Câlnic, în baza

Decretului nr. 1022/1962, în aceeași CF fiind transnotat și imobilul cu nr.

top. BB, ulterior acestea fiind transnotate în CF nr. RR Câlnic, cu mențiunea

"în favoarea Statului Român".

Doar imobilul cu nr.

top. SS din CF JJ Câlnic a fost transnotat, la rândul său, cu mai multe parcele

în favoarea SC U. SA Reșița.

Nu sunt dovedite ca

îndeplinite condițiile art. 29 și urm. din Legea nr. 10/2001, republicată, prin

care se reglementează regimul juridic al reparațiilor pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate.

Astfel, conform art.

29 și urm. din Legea nr. 10/2001, republicată, "pentru imobilele

evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât

cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul

la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare

valorii de piață a imobilelor solicitate".

Din analiza

dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, se poate

constata că A.A.A.S. are competență numai de a propune acordarea de despăgubiri

în condițiile legii, instituției competente.

În consecință, nu se

putea reține nicio obligație în sarcina A.A.A.S. în condițiile Legii nr.

10/2001.

Prin sentința de fond

s-a reținut, în mod corect, că litigiul nu se încadrează în prevederile Legii

nr. 10/2001, aspect constatat și de Comisia municipală Reșița pentru stabilirea

dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin Procesul-verbal din 28

decembrie 2005 și Procesul-verbal de afișare din 28 decembrie 2005, care conțin

hotărârea Comisiei în sensul respingerii cererii reclamantului, întrucât nu

face obiectul Legii nr. 247/2005.

obligația de a acorda efectiv măsuri reparatorii/despăgubiri în condițiile

Legii nr. 10/2001 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Acțiunea nu este

întemeiată față de A.A.A.S., deoarece A.A.A.S. are obligații legale numai în

condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, respectiv numai pentru imobilele care

se află evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate

integral, cu respectarea dispozițiilor legale, de către A.A.A.S.

Astfel, în condițiile

art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, A.A.A.S. are obligația să emită o

decizie motivată pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile

legii speciale, respectiv Legea nr. 165/2013.

Această decizie

motivată trebuie înaintată legal instituției competente, respectiv Comisiei

Naționale din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților,

conform prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Prin urmare, față de

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, A.A.A.S. are numai obligația de a

emite decizie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile

legii speciale, respectiv Legii nr. 165/2013, iar nu de a acorda efectiv

despăgubiri.

Recurenta-pârâtă a

redat conținutul art. 1, art. 16 și art. 17 din Legea nr. 165/2013, în raport

de care a concluzionat că Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Națională au atribuții în ceea ce privește regimul

stabilirii, evaluării și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv, care nu pot fi restituite în natură.

Așadar, din analiza

textelor legale evocate rezultă că A.A.A.S. nu are obligația de a acorda măsuri

reparatorii în echivalent/despăgubiri, ci numai de a emite decizia motivată și

a propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale, Legea nr.

165/2013, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

În concluzie,

recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a

deciziei atacate, în sensul admiterii excepției invocate și respingerea

acțiunii pentru restul pretențiilor formulate față de ea, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă

A.A.A.S. a depus întâmpinare la recursurile declarate de reclamant și pârâtul

Municipiul Reșița, solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

Recurentul-pârât

Municipiul Reșița a depus întâmpinare la recursurile declarate de reclamant și

pârâta A.A.A.S., solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

Recursurile sunt

fondate în limitele și pentru considerentele următoare:

Reclamantul a

învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Reșița, prin

Primar, și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), să

se dispună: anularea Dispoziției din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale

Reșița pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor

prevăzute în extrasele de CF nr. AA nr. top. BB - 2977 mp (provenită din CF nr.

CC Câlnic), nr. top. DD - 2790 mp (provenită din CF nr. EE Câlnic) și nr. top.

FF (provenită din CF nr. GG Câlnic) și CF nr. HH Câlnic nr. top. II - 504 mp

(provenită din CF nr. JJ Câlnic) și a Dispoziției din 2 februarie 2007 a

pârâtei A.V.A.S.; obligarea pârâților să-i restituie în natură terenul liber,

iar pentru terenul ocupat de construcții acordarea de despăgubiri bănești.

Reclamantul și-a

precizat ulterior acțiunea, respectiv petitul 2, în sensul că a solicitat

obligarea pârâtei A.V.A.S. să emită decizie prin care să stabilească dreptul său

la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, pentru imobilele

indicate la primul petit al acțiunii introductive de instanță (cererea

precizatoare se află la dosar fond).

Acțiunea astfel

precizată a fost respinsă de prima instanță, care a reținut, în esență, că

litigiul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât

reclamantul nu a făcut dovada formulării notificării de restituire în

condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilele indicate în acțiune.

Contestând această

soluție în apel, reclamantul a solicitat schimbarea sentinței primei instanțe,

în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost precizată, deci cu referire la

toate terenurile indicate la primul petit.

Așa cum susține și

recurentul-reclamant, instanța de apel nu s-a pronunțat, însă, asupra tuturor

terenurilor indicate la primul petit al acțiunii, limitându-și analiza doar la

suprafața de 178 mp, ce face parte din parcela înscrisă în prezent în CF E. KKK

Reșița, nr. top. VV (provenită din CF CC Câlnic, nr. top. KK).

A rămas, astfel,

neanalizată situația următoarelor terenuri indicate la primul petit al

acțiunii: terenurile prevăzute în extrasele de CF nr. AA nr. top. BB (provenită

din CF nr. CC Câlnic) - 2799 mp, reprezentând diferența dintre suprafața totală

de 2977 mp și suprafața de 178 mp, nr. top. DD (provenită din CF nr. EE Câlnic)

- 2790 mp și nr. top. FF (provenită din CF nr. GG Câlnic) și CF nr. HH Câlnic

nr. top. II (provenită din CF nr. JJ Câlnic) - 504 mp.

Lăsând necercetat

apelul sub aspectul solicitării de restituire a suprafețelor de teren

sus-menționate, curtea de apel a încălcat principiul disponibilității, care o

obliga la analiza temeiniciei pretențiilor vizând și aceste suprafețe, situație

în care devine operant cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., în raport de care recursul reclamantului va fi admis, cu consecința

casării cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca aceasta să

se pronunțe asupra tuturor pretențiilor deduse judecății.

Având în vedere

temeiul de drept pe care reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în

judecată - dispozițiile Legii nr. 10/2001, se impune ca, în rejudecare,

instanța de apel să verifice, cu prioritate, natura juridică a actului atacat

constând în Adresa din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reșița pentru

stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, respectiv să

stabilească dacă această adresă este sau nu actul de finalizare a procedurii

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru terenurile indicate la

primul petit al acțiunii, susceptibil de atacare în instanță în condițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În acest scop, cu

ocazia rejudecării urmează a fi avute în vedere și criticile formulate în

recursul pârâtului Municipiul Reșița, prin care se contestă caracterul de

dispoziție emisă în procedura Legii nr. 10/2001 pentru actul atacat

sus-menționat, critici față de care se justifică și admiterea recursului

pârâtului Municipiul Reșița, cu consecința casării cu trimitere spre

rejudecare.

Pe de altă parte,

față de pretențiile de restituire în natură sau prin echivalent a terenurilor

menționate la primul petit al acțiunii, formulate în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Reșița și A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) și întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, instanța de trimitere trebuie să verifice susținerea

reclamantului în sensul că a inițiat procedura administrativă prevăzută de

Legea nr. 10/2001 pentru toate terenurile solicitate prin acțiune, urmând a

stabili dacă și pentru celelalte terenuri indicate la primul petit al acțiunii,

în afara suprafeței de 178 mp, reclamantul a formulat notificare în condițiile

Legii nr. 10/2001.

În ipoteza formulării

notificării, instanța de trimitere trebuie să aibă în vedere că și în absența

emiterii unei dispoziții de către unitățile pretins deținătoare a terenurilor

solicitate, raportat la Decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, revine instanței de judecată

obligația să examineze în fond notificarea.

Conform deciziei în

interesul legii evocată, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al

entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul

restituirii imobilului, iar un asemenea refuz trebuie cenzurat de instanță,

sens în care acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului entității

deținătoare de a răspunde la notificare este asimilată contestației prevăzute

de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, nu pot

fi primite criticile din recursurile pârâților, conform cărora instanța de

judecată nu ar avea competența de a se pronunța asupra cererii de restituire în

natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent decât după epuizarea

procedurii administrative prin emiterea deciziei/dispoziției motivate de

soluționare a notificării, în cadrul contestației împotriva acestei

decizii/dispoziții.

În ce privește

terenul de 178 mp, înscris în prezent în CF UU Reșița, nr. top. VV, instanța de

apel a stabilit, pe baza probatoriului administrat, că pentru acesta reclamantul

a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv Notificarea din

13 august 2001.

Această notificare,

adresată de reclamant Primăriei Reșița, a fost redirecționată către pârâta

A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.), unde a fost înregistrată la 12 iunie 2002, astfel

cum rezultă din adresa emisă de A.V.A.S. la data de 2 februarie 2007, ce

constituie cel de-al doilea act a cărui anulare s-a solicitat în prezenta

cauză.

Fiind, așadar,

stabilit că pentru suprafața de 178 mp reclamantul a formulat notificare în

condițiile Legii nr. 10/2001, criticile din recursul pârâtei A.A.A.S. (fostă

A.V.A.S.) în sensul că reclamantul nu a urmat procedura administrativă

obligatorie nu sunt fondate.

De asemenea, nu sunt

fondate nici criticile vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtei

A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.).

Faptul că pârâta

A.A.A.S. este emitenta unuia dintre actele a căror anulare se solicită în cauză

(Adresa din 2 februarie 2007) justifică legitimarea ei procesuală pasivă pe

capătul de cerere cu acest obiect, iar faptul că aceeași pârâtă a fost

învestită cu soluționarea notificării reclamantului de acordare de despăgubiri

pentru terenul de 178 mp, pretins ca evidențiat în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate, o legitimează procesual pasiv pe capătul de cerere

privind despăgubirile.

Deși a stabilit că

pârâta A.A.A.S. a fost notificată, de către reclamant, în condițiile Legii nr.

10/2001, pentru suprafața de teren de 178 mp, instanța de apel nu a lămurit,

însă, dacă această entitate a răspuns la notificare, scop în care, în

rejudecare, va trebui să analizeze și să stabilească dacă adresa emisă de

A.V.A.S. la data de 2 februarie 2007 are valoarea unei dispoziții motivate de

soluționare a notificării.

În cazul în care

concluzia va fi negativă, instanța de trimitere va avea în vedere statuările

obligatorii din Decizia în interesul legii nr. XX/2007, potrivit cărora, în

absența emiterii unei dispoziții de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării, instanța de judecată este obligată să examineze în fond

notificarea.

Ca atare, criticile

din recursul pârâtei A.A.A.S., în sensul că instanța nu ar avea competența de a

se pronunța pe cererea de despăgubiri decât în măsura emiterii de către

entitatea notificată a unei decizii/dispoziții motivate de soluționare a

notificării, nu sunt fondate.

Cât privește faptul

dacă, în speță, sunt sau nu îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii A.A.A.S., în ceea ce

privește terenul ce face obiectul notificării cu care această entitate a fost

învestită, o atare chestiune ține de fondul pricinii, iar nu de calitatea

procesuală pasivă a pârâtei A.A.A.S., cum neîntemeiat se pretinde în recurs.

Întrucât aspectele de

fapt ce interesează în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 -

respectiv cine era deținătorul terenului în discuție la data intrării în

vigoare a legii, iar în cazul în care deținător era o societate comercială

privatizată, proporția privatizării acesteia - nu au fost stabilite de instanța

de apel, acestea vor fi lămurite în rejudecare, urmând ca apoi instanța să

aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 pentru angajarea răspunderii A.A.A.S.

În caz afirmativ și

în măsura în care se confirmă calitatea reclamantului de persoană îndreptățită

la restituire, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a)/art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, instanța de trimitere va hotărî asupra limitelor răspunderii

pârâtei A.A.A.S. în raport de prevederile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea

nr. 10/2001, sens în care vor fi avute în vedere și criticile formulate pe

acest aspect în recursul pârâtei A.A.A.S.

În concluzie, față de

incompleta stabilire a situației de fapt și față de nepronunțarea instanței de

apel asupra pretențiilor de despăgubire cu privire la toate terenurile indicate

în acțiune, în temeiul dispozițiilor art. 314 și art. 312 alin. (1), (2) și (5)

raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile

tuturor părților, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de trimitere va reevalua probatoriul administrat și va

dispune orice altă probă pe care o va aprecia necesară pentru a lămuri: dacă

reclamantul a formulat notificare, în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru

celelalte terenuri indicate la primul petit al acțiunii, în afara celui de 178

mp, ce face obiectul Notificării din 13 august 2001; în cazul formulării unei

astfel de notificări, dacă aceasta a fost soluționată de entitatea deținătoare;

cine era deținătorul terenului de 178 mp la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, iar în cazul în care acesta era o societate comercială

privatizată, care era proporția privatizării acesteia.

În funcție de

rezultatul acestor verificări de fapt și după ce va stabili și natura juridică

a celor două acte a căror anulare s-a solicitat prin acțiune, în sensul celor

arătate mai sus, instanța de trimitere se va pronunța asupra legalității și

temeiniciei sentinței de fond, raportat la fiecare pretenție ce face obiectul

cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată de

reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamantul U.I. și de pârâții Municipiul Reșița, prin Primar, și

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr.

182/R din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ