ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1551/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1551/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin la data de 04 februarie 2010 sub nr. 439/115/2010,

reclamantul U.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu

cu pârâții Municipiul Reșița, prin primar și A.V.A.S., anularea dispoziției din

18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reșița pentru stabilirea dreptului de

proprietate privată asupra terenurilor prevăzute în extrasele C.F. - 2.977 mp

(provenită din C.F., Câlnic), - 2.790 mp (provenită din C.F., Câlnic) și - 504

mp (provenită din C.F., Câlnic), precum și a dispoziției A.V.A.S. din 2

februarie 2007; obligarea pârâților să-i restituie în natură imobilul-teren,

acolo unde este posibil, nefiind edificate construcții autorizate, iar pentru

terenul ocupat de construcții acordarea de despăgubiri bănești.

Prin precizarea formulată

la data de 16 martie 2010, reclamantul a arătat că a solicitat obligarea

pârâtei A.V.A.S. să emită decizie prin care să-i stabilească dreptul la

despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, pentru imobilele

indicate la petitul 1 din acțiunea introductivă de instanță.

Prin sentința nr. 1625

din 13 octombrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea, reținând,

în esență, că în realitate, cererea reclamantului a făcut obiectul Legii nr. 18/2001

a fondului funciar, cu modificările și completările ulterioare, iar Comisia

municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor a soluționat-o în sensul respingerii acesteia, hotărâre pe care

reclamantul avea posibilitatea să o conteste în termenul prevăzut de lege, dar

nu a făcut-o.

Deși reclamantul a

susținut și s-a obligat, la termenul de judecată din 19 mai 2010, să facă

dovada formulării unei notificări către Primărie, prin care a solicitat

restituirea în natură a imobilelor din cauză, precum și a cererii prin care a

solicitat despăgubiri, nu și-a mai dovedit această susținere, sens în care

instanța a constatat că prezentul litigiu nu se încadrează în prevederile Legii

nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 182/R

din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis

apelul reclamantului împotriva sentinței mai sus menționate, a anulat

dispoziția din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reșița pentru stabilirea

dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și a constatat că

reclamantul are dreptul de despăgubire pentru cei 178 mp din C.F.E., Reșița, ce

i se vor acorda în condițiile Legii nr. 165/2013.

Prin Decizia nr. 2508

din 2 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursurile declarate de reclamantul U.I., de pârâții Municipiul Reșița,

prin primar, Autoritatea pentru A.A.A.S. împotriva deciziei sus arătate, pe

care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța supremă a constatat că instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra tuturor terenurilor indicate la primul petit al acțiunii,

limitându-și analiza doar la suprafața de 178 mp, ce face parte din parcela

înscrisă în prezent în C.F.E., Reșița (provenită din C.F., Câlnic).

A

rămas, astfel, neanalizată situația următoarelor terenuri indicate la primul

petit al acțiunii: terenurile prevăzute în extrasele de C.F., Câlnic, 2.799 mp,

reprezentând diferența dintre suprafața totală de 2.977 mp și suprafața de 178

mp, (provenită din C.F., Câlnic) - 2.790 mp și  - 504 mp.

Având

în vedere temeiul de drept pe care reclamantul și-a fundamentat cererea de

chemare în judecată - dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de recurs a

apreciat că în rejudecare, instanța de apel trebuie să verifice, cu prioritate,

natura juridică a actului atacat constând în adresa nr. 15159/18 ianuarie 2008

a Comisiei municipale Reșița pentru stabilirea dreptului de proprietate privată

asupra terenurilor, respectiv să stabilească dacă această adresă este sau nu

actul de finalizare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001

pentru terenurile indicate la primul petit al acțiunii, susceptibil de atacare

în instanță în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În

acest scop, cu ocazia rejudecării, instanța de recurs a statuat că vor fi avute

în vedere și criticile formulate în recursul pârâtului Municipiul Reșița, prin

care se contestă caracterul de dispoziție emisă în procedura Legii nr. 10/2001

pentru actul atacat sus-menționat.

Pe de altă parte,

față de pretențiile de restituire în natură sau prin echivalent a terenurilor

menționate la primul petit al acțiunii, formulate în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Reșița și A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) și întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001, instanța de trimitere trebuie să verifice susținerea

reclamantului în sensul că a inițiat procedura administrativă prevăzută de

Legea nr. 10/2001 pentru toate terenurile solicitate prin acțiune, urmând a

stabili dacă și pentru celelalte terenuri indicate la primul petit al acțiunii,

în afara suprafeței de 178 mp, reclamantul a formulat notificare în condițiile

Legii nr. 10/2001.

În ce privește

terenul de 178 mp, înscris în prezent în C.F.E., Reșița, instanța de apel a

stabilit, pe baza probatoriului administrat, că pentru acesta reclamantul a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv notificarea din 13

august 2001 (fila 26 dosar apel).

Această notificare,

adresată de reclamant Primăriei Reșița, a fost redirecționată către pârâta A.A.A.S.

(fostă A.V.A.S.), unde a fost înregistrată din 12 iunie 2002, astfel cum

rezultă din adresa emisă de A.V.A.S. la data de 2 februarie 2007, ce constituie

cel de-al doilea act a cărui anulare s-a solicitat în prezenta cauză.

Fiind, așadar,

stabilit că pentru suprafața de 178 mp reclamantul a formulat notificare în

condițiile Legii nr. 10/2001, criticile din recursul pârâtei A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.)

în sensul că reclamantul nu a urmat procedura administrativă obligatorie nu

sunt fondate.

Faptul că pârâta A.A.A.S.

este emitenta unuia dintre actele a căror anulare se solicită în cauză (adresa

din 02 februarie 2007), justifică legitimarea ei procesuală pasivă pe capătul

de cerere cu acest obiect, iar faptul că aceeași pârâtă a fost învestită cu

soluționarea notificării reclamantului de acordare de despăgubiri pentru

terenul de 178 mp, pretins ca evidențiat în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate, o legitimează procesual pasiv pe capătul de cerere

privind despăgubirile.

Deși a stabilit că

pârâta A.A.A.S. a fost notificată de către reclamant, în condițiile Legii nr. 10/2001,

pentru suprafața de teren de 178 mp, instanța de apel nu a lămurit, însă, dacă

această entitate a răspuns la notificare, scop în care, în rejudecare, va

trebui să analizeze și să stabilească dacă adresa emisă de A.V.A.S. la data de

02 februarie 2007 are valoarea unei dispoziții motivate de soluționare a

notificării.

În cazul în care

concluzia va fi negativă, instanța de trimitere va avea în vedere statuările

obligatorii din Decizia în interesul Legii nr. 20/2007, potrivit cărora, în

absența emiterii unei dispoziții de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării, instanța de judecată este obligată să examineze în fond notificarea.

Întrucât aspectele de

fapt ce interesează în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 -

respectiv cine era deținătorul terenului în discuție la data intrării în

vigoare a legii, iar în cazul în care deținător era o societate comercială

privatizată, proporția privatizării acesteia - nu au fost stabilite de instanța

de apel, acestea vor fi lămurite în rejudecare, urmând ca apoi instanța să

aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

pentru angajarea răspunderii A.A.A.S.

În caz afirmativ și

în măsura în care se confirmă calitatea reclamantului de persoană îndreptățită

la restituire, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, instanța de trimitere va hotărî asupra limitelor răspunderii pârâtei A.A.A.S.

în raport de prevederile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, sens

în care vor fi avute în vedere și criticile formulate pe acest aspect în

recursul pârâtei A.A.A.S.

Prin Decizia nr. 19

din 10 februarie 2015 Curtea de Apel Timișoara-Secția I civilă, în rejudecare,

a admis apelul reclamantului împotriva hotărârii de primă instanță, a admis în

parte acțiunea, a anulat adresa din 02 februarie 2007 emisă de A.V.A.S., a

constatat că reclamantul este îndreptățit la acordarea despăgubirilor pentru

cei 178 mp - înscriși actualmente în C.F.E. Reșița ce se vor stabili, potrivit Legii

nr. 165/2013, de către C.N.C.I., a respins acțiunea formulată de reclamant

împotriva pârâtului Municipiul Reșița, prin primar, a respins celelalte

pretenții ale reclamantului și a obligat pârâta Autoritatea pentru A.A.A.S.

să-i plătească reclamantului suma de 400 lei cu titlul de cheltuieli parțiale

de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel, în rejudecare, a constatat că premisa soluționării

corecte a pretențiilor reclamantului în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001

- pe care și-a bazat, în mod neechivoc, acțiunea - este observarea modului în

care reclamantul a uzat de procedurile acestei legi pentru a-și asigura

succesul demersurilor în justiție.

Din probele dosarului

dar și din propriile precizări ale reclamantului făcute rezultă că acesta nu a

făcut notificare în baza Legii nr. 10/2001 decât pentru unul din terenuri,

respectiv cel de 178 mp (identificat prin expertiză ca făcând parte din parcelă

din C.F. inițial Cîlnic, actualmente înscrisă în C.F.E., Reșița), pentru toate

celelalte terenuri solicitările sale fiind făcute în baza Legii nr. 247/2005.

În acest sens,

cererea referitoare la terenurile din C.F., Cîlnic, a fost analizată de Comisia

municipală Reșița pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor constituită în baza Legii nr. 247/2005 și a fost respinsă de

această comisie, în unanimitate, pentru că nu face obiectul acestei legi.

Această rezoluție i-a

fost adusă reclamantului la cunoștință prin adresa din 18 ianuarie 2009 atacată

în prezentul dosar.

În lumina celor

precizate, rezultă că această adresă nu are valoarea unei dispoziții/decizii

motivate în sensul dispozițiilor art. 26 al Legii nr. 10/2001 pentru a putea

deschide calea unei contestații în justiție bazate pe prevederile acestei legi

(așa cum a înțeles să procedeze reclamantul prin acțiunea sa).

Chiar dacă s-ar considera

că, în mod corect, Comisia locală Reșița a respins solicitarea reclamantului

referitoare la terenurile menționate (lucru care nu poate fi însă făcut în

prezentul dosar, pe de o parte, pentru că acțiunea se bazează, în mod expres și

neechivoc pe procedurile Legii nr. 10/2001 și nu pe cele ale legilor fondului

funciar iar, pe de altă parte, pentru că soluționarea litigiilor generate de

aplicarea acestei din urmă legi sunt supuse altor proceduri și competențe

materiale de jurisdicție), în prezentul dosar tot nu s-ar putea evoca și tranșa

situația juridică a acestor terenuri.

Concluzia a fost

dedusă pe baza observării atât a situației de fapt a terenurilor, cât și a

dispozițiilor speciale și limitative ale Legii nr. 10/2001 pe care s-a

întemeiat această acțiune.

Astfel, terenurile pe

care reclamantul le-a solicitat spre restituire în natură și/sau echivalent în

baza Legii nr. 247/2005 au fost preluate de stat cu titlu de expropriere și

destinate apoi edificării unor construcții industriale sau edilitare, din care

cauză stabilirea naturii și întinderii măsurilor reparatorii pentru acestea

trebuia făcută în raport cu prevederile legii speciale în materie, respectiv

Legea nr. 10/2001.

Această lege într-un

articol al său (inițial art. 21 alin. (1), devenit, prin republicarea legii, art.

22 alin. (1)) prevedea un termen de 6 luni (calculat de la data intrării în

vigoare a legii) pentru formularea notificării de către persoanele

îndreptățite, termen care a fost prorogat ulterior prin O.U.G. nr. 109/2001 și

O.U.G. nr. 145/2001, el expirând ca atare la data de 14 februarie 2002.

Împlinirea acestui

termen, fără valorificarea la timp a dreptului de a formula notificarea, atrage

decăderea din acest drept, nefiind astfel posibilă nici întreruperea, nici

suspendarea termenului și, pe cale de consecință, nici repunerea în termen a

celor interesați.

Cu alte cuvinte,

pentru ca reclamantului U.I. să-i poată fi recunoscut dreptul la acordarea

măsurilor reparatorii prevăzute pentru terenurile din acțiune trebuia ca el să

formuleze notificarea în termen legal pentru toate aceste terenuri, ori, el nu

a făcut acest lucru - așa cum a afirmat și cum o dovedesc și înscrisurile din

dosar - decât cu privire la terenul de 178 mp ce face parte din parcela

înscrisă în C.F. inițial Cîlnic.

Restul terenurilor a

căror situație juridică a supus-o analizei Comisiei Locale Reșița pentru

aplicarea legilor fondului funciar au fost solicitate în baza Legii nr. 247/2005

însă această lege. deși a modificat și completat anumite dispoziții ale Legii nr.

10/2001 (în special sub aspectul procedurii de acordare a măsurilor reparatorii

prin echivalent), nu a conținut dispoziții prin care să proroge termenul

stabilit inițial pentru formularea notificării sau să permită repunerea în

acest termen a celor care (la fel ca și reclamantul) nu au uzat la timp de

prevederile sale.

Reclamantul a

cunoscut despre obligația de a formula notificare pentru terenurile sale

expropriate de sta, aspect ce rezultă nu numai din solicitarea în acest sens

privind parcela de 178 mp, ci și din faptul că pentru alte terenuri cu situație

juridică similară s-a adresat primarului municipiului Reșița în baza Legii nr. 10/2001,

cererea sa fiind soluționată prin Dispoziția nr. 414 din 15 februarie 2006. Cu

acea ocazie i-au fost restituite în natură o parte din terenuri din C.F.,

pentru celelalte terenuri din notificările din Dosarul execuțional nr. 198/2001

ce nu mai pot fi restituite (fără a se preciza care sunt acestea), fiindu-i

oferite alte terenuri în schimb.

Rezumând analiza

efectuată, instanța de apel a reținut că singurul imobil care poate face

obiectul examinării în prezenta cauză, bazată pe Legea nr. 10/2001, este

terenul de 178 mp pentru care reclamantul a formulat notificare în termenul

legal.

Astfel, prin

notificarea adresată la 13 august 2001 Primăriei municipiului Reșița prin

intermediul executorului judecătoresc (Dosar execuțional nr. 198/2001), reclamantul

U.I. a solicitat despăgubiri bănești pentru terenul de 178 mp din parcela

înscrisă în C.F., Cîlnic, pe care a susținut că se află un edificiu industrial.

Cererea sa a fost

direcționată, urmare a destinației actuale a terenului, către A.V.A.S., instituție

care, prin adresa din 02 februarie 2007, i-a comunicat reclamantului faptul că

solicitarea sa nu face obiectul Legii nr. 10/2001 pentru că imobilul revendicat

a fost și este încă în proprietatea sa.

Din expertiza

efectuată în rejudecare a rezultat că suprafața de teren în discuție face parte

din imobilul înscris inițial în C.F. Cîlnic, casa, cu teren de 971 mp.

Suprafața de 971 mp a

fost ulterior restrânsă cu 178 mp prin preluarea de către stat a acestei

porțiuni, pentru realizarea Bazei de producție O.I.F.P.C.A. Reșița, operațiune

de expropriere valabilă chiar și fără înscriere în C.F. (art. 26 din Decretul nr.

115/1938, în vigoare la acel moment).

Pentru suprafața de

178 mp, prin adresa din 1978 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului

Reșița, reclamantului i s-a propus în schimb atribuirea unei suprafețe

echivalente din parcelă însă în fapt acest lucru nu s-a întâmplat.

Ca urmare a

operațiunilor ulterioare de dezmembrare și comasare, terenul de 178 mp

revendicat de reclamant face parte în prezent din parcela înscrisă în C.F.E.

(teren de 7.924 mp cu 3 hale, centrală termică, depozit, anexă industrială,

cantină, atelier, garaj, punct trafo), proprietar asupra construcțiilor fiind SC

S.P. SRL Reșița, persoană juridică care a preluat baza de producție a fostei

Întreprinderi de Îmbunătățiri Funciare.

S-a reținut că

terenul pentru care reclamantul solicită acordarea măsurilor reparatorii face

obiectul Legii nr. 10/2001, că notificarea în acest sens a fost făcută cu

respectarea termenului prevăzut de această lege și că până în prezent niciuna

din entitățile care au examinat solicitarea sa nu a soluționat-o în vreun fel.

În absența unui

astfel de răspuns, potrivit dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 20/2007,

instanța de apel s-a considerat abilitată să soluționeze pe fond pretențiile ce

au făcut obiectul notificării.

În privința pârâtului

Municipiului Reșița, prin primar, s-a arătat că nu justifică împrocesarea sa

deoarece nu este persoană deținătoare, în sensul legii, a imobilului

revendicat.

Așa cum a rezultat

din expertiza administrată în cauză, parcela de 178 mp preluată de stat de la

reclamant, prin comasări și dezmembrări succesive, a ajuns în patrimoniul

fostei Întreprinderi de Îmbunătățiri Funciare care și-a edificat baza de

producție pe terenul astfel dobândit, în baza Decretului nr. 51/1978

intabulându-se în 1989, dreptul de administrare operativă directă al O.I.F.P.C.A

Caraș-Severin (acest drept fiind recunoscut în doctrină și jurisprudență ca un

drept de proprietate imperfect).

După 1990 această

persoană juridică a devenit, prin privatizarea construcțiilor, SC S. SA, statul

rămânând în continuare proprietar al terenului.

În 2008, în baza

actului de adjudecare, proprietară a construcțiilor devine SC S.P. SRL Reșița,

statul continuând să fie proprietar al terenului pe care acestea sunt

edificate.

Pe baza acestei

analize, curtea de apel a stabilit că persoana juridică deținătoare a terenului

de 178 mp revendicat de reclamant este societatea care a dobândit dreptul de

proprietate de la cea rezultată din privatizarea societății de stat iar nu

statul, reprezentat în plan local de Municipiul Reșița (ca titular de drepturi în

sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998). Așadar A.V.A.S. justifică acea calitate

de persoană juridică chemată să intervină în procedura de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent - și, deci, calitate de pârâtă - neavând o atare

calitate Municipiul Reșița reprezentat de primarul acestei localități.

În mod justificat,

această din urmă instituție a direcționat către A.V.A.S. notificarea

reclamantului pentru restituirea în natură sau/și prin echivalent a suprafeței

de 178 mp (considerând că acesta este în proprietatea unei societăți rezultate

din procedura de privatizare). Deși în acest fel, primăria a omis să emită o

dispoziție/decizie motivată conform Legii nr. 10/2001, omisiunea sa e

rezultatul corectei interpretări a legii.

Din datele dosarului

a rezultat că terenul expropriat de stat este în administrarea și folosința

unei societăți comerciale cu capital privat care l-a dobândit, prin executare

silită, de la cea rezultată din privatizarea fostei societăți comerciale de

stat.

În acest context,

instituția care a girat procedura de privatizare a unității deținătoare

(deținătoare înțeleasă de dispozițiile art. 22 și art. 25 din Legea nr. 10/2001

și de dispozițiile din cap. 2 al Normelor ei de aplicare ca fiind nu numai cea

care are bunul în proprietate ci și cea care are înregistrat în patrimoniu, cu

orice titlu, acest bun) este, deci, persoana juridică obligată să soluționeze

notificarea reclamantului U.I.

Singurul act pe care

l-a emis pârâta A.V.A.S. ca urmare a notificării reclamantului a fost adresa

din 02 februarie 2007 (prin care, în mod greșit, i-a comunicat reclamantului că

imobilul este în proprietatea lui și că nu face, obiectul Legii nr. 10/2001).

Acest act, deși nu are natura unei decizii/dispoziții motivate conform art. 26

din lege pentru a deschide calea unei contestații în justiție, se impune totuși

a fi anulat în raport cu constatările eronate pe care le conține.

Ca atare, ținând cont

de faptul că terenul de 178 mp a fost preluat de stat în 1978 cu titlu de

expropriere (titlu ce atrage aplicarea în cauză a Legii nr. 10/2001), că pentru

acest transfer de proprietate reclamantul nu a primit până în prezent

despăgubiri în natură sau prin echivalent, că notificarea adresată în baza

Legii nr. 10/2001 a fost formulată în termenul legal către Municipiul Reșița,

prin primar, și că acesta a direcționat-o către A.V.A.S. care nu și-a

îndeplinit obligația de a analiza pe fond solicitarea legitimă a reclamantului,

instanța de apel a admis în parte acțiunea și a constatat că reclamantul este

îndreptățit la aplicarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile

legii speciale în vigoare la acest moment, (respectiv ale Legii nr. 165/2013)

pentru terenul în discuție, înscris în prezent în C.F.E. Reșița.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au formulat recurs atât reclamantul U.I., cât și

pârâta Autoritatea pentru A.A.A.S.

U.I. nu a încadrat în drept calea de atac și a arătat că în mod eronat instanța

de judecată a reținut faptul că acesta ar fi primit teren în schimb, deoarece

terenurile primite sunt conținute în parcele care nu fac obiectul prezentei

cauze.

Terenul primit în schimb

face parte din parcelele parohiei Cîlnic, revendicate de către parohie, terenul

fiind cedat de către reclamant parohiei prin act notarial.

Recurentul-reclamant

a mai arătat că nu a depus notificare în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât

aceasta se referă la terenurile forestiere și a anexat memoriului de recurs

câteva paragrafe din Legea nr. 247/2005 despre care consideră că îi sunt

aplicabile.

Autoritatea pentru A.A.A.S. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., formulând următoarele critici de nelegalitate:

- În mod greșit

instanța de apel nu a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.A.A.S.,

având în vedere că nu s-a dovedit că reclamantul a urmat procedura

administrativă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 iar în cauză nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din același act normativ deoarece

imobilul revendicat nu este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate integral.

Potrivit art. 29

alin. (3) din lege, notificarea se comunică instituției publice implicată în

privatizare numai pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile

legii speciale, Legea nr. 247/2005 Titlul VII, privind regimul de stabilire și

plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Astfel

fiind, instanța putea analiza cererea privind despăgubirile numai în măsura în

care se emitea decizia sau dispoziția motivată prin finalizarea procedurii

administrative în condițiile Legii nr. 10/2001/R, pentru ca această decizie să

poată face obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în

condițiile art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

În cadrul legal

astfel stabilit se putea constata că nu erau îndeplinite condițiile art. 29 din

Legea nr. 10/2001/R, deoarece imobilul revendicat nu se afla evidențiat în

patrimoniul unei societăți comerciale privatizate integral cu respectarea

dispozițiilor legale de către A.A.A.S., sau într-o proporție care nu permitea

aplicarea art. 21 din Legea nr. 10/2001/R.

În consecință, în

situația imposibilității legale de restituire în natură a imobilului revendicat

în natură, obligația de a emite decizia motivată cu propunerea de acordare a

despăgubirilor revine Primăriei Municipiului Reșița, autoritatea față de care a

și fost parcursă procedura administrativă și care a soluționat notificarea

intimatului U.I. prin Dispoziția din 18 ianuarie 2008 contestată în cauza

dedusă judecații, întrucât obligația de a soluționa notificarea revine unității

deținătoare în patrimoniul căreia se afla imobilul, care nu trebuie sa se

limiteze numai la respingerea cererii de restituire în natură a imobilului, ci

are obligația de a face oferta de propunere de acordarea a măsurilor

reparatorii în condițiile Legii nr. 10/200/2001.

Competența instanței

putea interveni numai în măsura în care se emitea o decizie sau dispoziție

motivată de către A.A.A.S., prin finalizarea procedurii administrative, pentru

ca această decizie să poată face obiectul analizei instanței judecătorești.

În condițiile

imposibilității restituirii în natură a bunului revendicat, obligația de

emitere a deciziei motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri revine

Primăriei municipiului Reșița în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

așa cum de altfel în mod corect s-a și reținut în cauză.

- Instanța de apel nu

a clarificat situația juridică a terenului revendicat și a stabilit în mod

nelegal dreptul la despăgubire pentru cei 178 mp din C.F. Reșița ce i se vor

acorda reclamantului în condițiile Legii nr. 165/2013.

Aceasta întrucât s-a

reținut de către instanța de apel că proprietar al construcțiilor edificate pe

terenul revendicat este SC S.P. SRL Reșița, terenul fiind în proprietatea

statului, omițându-se faptul că A.A.A.S. nu este proprietar de terenuri,

obiectul de activitate constând doar în vânzarea pachetelor de acțiuni deținute

la societăți comerciale.

Pornind de la datele

reținute prin expertiza administrată în cauză, recurenta-pârâtă a susținut că A.A.A.S.

are competența numai de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii,

instituției competente, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor

societăți comerciale privatizate, altele decât cele menționate la art. 21 alin.

(1) și(2).

În consecință, în mod

corect și legal nu se putea reține nicio obligație în sarcina A.A.A.S. în

condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința de fond

s-a reținut în mod corect că litigiul nu se încadrează în prevederile Legii nr.

10/2001, sens în care recurentei-pârâte nu-i revine nicio obligație în temeiul

acestui act normativ.

- Recurenta-pârâtă nu

are obligația de a acorda efectiv măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001,

instanța de apel nestabilind în mod concret instituția obligată să soluționeze

notificarea reclamantului.

În acest sens,

recurenta-pârâtă învederează că A.A.A.S. are obligația să emită decizie

motivată cu propunerea de acordare de despăgubiri doar în condițiile art. 29

din Legea nr. 10/2001, iar nu pentru acordarea efectivă a acestora. Susține că

în prezenta cauză nu sunt dovedite ca îndeplinite condițiile art. 29 din Legea

nr. 10/20001 în care să poată avea loc angajarea răspunderii sale, ca

instituție implicată în privatizarea unei societăți comerciale deținătoare a

imobilului notificat.

Potrivit dispozițiilor

Legii nr. 165/2013, atribuții exclusive și exprese în ceea ce privește regimul

stabilirii evaluării și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv ce nu mai pot fi restituite în natură revin A.N.R.P. și Comisiei

Naționale ce funcționează în cadrul acesteia.

- În mod nelegal

instanța de apel a obligat pârâta la plata, către reclamant, a cheltuielilor de

judecată, în condițiile în care nu se poate reține reaua-credință sau

comportarea neglijentă pricinuită de apărarea sa în acest proces.

În acest sens,

recurenta-pârâtă arată că cheltuielile de judecată au fost în mod arbitrar

stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, care să fie conforme

costurilor reale ale procesului.

De asemenea,

cheltuielile de judecată nu au fost puse în discuția părților, fiind încălcate

principiul contradictorialității și al rolului activ al judecătorului, precum

și principiul egalității armelor statuat de jurisprudența europeană.

Recurenta a solicitat

reducerea cheltuielilor de judecată, acestea neîntrunind cerința caracterului

rezonabil și proporțional, sau exonerarea sa de la plată.

În drept, au fost

indicate dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 312 C. pr. civ., Legea nr. 10/2001/R,

Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, recurenta solicitând și judecarea

cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 4 mai 2015,

intimatul Municipiul Reșița a formulat întâmpinare la recursul declarat de U.I.,

solicitând respingerea acestuia ca nefundat deoarece s-a stabilit corect că

adresa din 18 ianuarie 2008 a Comisiei Municipale pentru stabilirea dreptului

de proprietate privată a respins notificarea reclamantului, ce nu a fost

formulată în termenul legal, cu motivarea că nu face obiectul Legii 247/2005.

S-a stabilit corect și că pretențiile reclamantului întemeiate pe dispozițiile

Legii nr. 10/20001 nu sunt opozabile Municipiului Reșița deoarece acesta nu are

calitatea de persoană deținătoare, în sensul legii, a imobilului notificat. S-a

dovedit că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 doar

pentru imobilul în suprafață de 178 mp situat în Câlnic, iar pentru acesta A.A.A.S.

are obligația de a emite o decizie motivată pentru propunerea de acordare de

despăgubiri în condițiile Legii nr. 165/2013, dat fiind conținutul art. 29 al

Legii nr. 10/2001.

La termenul de

judecată din 13 mai 2015, Înalta Curte a dispus din oficiu atașarea la dosar a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 ianuarie 2012, în

legătură cu care există informații în dosar în sensul că ar fi constituit actul

juridic prin care Statul ar fi transmis în proprietatea SC S.P. SRL Reșița

terenul la care a fost comasată și suprafața de 178 mp teren ce a făcut

obiectul notificării reclamantului.

Înscrisul solicitat a

fost atașat la dosar, împreună cu o copie actuală a C.F. a localității Reșita,

filele 41-47 dosar recurs.

Analizând recursurile

declarate împotriva deciziei instanței de apel, în raport și de înscrisul nou

administrat în calea de atac a recursului, Înalta Curte reține următoarele:

recursului declarat de recurentul-reclamant U.I., se constată că acesta nici nu

a fost încadrat în drept de parte, dar că nici nu conține critici de

nelegalitate privitoare la soluția adoptată prin decizia instanței de apel.

Astfel, eronata reținere

de către instanța de apel a împrejurării că reclamantul ar fi primit teren în

schimbul celor 178 mp preluați de stat, constituie o critică ce nici nu

corespunde situației reale a litigiului - deoarece prin decizia atacată

instanța de apel a reținut că pentru suprafața preluată de stat de la

reclamant, de 178 mp, acestuia doar i s-a propus atribuirea unei suprafețe

echivalente din parcelă, însă în fapt acest lucru nu s-a întâmplat - dar care,

în plus, ține de stabilirea situației de fapt a cauzei în fața instanței de

apel, situație de fapt ce nu poate fi cenzurată pe calea recursului.

Tot astfel,

justificarea oferită de recurentul-reclamant în privința neformulării unei

notificări în temeiul Legii nr. 18/1991 este absolut nerelevantă în economia

cauzei, a cărei premisă de soluționare corectă, s-a reținut de către instanța

de apel a consta în observarea modului în care reclamantul a uzat de

procedurile Legii nr. 10/2001, act normativ pe care acesta și-a bazat în mod

neechivoc pretențiile deduse judecății în prezenta cauză.

În sfârșit, în

cuvântul său asupra recursului, recurentul-reclamant a susținut că în mod

greșit instanța de apel s-a referit doar la parcela de 178 mp teren, nu și la

celelalte, în privința cărora a formulat, de asemenea, notificare trimisă prin

executor Primăriei Reșița, aspectele susținute oral de parte neregăsindu-se și

în memoriul (scris) de recurs al acesteia pentru ca, învestită legal, instanța

de recurs să poată trece la examinarea lor.

În aceste condiții,

reținând absența din cuprinsul memoriului de recurs formulat de reclamant a

unor critici de nelegalitate împotriva hotărârii pronunțate în apel, Înalta

Curte va constata, în condițiile art. 306 C. proc. civ., nulitatea recursului

declarat.

privește recursul declarat de recurenta-pârâtă A.A.A.S., acesta se dovedește a

fi întemeiat în limita acelor critici prin care s-a invocat fie greșita

aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, fie

greșita determinate a instituției obligată prin lege să soluționeze notificarea

reclamantului vizând suprafața de 178 mp teren preluată de stat prin

expropriere, în raport de situația juridică actuală a acestui imobil, critici

pe care recurenta le-a reiterat prin toate cele trei motive de nelegalitate pe

care le-a susținut împotriva deciziei atacate, întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. (cu excepția celui final, care a vizat obligația de plată

a cheltuielilor de judecată din apel, a cărui soartă depinde însă de dezlegarea

ce se va da criticilor vizând soluția din apel).

Celelalte critici

susținute de recurenta A.A.A.S. sunt, în cea mai mare parte a lor, reiterări

ale apărărilor invocate prin recursul acestei părți formulat în cel dintâi

ciclu procesual al cauzei, și cărora instanța de recurs le-a dat o dezlegare

irevocabilă și obligatorie prin Decizia nr. 2508 din 2 octombrie 2014, fiind

inadmisibilă invocarea lor pentru a doua oară în recurs, în urma rejudecării

cauzei după casare.

Fac parte din această

categorie acele susțineri prin care recurenta-pârâtă a criticat greșita

nereținere de către instanța de apel a excepției lipsei calității sale

procesuale pasive în cauză ori faptul neparcurgerii de către reclamant a

procedurii administrative obligatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu

referire la terenul de 178 mp.

Sub aceste aspecte, Decizia

nr. 2508 din 2 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit

că, în calitatea sa de emitentă a unuia dintre actele a căror anulare se

solicită (adresa din 2 februarie 2007), pârâta A.A.A.S. justifică legitimare

procesuală pasivă pe capătul de cerere cu acest obiect, iar faptul că aceeași

pârâtă a fost învestită cu soluționarea notificării reclamantului de acordare

de despăgubiri pentru terenul de 178 mp, pretins ca evidențiat în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate, o legitimează procesual pasiv pe capătul

de cerere privind despăgubirile. Aceeași decizie a mai reținut că îndeplinirea

ori neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

pentru angajarea răspunderii A.A.A.S., în ceea ce privește terenul ce face

obiectul notificării cu care această entitate a fost învestită, constituie o

chestiune ce ține de fondul pricinii, iar nu de calitatea procesuală pasivă a

acestei pârâte, cum neîntemeiat s-a pretins de această parte.

De asemenea,

stabilind că pentru terenul de 178 mp reclamantul a formulat notificare în

condițiile Legii nr. 10/2001 - singurul dintre imobilele deduse judecății prin

prezenta acțiune aflat în această situație, după cum s-a stabilit și în urma

rejudecării cauzei în apel după casare - Înalta Curte a apreciat că nu sunt

fondate criticile din recursul pârâtei A.A.A.S., în sensul că reclamantul nu a

urmat procedura administrativă obligatorie.

Tot o reiterare a

criticii invocate prin recursul dezlegat irevocabil prin Decizia de casare nr.

2508 din 2 octombrie 2014 a Înaltei Curți o constituie și susținerea din

recursul pârâtei potrivit căreia instanța de judecată nu ar avea competența de

a se pronunța asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri

reparatorii în echivalent decât după epuizarea procedurii administrative prin

emiterea deciziei/dispoziției motivare de soluționare a notificării, în cadrul

contestației împotriva acestei decizii/dispoziții.

Făcând trimitere la

dezlegările de principiu cu valoare obligatorie regăsite în decizia de recurs

în interesul Legii nr. 20/2007, instanța de casare ce a pronunțat Decizia nr.

2508 din 2 octombrie 2014 a trasat în sarcina instanței de apel ca, în

rejudecare, să verifice dacă reclamantul a inițiat procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru toate terenurile solicitate prin acțiune,

iar în ipoteza formulării notificării, să aibă în vedere că, și în absența

emiterii unei decizii/dispoziții de către unitățile pretins deținătoare ale

terenurilor solicitate, revine instanței de judecată obligația să examineze în

fond notificarea. Lipsa răspunsului echivalând cu refuzul restituirii

imobilului, se impune a fi cenzurat în instanță, sens în care acțiunea

persoanei îndreptățite este asimilată contestației prevăzute de art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Fiind vorba despre

determinarea cadrului legal în care avea să aibă loc judecarea cauzei după casare,

la respectarea căruia a îndrumat chiar decizia de recurs menționată, pe baza

unor dezlegări obligatorii regăsite în decizia de recurs în interesul Legii nr.

20/2007, reiterarea apărării susținute de pârâta A.A.A.S. în cel dintâi recurs

al său este nu doar nefondată, dar și inadmisibilă în contextul procesual

arătat.

Înalta Curte mai

reține că aceeași deciziei de casare a însărcinat instanța de trimitere în a

verifica și stabili aspectele de fapt ce interesează în aplicarea art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, respectiv cine era deținătorul terenului în discuție

la data intrării în vigoare a legii, iar în cazul în care deținător era o

societate comercială privatizată, proporția privatizării acesteia, urmând ca

apoi instanța să apreciere asupra întrunirii cerințelor art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii A.A.A.S.

Dând curs acestei

îndrumări obligatorii, instanța de trimitere a stabilit că parcela de 178 mp

teren preluată de stat de la reclamant, care face parte actual dintr-o

suprafață comasată de 7.924 mp, a ajuns în patrimoniul fostei Întreprinderi de

Îmbunătățiri Funciare (prin comasări și dezmembrări succesive), căreia i s-a

recunoscut un drept de administrare operativă asupra terenului.

După 1990, această persoană

juridică a devenit, prin privatizarea construcțiilor, SC S. SA, statul rămânând

în continuare proprietar al terenului chiar și după ce, în 2008, în baza unui

act de adjudecare, proprietară a construcțiilor a devenit SC S.P. SRL Reșița.

Analizând aceste

elemente ale situației de fapt, instanța de rejudecare a stabilit într-un mod

confuz și contradictoriu, în dezacord cu situația de fapt prezentată, că

persoana juridică deținătoare a terenului de 178 mp revendicat de reclamant

este SC S.P. SRL, care ar fi dobândit dreptul de proprietate de la societatea

rezultată din privatizarea societății de stat, iar nu statul, prin Municipiul

Reșița, ca titular al dreptului, în timp ce A.A.A.S. este persoana juridică

obligată să soluționeze notificarea reclamantului, în calitatea sa de

instituție care a girat procedura de privatizare a unității deținătoare (în

sensul dispozițiilor art. 22 și art. 25 din Legea nr. 10/2001, care se referă

inclusiv la societatea care are înregistrat bunul notificat în patrimoniu, cu

orice titlu). În egală măsură, s-a apreciat că Municipiul Reșița nu justifică

împrocesarea sa ca pârât, nefiind persoană deținătoare, în sensul legii, a

imobilului notificat.

Administrat abia în

calea de atac a recursului din dispoziția instanței de judecată, copia

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 ianuarie 2012 de B.N.P.,

N. și P. din Reșița a relevat că, în realitate, societatea cu capital privat SC

S.P. SRL, identificată de instanța de apel ca deținătoare actuală a terenului

de 178 mp notificat, a dobândit suprafața de teren de 7.924 mp din

Reșița/Câlnic, jud. Caraș-Severin înscrisă în C.F. vechi Câlnic (din care face

parte și terenul în cauză) nu de la societatea privatizată de A.A.A.S., ci de

la Statul român prin Consiliul local Reșița, reprezentat prin primar.

Or, această

împrejurare dovedește că, chiar și după anul 1990, când a avut loc privatizarea

SC S. SA, statul român, prin unitatea administrativ-teritorială locală

Municipiul Reșița, a rămas proprietar al terenului - aspect reținut de altfel,

într-o primă teză, și prin hotărârea instanței de apel - calitate pe care și-a

menținut-o până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

autentificat sub din 19 ianuarie 2012, cu SC S.P. SRL.

Așadar, atât la

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data notificării Primăriei Reșița

de către reclamant (13 august 2001), dar și la data emiterii adresei din 02

februarie 2007 de către A.A.A.S., terenul în cauză făcea parte din proprietatea

Municipiului Reșița, acesta neintrând nici un moment în patrimoniul SC S. SA și

nefiind dobândit de SC S.P. SRL de la societatea cu capital de stat privatizată

de A.A.A.S., după cum eronat a dedus instanța de apel.

Prin urmare, nefiind

vorba despre un imobil evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate - deoarece Statul, prin Municipiul Reșița, a fost menționat ca

proprietar în cartea funciară a imobilului atât după privatizarea SC S. SA, dar

și după adjudecarea la licitație publică a construcțiilor deținute de aceasta,

de către SC S.P. SRL și până la înstrăinarea imobilului prin contract de

vânzare-cumpărare din 2012, în mod greșit a dedus instanța de apel că A.A.A.S

justifică acea calitate de persoană juridică chemată să intervină în procedura

de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent și că nu justifică o atare

calitate Municipiul Reșița.

Este, așadar,

îndreptățită critica recurentei-pârâte care a susținut că, într-o corectă

clarificare a regimului juridic al terenului notificat, nu se putea reține

nicio obligație în sarcina A.A.A.S. în condițiile Legii nr. 10/2001.

Doar cu neobservarea

limitelor de aplicare ale art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a

putut reține că pârâtei A.A.A.S. îi revenea, din punct de vedere legal,

obligația de a emite o deciziei/dispoziție care să conțină propunerea de

acordare a măsurilor reparatorii în favoarea reclamantului, pentru terenul de

178 mp.

Astfel, în condițiile

art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, A.A.A.S are obligații legale numai

pentru imobilele care se află evidențiate în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate, în timp ce, pentru cazul imobilelor deținute de

unitățile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent

către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, în

acord cu prevederile art. 21 alin. (4) din același act normativ.

Acesta este și cazul

terenului în suprafață de 178 mp preluat de la reclamant de stat prin

expropriere, a cărui proprietate Municipiul Reșița a transmis-o în anul 2012

către un particular (societate privată) prin încheierea unui act de

vânzare-cumpărare, situație juridică ce îndreptățește concluzia, dedusă în

raport de dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că entitatea

chemată prin lege să soluționeze notificarea reclamantului era chiar Municipiul

Reșița. Aceasta dovedește că în mod greșit, cu nerespectarea regimului juridic

al imobilului, și cu încălcarea Legii nr. 10/2001, Primăria Reșița a

direcționat notificarea reclamantului către A.V.A.S. și că, în egală măsură,

adresa din 02 februarie 2007 cu care această din urmă instituție a răspuns

notificării constituie un act nelegal, a cărui anulare dispusă de instanțele de

fond va fi menținută.

Pentru toate aceste

motive și în limitele criticilor arătate, Înalta Curte va admite recursul

declarat de pârâta A.A.A.S., va modifica în parte decizia atacată, în sensul că

va admite în parte acțiunea reclamantului îndreptată împotriva ambilor pârâți,

Municipiul Reșița, prin primar și A.A.A.S., față de care partea a derulat atât

faza administrativă, cât și cea judiciară de soluționarea a notificării, urmând

să înlăture dispoziția instanței de apel referitoare la respingerea acțiunii

împotriva pârâtului Municipiul Reșița, justificată eronat și într-o greșită

aplicare a dispozițiilor relevante ale Legii nr. 10/2001, prin lipsa calității

de unitate deținătoare a acestei entități.

Vor fi menținute

celelalte dispoziții ale deciziei atacate, mai puțin cea privitoare la

suportarea cheltuielilor parțiale de judecată din apel de către A.A.A.S., a

cărei lipsă a calității de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001,

argumentată prin cele de mai sus, îi înlătură acesteia orice culpă procesuală

în privința cheltuielilor de judecată strict legate de rezolvarea pretențiilor

vizând imobilul notificat (onorariul de expert). Ca o consecință a stabilirii

împrejurării că, potrivit legii, Municipiul Reșița avea calitatea de entitate

deținătoare, având obligația soluționării notificării, cheltuielile de judecată

în cauză vor fi stabilite în sarcina acestui pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul U.I. împotriva Deciziei nr. 19 din 10 februarie 2015 a

Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Admite recursul

declarat de pârâta A.A.A.S. împotriva aceleiași decizii.

Modifică în parte

decizia atacată în sensul că admite în parte acțiunea reclamantului și față de

pârâtul Municipiul Reșița, prin primar.

Înlătură dispoziția

referitoare la respingerea acțiunii împotriva pârâtului Municipiul Reșița, prin

primar.

Obligă pârâtul

Municipiul Reșița, prin primar, să plătească reclamantului 400 lei cu titlu de

cheltuieli parțiale de judecată în apel în locul pârâtei A.A.A.S.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 iunie 2015.