ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1551/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 04 februarie 2010 sub nr. 439/115/2010, reclamantul U.I. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Reșița, prin primar și A.V.A.S., anularea dispoziției din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reșița pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prevăzute în extrasele C.F. - 2.977 mp (provenită din C.F., Câlnic), - 2.790 mp (provenită din C.F., Câlnic) și - 504 mp (provenită din C.F., Câlnic), precum și a dispoziției A.V.A.S. din 2 februarie 2007; obligarea pârâților să-i restituie în natură imobilul-teren, acolo unde este posibil, nefiind edificate construcții autorizate, iar pentru terenul ocupat de construcții acordarea de despăgubiri bănești.

Prin precizarea formulată la data de 16 martie 2010, reclamantul a arătat că a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. să emită decizie prin care să-i stabilească dreptul la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, pentru imobilele indicate la petitul 1 din acțiunea introductivă de instanță. Prin sentința nr. 1625 din 13 octombrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea, reținând, în esență, că în realitate, cererea reclamantului a făcut obiectul Legii nr. 18/2001 a fondului funciar, cu modificările și completările ulterioare, iar Comisia municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a soluționat-o în sensul respingerii acesteia, hotărâre pe care reclamantul avea posibilitatea să o conteste în termenul prevăzut de lege, dar nu a făcut-o.

Deși reclamantul a susținut și s-a obligat, la termenul de judecată din 19 mai 2010, să facă dovada formulării unei notificări către Primărie, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilelor din cauză, precum și a cererii prin care a solicitat despăgubiri, nu și-a mai dovedit această susținere, sens în care instanța a constatat că prezentul litigiu nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001. Prin Decizia nr. 182/R din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul reclamantului împotriva sentinței mai sus menționate, a anulat dispoziția din 18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reșița pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și a constatat că reclamantul are dreptul de despăgubire pentru cei 178 mp din C.F.E., Reșița, ce i se vor acorda în condițiile Legii nr. 165/2013.

Prin Decizia nr. 2508 din 2 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul U.I., de pârâții Municipiul Reșița, prin primar, Autoritatea pentru A.A.A.S. împotriva deciziei sus arătate, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a constatat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor terenurilor indicate la primul petit al acțiunii, limitându-și analiza doar la suprafața de 178 mp, ce face parte din parcela înscrisă în prezent în C.F.E., Reșița (provenită din C.F., Câlnic). A rămas, astfel, neanalizată situația următoarelor terenuri indicate la primul petit al acțiunii: terenurile prevăzute în extrasele de C.F., Câlnic, 2.799 mp, reprezentând diferența dintre suprafața totală de 2.977 mp și suprafața de 178 mp, (provenită din C.F., Câlnic) - 2.790 mp și - 504 mp.

Având în vedere temeiul de drept pe care reclamantul și-a fundamentat cererea de chemare în judecată - dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de recurs a apreciat că în rejudecare, instanța de apel trebuie să verifice, cu prioritate, natura juridică a actului atacat constând în adresa nr. 15159/18 ianuarie 2008 a Comisiei municipale Reșița pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, respectiv să stabilească dacă această adresă este sau nu actul de finalizare a procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru terenurile indicate la primul petit al acțiunii, susceptibil de atacare în instanță în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În acest scop, cu ocazia rejudecării, instanța de recurs a statuat că vor fi avute în vedere și criticile formulate în recursul pârâtului Municipiul Reșița, prin care se contestă caracterul de dispoziție emisă în procedura Legii nr. 10/2001 pentru actul atacat sus-menționat.

Pe de altă parte, față de pretențiile de restituire în natură sau prin echivalent a terenurilor menționate la primul petit al acțiunii, formulate în contradictoriu cu pârâții Municipiul Reșița și A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) și întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de trimitere trebuie să verifice susținerea reclamantului în sensul că a inițiat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru toate terenurile solicitate prin acțiune, urmând a stabili dacă și pentru celelalte terenuri indicate la primul petit al acțiunii, în afara suprafeței de 178 mp, reclamantul a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001. În ce privește terenul de 178 mp, înscris în prezent în C.F.E., Reșița, instanța de apel a stabilit, pe baza probatoriului administrat, că pentru acesta reclamantul a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv notificarea din 13 august 2001 (fila 26 dosar apel).

Această notificare, adresată de reclamant Primăriei Reșița, a fost redirecționată către pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.), unde a fost înregistrată din 12 iunie 2002, astfel cum rezultă din adresa emisă de A.V.A.S. la data de 2 februarie 2007, ce constituie cel de-al doilea act a cărui anulare s-a solicitat în prezenta cauză. Fiind, așadar, stabilit că pentru suprafața de 178 mp reclamantul a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, criticile din recursul pârâtei A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) în sensul că reclamantul nu a urmat procedura administrativă obligatorie nu sunt fondate. Faptul că pârâta A.A.A.S.

este emitenta unuia dintre actele a căror anulare se solicită în cauză (adresa din 02 februarie 2007), justifică legitimarea ei procesuală pasivă pe capătul de cerere cu acest obiect, iar faptul că aceeași pârâtă a fost învestită cu soluționarea notificării reclamantului de acordare de despăgubiri pentru terenul de 178 mp, pretins ca evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, o legitimează procesual pasiv pe capătul de cerere privind despăgubirile. Deși a stabilit că pârâta A.A.A.S. a fost notificată de către reclamant, în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru suprafața de teren de 178 mp, instanța de apel nu a lămurit, însă, dacă această entitate a răspuns la notificare, scop în care, în rejudecare, va trebui să analizeze și să stabilească dacă adresa emisă de A.V.A.S.

la data de 02 februarie 2007 are valoarea unei dispoziții motivate de soluționare a notificării. În cazul în care concluzia va fi negativă, instanța de trimitere va avea în vedere statuările obligatorii din Decizia în interesul Legii nr. 20/2007, potrivit cărora, în absența emiterii unei dispoziții de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, instanța de judecată este obligată să examineze în fond notificarea. Întrucât aspectele de fapt ce interesează în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - respectiv cine era deținătorul terenului în discuție la data intrării în vigoare a legii, iar în cazul în care deținător era o societate comercială privatizată, proporția privatizării acesteia - nu au fost stabilite de instanța de apel, acestea vor fi lămurite în rejudecare, urmând ca apoi instanța să aprecieze dacă sunt îndeplinite condițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii A.A.A.S.

În caz afirmativ și în măsura în care se confirmă calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la restituire, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a), art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de trimitere va hotărî asupra limitelor răspunderii pârâtei A.A.A.S. în raport de prevederile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, sens în care vor fi avute în vedere și criticile formulate pe acest aspect în recursul pârâtei A.A.A.S. Prin Decizia nr. 19 din 10 februarie 2015 Curtea de Apel Timișoara-Secția I civilă, în rejudecare, a admis apelul reclamantului împotriva hotărârii de primă instanță, a admis în parte acțiunea, a anulat adresa din 02 februarie 2007 emisă de A.V.A.S., a constatat că reclamantul este îndreptățit la acordarea despăgubirilor pentru cei 178 mp - înscriși actualmente în C.F.E.

Reșița ce se vor stabili, potrivit Legii nr. 165/2013, de către C.N.C.I., a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului Municipiul Reșița, prin primar, a respins celelalte pretenții ale reclamantului și a obligat pârâta Autoritatea pentru A.A.A.S. să-i plătească reclamantului suma de 400 lei cu titlul de cheltuieli parțiale de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel, în rejudecare, a constatat că premisa soluționării corecte a pretențiilor reclamantului în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 - pe care și-a bazat, în mod neechivoc, acțiunea - este observarea modului în care reclamantul a uzat de procedurile acestei legi pentru a-și asigura succesul demersurilor în justiție.

Din probele dosarului dar și din propriile precizări ale reclamantului făcute rezultă că acesta nu a făcut notificare în baza Legii nr. 10/2001 decât pentru unul din terenuri, respectiv cel de 178 mp (identificat prin expertiză ca făcând parte din parcelă din C.F. inițial Cîlnic, actualmente înscrisă în C.F.E., Reșița), pentru toate celelalte terenuri solicitările sale fiind făcute în baza Legii nr. 247/2005. În acest sens, cererea referitoare la terenurile din C.F., Cîlnic, a fost analizată de Comisia municipală Reșița pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor constituită în baza Legii nr. 247/2005 și a fost respinsă de această comisie, în unanimitate, pentru că nu face obiectul acestei legi.

Această rezoluție i-a fost adusă reclamantului la cunoștință prin adresa din 18 ianuarie 2009 atacată în prezentul dosar. În lumina celor precizate, rezultă că această adresă nu are valoarea unei dispoziții/decizii motivate în sensul dispozițiilor art. 26 al Legii nr. 10/2001 pentru a putea deschide calea unei contestații în justiție bazate pe prevederile acestei legi (așa cum a înțeles să procedeze reclamantul prin acțiunea sa).

Chiar dacă s-ar considera că, în mod corect, Comisia locală Reșița a respins solicitarea reclamantului referitoare la terenurile menționate (lucru care nu poate fi însă făcut în prezentul dosar, pe de o parte, pentru că acțiunea se bazează, în mod expres și neechivoc pe procedurile Legii nr. 10/2001 și nu pe cele ale legilor fondului funciar iar, pe de altă parte, pentru că soluționarea litigiilor generate de aplicarea acestei din urmă legi sunt supuse altor proceduri și competențe materiale de jurisdicție), în prezentul dosar tot nu s-ar putea evoca și tranșa situația juridică a acestor terenuri. Concluzia a fost dedusă pe baza observării atât a situației de fapt a terenurilor, cât și a dispozițiilor speciale și limitative ale Legii nr. 10/2001 pe care s-a întemeiat această acțiune.

Astfel, terenurile pe care reclamantul le-a solicitat spre restituire în natură și/sau echivalent în baza Legii nr. 247/2005 au fost preluate de stat cu titlu de expropriere și destinate apoi edificării unor construcții industriale sau edilitare, din care cauză stabilirea naturii și întinderii măsurilor reparatorii pentru acestea trebuia făcută în raport cu prevederile legii speciale în materie, respectiv Legea nr. 10/2001. Această lege într-un articol al său (inițial art. 21 alin. (1), devenit, prin republicarea legii, art. 22 alin. (1)) prevedea un termen de 6 luni (calculat de la data intrării în vigoare a legii) pentru formularea notificării de către persoanele îndreptățite, termen care a fost prorogat ulterior prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, el expirând ca atare la data de 14 februarie 2002. Împlinirea acestui termen, fără valorificarea la timp a dreptului de a formula notificarea, atrage decăderea din acest drept, nefiind astfel posibilă nici întreruperea, nici suspendarea termenului și, pe cale de consecință, nici repunerea în termen a celor interesați. Cu alte cuvinte, pentru ca reclamantului U.I. să-i poată fi recunoscut dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute pentru terenurile din acțiune trebuia ca el să formuleze notificarea în termen legal pentru toate aceste terenuri, ori, el nu a făcut acest lucru - așa cum a afirmat și cum o dovedesc și înscrisurile din dosar - decât cu privire la terenul de 178 mp ce face parte din parcela înscrisă în C.F.

inițial Cîlnic. Restul terenurilor a căror situație juridică a supus-o analizei Comisiei Locale Reșița pentru aplicarea legilor fondului funciar au fost solicitate în baza Legii nr. 247/2005 însă această lege. deși a modificat și completat anumite dispoziții ale Legii nr. 10/2001 (în special sub aspectul procedurii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent), nu a conținut dispoziții prin care să proroge termenul stabilit inițial pentru formularea notificării sau să permită repunerea în acest termen a celor care (la fel ca și reclamantul) nu au uzat la timp de prevederile sale.

Reclamantul a cunoscut despre obligația de a formula notificare pentru terenurile sale expropriate de sta, aspect ce rezultă nu numai din solicitarea în acest sens privind parcela de 178 mp, ci și din faptul că pentru alte terenuri cu situație juridică similară s-a adresat primarului municipiului Reșița în baza Legii nr. 10/2001, cererea sa fiind soluționată prin Dispoziția nr. 414 din 15 februarie 2006. Cu acea ocazie i-au fost restituite în natură o parte din terenuri din C.F., pentru celelalte terenuri din notificările din Dosarul execuțional nr. 198/2001 ce nu mai pot fi restituite (fără a se preciza care sunt acestea), fiindu-i oferite alte terenuri în schimb. Rezumând analiza efectuată, instanța de apel a reținut că singurul imobil care poate face obiectul examinării în prezenta cauză, bazată pe Legea nr. 10/2001, este terenul de 178 mp pentru care reclamantul a formulat notificare în termenul legal.

Astfel, prin notificarea adresată la 13 august 2001 Primăriei municipiului Reșița prin intermediul executorului judecătoresc (Dosar execuțional nr. 198/2001), reclamantul U.I. a solicitat despăgubiri bănești pentru terenul de 178 mp din parcela înscrisă în C.F., Cîlnic, pe care a susținut că se află un edificiu industrial. Cererea sa a fost direcționată, urmare a destinației actuale a terenului, către A.V.A.S., instituție care, prin adresa din 02 februarie 2007, i-a comunicat reclamantului faptul că solicitarea sa nu face obiectul Legii nr. 10/2001 pentru că imobilul revendicat a fost și este încă în proprietatea sa. Din expertiza efectuată în rejudecare a rezultat că suprafața de teren în discuție face parte din imobilul înscris inițial în C.F.

Cîlnic, casa, cu teren de 971 mp. Suprafața de 971 mp a fost ulterior restrânsă cu 178 mp prin preluarea de către stat a acestei porțiuni, pentru realizarea Bazei de producție O.I.F.P.C.A. Reșița, operațiune de expropriere valabilă chiar și fără înscriere în C.F. (art. 26 din Decretul nr. 115/1938, în vigoare la acel moment). Pentru suprafața de 178 mp, prin adresa din 1978 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al municipiului Reșița, reclamantului i s-a propus în schimb atribuirea unei suprafețe echivalente din parcelă însă în fapt acest lucru nu s-a întâmplat. Ca urmare a operațiunilor ulterioare de dezmembrare și comasare, terenul de 178 mp revendicat de reclamant face parte în prezent din parcela înscrisă în C.F.E.

(teren de 7.924 mp cu 3 hale, centrală termică, depozit, anexă industrială, cantină, atelier, garaj, punct trafo), proprietar asupra construcțiilor fiind SC S.P. SRL Reșița, persoană juridică care a preluat baza de producție a fostei Întreprinderi de Îmbunătățiri Funciare. S-a reținut că terenul pentru care reclamantul solicită acordarea măsurilor reparatorii face obiectul Legii nr. 10/2001, că notificarea în acest sens a fost făcută cu respectarea termenului prevăzut de această lege și că până în prezent niciuna din entitățile care au examinat solicitarea sa nu a soluționat-o în vreun fel. În absența unui astfel de răspuns, potrivit dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 20/2007, instanța de apel s-a considerat abilitată să soluționeze pe fond pretențiile ce au făcut obiectul notificării.

În privința pârâtului Municipiului Reșița, prin primar, s-a arătat că nu justifică împrocesarea sa deoarece nu este persoană deținătoare, în sensul legii, a imobilului revendicat. Așa cum a rezultat din expertiza administrată în cauză, parcela de 178 mp preluată de stat de la reclamant, prin comasări și dezmembrări succesive, a ajuns în patrimoniul fostei Întreprinderi de Îmbunătățiri Funciare care și-a edificat baza de producție pe terenul astfel dobândit, în baza Decretului nr. 51/1978 intabulându-se în 1989, dreptul de administrare operativă directă al O.I.F.P.C.A Caraș-Severin (acest drept fiind recunoscut în doctrină și jurisprudență ca un drept de proprietate imperfect). După 1990 această persoană juridică a devenit, prin privatizarea construcțiilor, SC S. SA, statul rămânând în continuare proprietar al terenului.

În 2008, în baza actului de adjudecare, proprietară a construcțiilor devine SC S.P. SRL Reșița, statul continuând să fie proprietar al terenului pe care acestea sunt edificate. Pe baza acestei analize, curtea de apel a stabilit că persoana juridică deținătoare a terenului de 178 mp revendicat de reclamant este societatea care a dobândit dreptul de proprietate de la cea rezultată din privatizarea societății de stat iar nu statul, reprezentat în plan local de Municipiul Reșița (ca titular de drepturi în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998). Așadar A.V.A.S. justifică acea calitate de persoană juridică chemată să intervină în procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent - și, deci, calitate de pârâtă - neavând o atare calitate Municipiul Reșița reprezentat de primarul acestei localități.

În mod justificat, această din urmă instituție a direcționat către A.V.A.S. notificarea reclamantului pentru restituirea în natură sau/și prin echivalent a suprafeței de 178 mp (considerând că acesta este în proprietatea unei societăți rezultate din procedura de privatizare). Deși în acest fel, primăria a omis să emită o dispoziție/decizie motivată conform Legii nr. 10/2001, omisiunea sa e rezultatul corectei interpretări a legii. Din datele dosarului a rezultat că terenul expropriat de stat este în administrarea și folosința unei societăți comerciale cu capital privat care l-a dobândit, prin executare silită, de la cea rezultată din privatizarea fostei societăți comerciale de stat.

În acest context, instituția care a girat procedura de privatizare a unității deținătoare (deținătoare înțeleasă de dispozițiile art. 22 și art. 25 din Legea nr. 10/2001 și de dispozițiile din cap. 2 al Normelor ei de aplicare ca fiind nu numai cea care are bunul în proprietate ci și cea care are înregistrat în patrimoniu, cu orice titlu, acest bun) este, deci, persoana juridică obligată să soluționeze notificarea reclamantului U.I. Singurul act pe care l-a emis pârâta A.V.A.S. ca urmare a notificării reclamantului a fost adresa din 02 februarie 2007 (prin care, în mod greșit, i-a comunicat reclamantului că imobilul este în proprietatea lui și că nu face, obiectul Legii nr. 10/2001). Acest act, deși nu are natura unei decizii/dispoziții motivate conform art. 26 din lege pentru a deschide calea unei contestații în justiție, se impune totuși a fi anulat în raport cu constatările eronate pe care le conține.

Ca atare, ținând cont de faptul că terenul de 178 mp a fost preluat de stat în 1978 cu titlu de expropriere (titlu ce atrage aplicarea în cauză a Legii nr. 10/2001), că pentru acest transfer de proprietate reclamantul nu a primit până în prezent despăgubiri în natură sau prin echivalent, că notificarea adresată în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată în termenul legal către Municipiul Reșița, prin primar, și că acesta a direcționat-o către A.V.A.S. care nu și-a îndeplinit obligația de a analiza pe fond solicitarea legitimă a reclamantului, instanța de apel a admis în parte acțiunea și a constatat că reclamantul este îndreptățit la aplicarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale în vigoare la acest moment, (respectiv ale Legii nr. 165/2013) pentru terenul în discuție, înscris în prezent în C.F.E.

Reșița. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs atât reclamantul U.I., cât și pârâta Autoritatea pentru A.A.A.S. 1. Recurentul-reclamant U.I. nu a încadrat în drept calea de atac și a arătat că în mod eronat instanța de judecată a reținut faptul că acesta ar fi primit teren în schimb, deoarece terenurile primite sunt conținute în parcele care nu fac obiectul prezentei cauze. Terenul primit în schimb face parte din parcelele parohiei Cîlnic, revendicate de către parohie, terenul fiind cedat de către reclamant parohiei prin act notarial. Recurentul-reclamant a mai arătat că nu a depus notificare în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât aceasta se referă la terenurile forestiere și a anexat memoriului de recurs câteva paragrafe din Legea nr. 247/2005 despre care consideră că îi sunt aplicabile.

2. Recurenta-pârâtă Autoritatea pentru A.A.A.S. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici de nelegalitate: - În mod greșit instanța de apel nu a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a A.A.A.S., având în vedere că nu s-a dovedit că reclamantul a urmat procedura administrativă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 iar în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din același act normativ deoarece imobilul revendicat nu este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate integral. Potrivit art. 29 alin. (3) din lege, notificarea se comunică instituției publice implicată în privatizare numai pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 Titlul VII, privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Astfel fiind, instanța putea analiza cererea privind despăgubirile numai în măsura în care se emitea decizia sau dispoziția motivată prin finalizarea procedurii administrative în condițiile Legii nr. 10/2001/R, pentru ca această decizie să poată face obiectul analizei instanței judecătorești pentru legalitate, în condițiile art. 26 (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. În cadrul legal astfel stabilit se putea constata că nu erau îndeplinite condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001/R, deoarece imobilul revendicat nu se afla evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate integral cu respectarea dispozițiilor legale de către A.A.A.S., sau într-o proporție care nu permitea aplicarea art. 21 din Legea nr. 10/2001/R.

În consecință, în situația imposibilității legale de restituire în natură a imobilului revendicat în natură, obligația de a emite decizia motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor revine Primăriei Municipiului Reșița, autoritatea față de care a și fost parcursă procedura administrativă și care a soluționat notificarea intimatului U.I. prin Dispoziția din 18 ianuarie 2008 contestată în cauza dedusă judecații, întrucât obligația de a soluționa notificarea revine unității deținătoare în patrimoniul căreia se afla imobilul, care nu trebuie sa se limiteze numai la respingerea cererii de restituire în natură a imobilului, ci are obligația de a face oferta de propunere de acordarea a măsurilor reparatorii în condițiile Legii nr. 10/200/2001.

Competența instanței putea interveni numai în măsura în care se emitea o decizie sau dispoziție motivată de către A.A.A.S., prin finalizarea procedurii administrative, pentru ca această decizie să poată face obiectul analizei instanței judecătorești. În condițiile imposibilității restituirii în natură a bunului revendicat, obligația de emitere a deciziei motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri revine Primăriei municipiului Reșița în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, așa cum de altfel în mod corect s-a și reținut în cauză. - Instanța de apel nu a clarificat situația juridică a terenului revendicat și a stabilit în mod nelegal dreptul la despăgubire pentru cei 178 mp din C.F.

Reșița ce i se vor acorda reclamantului în condițiile Legii nr. 165/2013. Aceasta întrucât s-a reținut de către instanța de apel că proprietar al construcțiilor edificate pe terenul revendicat este SC S.P. SRL Reșița, terenul fiind în proprietatea statului, omițându-se faptul că A.A.A.S. nu este proprietar de terenuri, obiectul de activitate constând doar în vânzarea pachetelor de acțiuni deținute la societăți comerciale. Pornind de la datele reținute prin expertiza administrată în cauză, recurenta-pârâtă a susținut că A.A.A.S. are competența numai de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii, instituției competente, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele menționate la art. 21 alin. (1) și(2). În consecință, în mod corect și legal nu se putea reține nicio obligație în sarcina A.A.A.S.

în condițiile Legii nr. 10/2001. Prin sentința de fond s-a reținut în mod corect că litigiul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, sens în care recurentei-pârâte nu-i revine nicio obligație în temeiul acestui act normativ. - Recurenta-pârâtă nu are obligația de a acorda efectiv măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel nestabilind în mod concret instituția obligată să soluționeze notificarea reclamantului. În acest sens, recurenta-pârâtă învederează că A.A.A.S. are obligația să emită decizie motivată cu propunerea de acordare de despăgubiri doar în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, iar nu pentru acordarea efectivă a acestora. Susține că în prezenta cauză nu sunt dovedite ca îndeplinite condițiile art. 29 din Legea nr. 10/20001 în care să poată avea loc angajarea răspunderii sale, ca instituție implicată în privatizarea unei societăți comerciale deținătoare a imobilului notificat.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 165/2013, atribuții exclusive și exprese în ceea ce privește regimul stabilirii evaluării și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv ce nu mai pot fi restituite în natură revin A.N.R.P. și Comisiei Naționale ce funcționează în cadrul acesteia. - În mod nelegal instanța de apel a obligat pârâta la plata, către reclamant, a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu se poate reține reaua-credință sau comportarea neglijentă pricinuită de apărarea sa în acest proces. În acest sens, recurenta-pârâtă arată că cheltuielile de judecată au fost în mod arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, care să fie conforme costurilor reale ale procesului.

De asemenea, cheltuielile de judecată nu au fost puse în discuția părților, fiind încălcate principiul contradictorialității și al rolului activ al judecătorului, precum și principiul egalității armelor statuat de jurisprudența europeană. Recurenta a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată, acestea neîntrunind cerința caracterului rezonabil și proporțional, sau exonerarea sa de la plată. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 304 pct. 9, art. 312 C. pr. civ., Legea nr. 10/2001/R, Legea nr. 247/2005, dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, recurenta solicitând și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 4 mai 2015, intimatul Municipiul Reșița a formulat întâmpinare la recursul declarat de U.I., solicitând respingerea acestuia ca nefundat deoarece s-a stabilit corect că adresa din 18 ianuarie 2008 a Comisiei Municipale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată a respins notificarea reclamantului, ce nu a fost formulată în termenul legal, cu motivarea că nu face obiectul Legii 247/2005. S-a stabilit corect și că pretențiile reclamantului întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/20001 nu sunt opozabile Municipiului Reșița deoarece acesta nu are calitatea de persoană deținătoare, în sensul legii, a imobilului notificat. S-a dovedit că reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 doar pentru imobilul în suprafață de 178 mp situat în Câlnic, iar pentru acesta A.A.A.S.

are obligația de a emite o decizie motivată pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile Legii nr. 165/2013, dat fiind conținutul art. 29 al Legii nr. 10/2001. La termenul de judecată din 13 mai 2015, Înalta Curte a dispus din oficiu atașarea la dosar a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 ianuarie 2012, în legătură cu care există informații în dosar în sensul că ar fi constituit actul juridic prin care Statul ar fi transmis în proprietatea SC S.P. SRL Reșița terenul la care a fost comasată și suprafața de 178 mp teren ce a făcut obiectul notificării reclamantului. Înscrisul solicitat a fost atașat la dosar, împreună cu o copie actuală a C.F. a localității Reșita, filele 41-47 dosar recurs.

Analizând recursurile declarate împotriva deciziei instanței de apel, în raport și de înscrisul nou administrat în calea de atac a recursului, Înalta Curte reține următoarele: 1. În privința recursului declarat de recurentul-reclamant U.I., se constată că acesta nici nu a fost încadrat în drept de parte, dar că nici nu conține critici de nelegalitate privitoare la soluția adoptată prin decizia instanței de apel.

Astfel, eronata reținere de către instanța de apel a împrejurării că reclamantul ar fi primit teren în schimbul celor 178 mp preluați de stat, constituie o critică ce nici nu corespunde situației reale a litigiului - deoarece prin decizia atacată instanța de apel a reținut că pentru suprafața preluată de stat de la reclamant, de 178 mp, acestuia doar i s-a propus atribuirea unei suprafețe echivalente din parcelă, însă în fapt acest lucru nu s-a întâmplat - dar care, în plus, ține de stabilirea situației de fapt a cauzei în fața instanței de apel, situație de fapt ce nu poate fi cenzurată pe calea recursului.

Tot astfel, justificarea oferită de recurentul-reclamant în privința neformulării unei notificări în temeiul Legii nr. 18/1991 este absolut nerelevantă în economia cauzei, a cărei premisă de soluționare corectă, s-a reținut de către instanța de apel a consta în observarea modului în care reclamantul a uzat de procedurile Legii nr. 10/2001, act normativ pe care acesta și-a bazat în mod neechivoc pretențiile deduse judecății în prezenta cauză. În sfârșit, în cuvântul său asupra recursului, recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit instanța de apel s-a referit doar la parcela de 178 mp teren, nu și la celelalte, în privința cărora a formulat, de asemenea, notificare trimisă prin executor Primăriei Reșița, aspectele susținute oral de parte neregăsindu-se și în memoriul (scris) de recurs al acesteia pentru ca, învestită legal, instanța de recurs să poată trece la examinarea lor.

În aceste condiții, reținând absența din cuprinsul memoriului de recurs formulat de reclamant a unor critici de nelegalitate împotriva hotărârii pronunțate în apel, Înalta Curte va constata, în condițiile art. 306 C. proc. civ., nulitatea recursului declarat. 2. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă A.A.A.S., acesta se dovedește a fi întemeiat în limita acelor critici prin care s-a invocat fie greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, fie greșita determinate a instituției obligată prin lege să soluționeze notificarea reclamantului vizând suprafața de 178 mp teren preluată de stat prin expropriere, în raport de situația juridică actuală a acestui imobil, critici pe care recurenta le-a reiterat prin toate cele trei motive de nelegalitate pe care le-a susținut împotriva deciziei atacate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. (cu excepția celui final, care a vizat obligația de plată a cheltuielilor de judecată din apel, a cărui soartă depinde însă de dezlegarea ce se va da criticilor vizând soluția din apel). Celelalte critici susținute de recurenta A.A.A.S. sunt, în cea mai mare parte a lor, reiterări ale apărărilor invocate prin recursul acestei părți formulat în cel dintâi ciclu procesual al cauzei, și cărora instanța de recurs le-a dat o dezlegare irevocabilă și obligatorie prin Decizia nr. 2508 din 2 octombrie 2014, fiind inadmisibilă invocarea lor pentru a doua oară în recurs, în urma rejudecării cauzei după casare. Fac parte din această categorie acele susțineri prin care recurenta-pârâtă a criticat greșita nereținere de către instanța de apel a excepției lipsei calității sale procesuale pasive în cauză ori faptul neparcurgerii de către reclamant a procedurii administrative obligatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu referire la terenul de 178 mp.

Sub aceste aspecte, Decizia nr. 2508 din 2 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit că, în calitatea sa de emitentă a unuia dintre actele a căror anulare se solicită (adresa din 2 februarie 2007), pârâta A.A.A.S. justifică legitimare procesuală pasivă pe capătul de cerere cu acest obiect, iar faptul că aceeași pârâtă a fost învestită cu soluționarea notificării reclamantului de acordare de despăgubiri pentru terenul de 178 mp, pretins ca evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, o legitimează procesual pasiv pe capătul de cerere privind despăgubirile.

Aceeași decizie a mai reținut că îndeplinirea ori neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii A.A.A.S., în ceea ce privește terenul ce face obiectul notificării cu care această entitate a fost învestită, constituie o chestiune ce ține de fondul pricinii, iar nu de calitatea procesuală pasivă a acestei pârâte, cum neîntemeiat s-a pretins de această parte. De asemenea, stabilind că pentru terenul de 178 mp reclamantul a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 - singurul dintre imobilele deduse judecății prin prezenta acțiune aflat în această situație, după cum s-a stabilit și în urma rejudecării cauzei în apel după casare - Înalta Curte a apreciat că nu sunt fondate criticile din recursul pârâtei A.A.A.S., în sensul că reclamantul nu a urmat procedura administrativă obligatorie.

Tot o reiterare a criticii invocate prin recursul dezlegat irevocabil prin Decizia de casare nr. 2508 din 2 octombrie 2014 a Înaltei Curți o constituie și susținerea din recursul pârâtei potrivit căreia instanța de judecată nu ar avea competența de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent decât după epuizarea procedurii administrative prin emiterea deciziei/dispoziției motivare de soluționare a notificării, în cadrul contestației împotriva acestei decizii/dispoziții.

Făcând trimitere la dezlegările de principiu cu valoare obligatorie regăsite în decizia de recurs în interesul Legii nr. 20/2007, instanța de casare ce a pronunțat Decizia nr. 2508 din 2 octombrie 2014 a trasat în sarcina instanței de apel ca, în rejudecare, să verifice dacă reclamantul a inițiat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru toate terenurile solicitate prin acțiune, iar în ipoteza formulării notificării, să aibă în vedere că, și în absența emiterii unei decizii/dispoziții de către unitățile pretins deținătoare ale terenurilor solicitate, revine instanței de judecată obligația să examineze în fond notificarea. Lipsa răspunsului echivalând cu refuzul restituirii imobilului, se impune a fi cenzurat în instanță, sens în care acțiunea persoanei îndreptățite este asimilată contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Fiind vorba despre determinarea cadrului legal în care avea să aibă loc judecarea cauzei după casare, la respectarea căruia a îndrumat chiar decizia de recurs menționată, pe baza unor dezlegări obligatorii regăsite în decizia de recurs în interesul Legii nr. 20/2007, reiterarea apărării susținute de pârâta A.A.A.S. în cel dintâi recurs al său este nu doar nefondată, dar și inadmisibilă în contextul procesual arătat. Înalta Curte mai reține că aceeași deciziei de casare a însărcinat instanța de trimitere în a verifica și stabili aspectele de fapt ce interesează în aplicarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv cine era deținătorul terenului în discuție la data intrării în vigoare a legii, iar în cazul în care deținător era o societate comercială privatizată, proporția privatizării acesteia, urmând ca apoi instanța să apreciere asupra întrunirii cerințelor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru angajarea răspunderii A.A.A.S.

Dând curs acestei îndrumări obligatorii, instanța de trimitere a stabilit că parcela de 178 mp teren preluată de stat de la reclamant, care face parte actual dintr-o suprafață comasată de 7.924 mp, a ajuns în patrimoniul fostei Întreprinderi de Îmbunătățiri Funciare (prin comasări și dezmembrări succesive), căreia i s-a recunoscut un drept de administrare operativă asupra terenului. După 1990, această persoană juridică a devenit, prin privatizarea construcțiilor, SC S. SA, statul rămânând în continuare proprietar al terenului chiar și după ce, în 2008, în baza unui act de adjudecare, proprietară a construcțiilor a devenit SC S.P. SRL Reșița. Analizând aceste elemente ale situației de fapt, instanța de rejudecare a stabilit într-un mod confuz și contradictoriu, în dezacord cu situația de fapt prezentată, că persoana juridică deținătoare a terenului de 178 mp revendicat de reclamant este SC S.P.

SRL, care ar fi dobândit dreptul de proprietate de la societatea rezultată din privatizarea societății de stat, iar nu statul, prin Municipiul Reșița, ca titular al dreptului, în timp ce A.A.A.S. este persoana juridică obligată să soluționeze notificarea reclamantului, în calitatea sa de instituție care a girat procedura de privatizare a unității deținătoare (în sensul dispozițiilor art. 22 și art. 25 din Legea nr. 10/2001, care se referă inclusiv la societatea care are înregistrat bunul notificat în patrimoniu, cu orice titlu). În egală măsură, s-a apreciat că Municipiul Reșița nu justifică împrocesarea sa ca pârât, nefiind persoană deținătoare, în sensul legii, a imobilului notificat. Administrat abia în calea de atac a recursului din dispoziția instanței de judecată, copia contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 19 ianuarie 2012 de B.N.P., N. și P. din Reșița a relevat că, în realitate, societatea cu capital privat SC S.P.

SRL, identificată de instanța de apel ca deținătoare actuală a terenului de 178 mp notificat, a dobândit suprafața de teren de 7.924 mp din Reșița/Câlnic, jud. Caraș-Severin înscrisă în C.F. vechi Câlnic (din care face parte și terenul în cauză) nu de la societatea privatizată de A.A.A.S., ci de la Statul român prin Consiliul local Reșița, reprezentat prin primar. Or, această împrejurare dovedește că, chiar și după anul 1990, când a avut loc privatizarea SC S. SA, statul român, prin unitatea administrativ-teritorială locală Municipiul Reșița, a rămas proprietar al terenului - aspect reținut de altfel, într-o primă teză, și prin hotărârea instanței de apel - calitate pe care și-a menținut-o până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub din 19 ianuarie 2012, cu SC S.P.

SRL. Așadar, atât la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data notificării Primăriei Reșița de către reclamant (13 august 2001), dar și la data emiterii adresei din 02 februarie 2007 de către A.A.A.S., terenul în cauză făcea parte din proprietatea Municipiului Reșița, acesta neintrând nici un moment în patrimoniul SC S. SA și nefiind dobândit de SC S.P. SRL de la societatea cu capital de stat privatizată de A.A.A.S., după cum eronat a dedus instanța de apel. Prin urmare, nefiind vorba despre un imobil evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate - deoarece Statul, prin Municipiul Reșița, a fost menționat ca proprietar în cartea funciară a imobilului atât după privatizarea SC S. SA, dar și după adjudecarea la licitație publică a construcțiilor deținute de aceasta, de către SC S.P.

SRL și până la înstrăinarea imobilului prin contract de vânzare-cumpărare din 2012, în mod greșit a dedus instanța de apel că A.A.A.S justifică acea calitate de persoană juridică chemată să intervină în procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent și că nu justifică o atare calitate Municipiul Reșița. Este, așadar, îndreptățită critica recurentei-pârâte care a susținut că, într-o corectă clarificare a regimului juridic al terenului notificat, nu se putea reține nicio obligație în sarcina A.A.A.S. în condițiile Legii nr. 10/2001. Doar cu neobservarea limitelor de aplicare ale art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a putut reține că pârâtei A.A.A.S. îi revenea, din punct de vedere legal, obligația de a emite o deciziei/dispoziție care să conțină propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în favoarea reclamantului, pentru terenul de 178 mp.

Astfel, în condițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată, A.A.A.S are obligații legale numai pentru imobilele care se află evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, în timp ce, pentru cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ-teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, în acord cu prevederile art. 21 alin. (4) din același act normativ. Acesta este și cazul terenului în suprafață de 178 mp preluat de la reclamant de stat prin expropriere, a cărui proprietate Municipiul Reșița a transmis-o în anul 2012 către un particular (societate privată) prin încheierea unui act de vânzare-cumpărare, situație juridică ce îndreptățește concluzia, dedusă în raport de dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că entitatea chemată prin lege să soluționeze notificarea reclamantului era chiar Municipiul Reșița.

Aceasta dovedește că în mod greșit, cu nerespectarea regimului juridic al imobilului, și cu încălcarea Legii nr. 10/2001, Primăria Reșița a direcționat notificarea reclamantului către A.V.A.S. și că, în egală măsură, adresa din 02 februarie 2007 cu care această din urmă instituție a răspuns notificării constituie un act nelegal, a cărui anulare dispusă de instanțele de fond va fi menținută.

Pentru toate aceste motive și în limitele criticilor arătate, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta A.A.A.S., va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va admite în parte acțiunea reclamantului îndreptată împotriva ambilor pârâți, Municipiul Reșița, prin primar și A.A.A.S., față de care partea a derulat atât faza administrativă, cât și cea judiciară de soluționarea a notificării, urmând să înlăture dispoziția instanței de apel referitoare la respingerea acțiunii împotriva pârâtului Municipiul Reșița, justificată eronat și într-o greșită aplicare a dispozițiilor relevante ale Legii nr. 10/2001, prin lipsa calității de unitate deținătoare a acestei entități.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate, mai puțin cea privitoare la suportarea cheltuielilor parțiale de judecată din apel de către A.A.A.S., a cărei lipsă a calității de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, argumentată prin cele de mai sus, îi înlătură acesteia orice culpă procesuală în privința cheltuielilor de judecată strict legate de rezolvarea pretențiilor vizând imobilul notificat (onorariul de expert). Ca o consecință a stabilirii împrejurării că, potrivit legii, Municipiul Reșița avea calitatea de entitate deținătoare, având obligația soluționării notificării, cheltuielile de judecată în cauză vor fi stabilite în sarcina acestui pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul U.I. împotriva Deciziei nr. 19 din 10 februarie 2015 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Admite recursul declarat de pârâta A.A.A.S. împotriva aceleiași decizii. Modifică în parte decizia atacată în sensul că admite în parte acțiunea reclamantului și față de pârâtul Municipiul Reșița, prin primar. Înlătură dispoziția referitoare la respingerea acțiunii împotriva pârâtului Municipiul Reșița, prin primar. Obligă pârâtul Municipiul Reșița, prin primar, să plătească reclamantului 400 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată în apel în locul pârâtei A.A.A.S. Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iunie 2015.