ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3778/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 463 din 30 aprilie 2009, pronunțată în dosarul nr. 791/115/2009, Tribunalul Caraș-Severin a respins acțiunea formulată de reclamanții A.I. și A.M. împotriva pârâtului Primarul Municipiului Reșița pentru anularea dispoziției nr. 3401 din 05 martie 2009 a pârâtului. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la 30 noiembrie 2008 reclamanții au formulat o cerere pentru restituirea în natură a terenului înscris în C.F. nr. 1639 Reșița Montană, nr. top 251/a/1/ II/b/2/40, în suprafață de 302 mp. Prin dispoziția nr. 3401 din 05 martie 2009 a fost respinsă cererea, întrucât a fost formulată fără respectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată și republicată și pentru că reclamanții nu au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001.

Prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 2741 din 24 noiembrie 1976, reclamanții au cumpărat casa n.c. 603 și construcțiile gospodărești înscrise în C.F. 1639 Reșița Română, nr. top 251/a/1/1 l/b/2/40; terenul aferent de 302 mp a trecut în proprietatea Statului Român conform Legii 58/1974 și a Deciziei nr. 493/1976 a Consiliului Popular al Municipiului Reșița, atribuindu-se reclamanților drept de folosință pe durata existenței construcțiilor asupra unei suprafețe de 124 mp. Nefiind niciodată proprietari ai terenului, reclamanții nu au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, a reținut prima instanță. Art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 impune condiția ca persoana ce solicită restituirea să fi fost proprietară a imobilului în momentul preluării de către stat.

Această calitate o are T.P., cel care a vândut construcțiile reclamanți și cel de la care statul a preluat terenul. Împotriva sentinței civile nr. 463 din 30 aprilie 2009 a Tribunalului Caraș-Severin au declarat apel în termenul legal reclamanții A.I. și A.M. În motivarea apelului, reclamanții au arătat că o mare parte din prețul plătit baza contractului de vânzare-cumpărare era pentru terenul aferent construcțiilor, T.P. vânzându-le întreg imobilul, construcții și teren; terenul a trecut de la stat în mod abuziv și tot lor trebuie să le fie restituit.

Au mai arătat că în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 604 din 28 ianuarie 2004, statuând că fostul proprietar al terenului trecut în proprietatea statului în momentul vânzării locuinței, conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/197, nu are dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, regimul juridic al bunului fiind reglementat de lege în beneficiul cumpărătorului locuinței, iar nu în beneficiul vânzătorului. Și prin art. 1 pct. 1.4 lit. C) din Normele Metodologice de aplicare unitară Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, legiuitorul a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor construcțiilor. Prin decizia civilă nr. 260 din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 463 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele : În mod corect prima instanță a reținut că reclamanții nu au calitatea d persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, așa cum de altfel s-a reținut și prin dispoziția nr. 3401 din 05 martie 2009 a pârâtului, dispoziție contestată de reclamanți prin acțiunea ce face obiectul dosarului de față. Art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Reclamanții nu au fost niciodată proprietarii terenului înscris în C.F. nr. 163 Reșița Română, cumpărând în anul 1976, de la numitul T.P.

prin contract autentic doar casa înscrisă în C.F. nr. 1639 Reșița Română, terenul de 302 mp trecând îi proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974, reclamanților fiindu-le atribuit un drept de folosință asupra a 124 mp pe durata existenței construcțiilor, așa cum rezultă din înscrisul de la fila 43 a dosarului de fond. Reclamanții nu mai sunt proprietari nici asupra construcțiilor pentru a se putea pune în discuție problema dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției cumpărate, pentru care ar fi putut dobândi titlul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991. Aceștia au vândut casa în anul 1978 (fila 38) numiților M.V. și M.E. care, la rândul lor, au înstrăinat-o numiților C.M.O.

și C.A., iar de la aceștia din urmă casa a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 (fila 9), construcție care a fost demolată ulterior, în prezent terenul fiind ocupat de zonă verde, parcare și alei (fila 12). În consecință, în raport cu situația juridică a terenului existentă, din punctul de vedere al Legii nr. 10/2001, inclusiv al art. 1.4 lit. C) din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, text legal invocat în apel de apelanții-reclamanți, singurul care ar putea emite pretenții asupra terenului în litigiu în baza Legii nr. 10/2001 este proprietarul inițial, cel de la care a fost preluat de stat în baza Legii nr. 58/1974.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A.I. și A.M., care au susținut următoarele motive de nelegalitate a deciziei recurate: În mod greșit, instanțele au reținut că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2741 din 24 noiembrie 1976, reclamanții au devenit proprietari doar asupra construcțiilor, terenul trecând în proprietatea statului și deci nu au calitate de persoane îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv, conform Legii nr. 10/2001. Se susține că dispozițiile Legii nr. 58/1974 și Legii nr. 59/1974, ce prevedeau că terenul aferent construcțiilor care se înstrăinează trec în proprietatea Statului Român, deși interziceau înstrăinarea terenurilor prin acte juridice între vii, nu interziceau transmiterea „mortis causa” și nici nu cuprindeau dispoziții prin care să se fi declarat fără efect exercitarea posesiunii utile asupra terenurilor.

Se conchide în cuprinsul motivelor de recurs că prin art. 1 pct. 1.4 lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 498/2003, legiuitorul a înțeles să soluționeze această problemă în favoarea subdobânditorilor construcțiilor, recunoscând dreptul acestora de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent construcției cumpărate. Se invocă în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: În mod corect Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de reclamanții A.I.

și A.M. împotriva sentinței civile nr. 463 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, prin care s-a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Primarul municipiului Reșița, având ca obiect anularea dispoziției nr. 3401 din 5 martie 2009 emisă de pârât. Potrivit dispozițiilor legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, o condiție esențială pentru aplicarea prevederilor legii speciale de reparație este aceea ca solicitantul să fi avut calitate de proprietar al bunului la momentul preluării abuzive de către stat. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2641 din 24 noiembrie 1976, reclamanții au cumpărat imobilele casă și construcții gospodărești înscrise în C.F.

1639 Reșița Română nr. topo 2051/a/1/II/b/2/40, iar terenul aferent a trecut în proprietatea Statului Român conform Legii nr. 58/1974 și a Deciziei nr. 493/1976 a Consiliului Popular al Municipiului Reșița, atribuindu-li-se reclamanților un drept de folosință pe durata existenței construcțiilor, pentru suprafața de 124 mp. Instanțele de judecată au interpretat și aplicat în mod just prevederile art. 3 din Legea nr. 10/2001, conform cărora pentru a putea beneficia de restituirea în natură a terenului în litigiu, persoana ce se consideră îndreptățită trebuie să fi avut calitatea de proprietar al acestui bun la data preluării de către stat, condiție neîndeplinită în speța supusă judecății.

Criticile recurenților-reclamanți, privind dispozițiile Legii nr. 58/1974 și Legii nr. 59/1974 care de fapt nu interziceau decât transmiterea prin acte juridice între vii a terenurilor nu pot fi primite, în condițiile în care prin contractul de vânzare-cumpărare susmenționat, reclamanții nu au dobândit terenul respectiv, ci doar construcțiile aferente, asupra terenurilor ei având doar un drept de folosință pe durata existenței construcțiilor. Nici susținerile recurenților-reclamanți privind incidența prevederilor art. 1 pct. 1-4 lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, deoarece, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel în considerentele deciziei recurate, reclamanții nu au fost niciodată proprietarii terenului înscris în C.F.

1639 Reșița Română, ei au cumpărat de la numitul T.P. imobilul „casă”, terenul trecând în proprietatea statului conform Legii nr. 59/1974, ulterior, în anul 1978, au vândut casa numiților CM.O. și C.A. iar de la aceștia din urmă a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, în prezent a fost demolată și construcția, terenul respectiv fiind ocupat de zonă verde, alei și parcare. Pentru a fi aplicabile prevederile art. 1.4 lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, persoanei solicitante, e necesar ca acea persoană să fie proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului, condiție neîndeplinită în cauza de față. Nefiind incidente motivele de nelegalitate a deciziei recurate, prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat și, în baza art. 312 C. proc. civ., se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.I. și A.M. împotriva deciziei nr. 260 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2010.