ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3778/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 463 din 30 aprilie 2009,

pronunțată în dosarul nr. 791/115/2009, Tribunalul Caraș-Severin a respins

acțiunea formulată de reclamanții A.I. și A.M. împotriva pârâtului Primarul

Municipiului Reșița pentru anularea dispoziției nr. 3401 din 05 martie 2009 a pârâtului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut

că la 30 noiembrie 2008 reclamanții au formulat o cerere pentru restituirea în

natură a terenului înscris în C.F. nr. 1639 Reșița Montană, nr. top 251/a/1/

II/b/2/40, în suprafață de 302 mp.

Prin dispoziția nr. 3401 din 05 martie 2009 a

fost respinsă cererea, întrucât a fost formulată fără respectarea termenului

prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată și republicată

și pentru că reclamanții nu au calitatea de persoane îndreptățite în sensul

Legii nr. 10/2001.

Prin contractul de vânzare-cumpărare,

autentificat sub nr. 2741 din 24 noiembrie 1976, reclamanții au cumpărat casa

n.c. 603 și construcțiile gospodărești înscrise în C.F. 1639 Reșița Română, nr.

top 251/a/1/1 l/b/2/40; terenul aferent de 302 mp a trecut în proprietatea

Statului Român conform Legii 58/1974 și a Deciziei nr. 493/1976 a Consiliului

Popular al Municipiului Reșița, atribuindu-se reclamanților drept de folosință

pe durata existenței construcțiilor asupra unei suprafețe de 124 mp.

Nefiind niciodată proprietari ai terenului,

reclamanții nu au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr.

10/2001, a reținut prima instanță.

Art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001

impune condiția ca persoana ce solicită restituirea să fi fost proprietară a

imobilului în momentul preluării de către stat. Această calitate o are T.P.,

cel care a vândut construcțiile reclamanți și cel de la care statul a preluat

terenul.

Împotriva sentinței civile nr. 463 din 30 aprilie

2009 a Tribunalului Caraș-Severin au declarat apel în termenul legal

reclamanții A.I. și A.M.

În motivarea apelului, reclamanții au arătat că

o mare parte din prețul plătit baza contractului de vânzare-cumpărare era pentru

terenul aferent construcțiilor, T.P. vânzându-le întreg imobilul, construcții

și teren; terenul a trecut de la stat în mod abuziv și tot lor trebuie să le

fie restituit.

Au mai arătat că în același sens s-a pronunțat și

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 604 din 28 ianuarie 2004, statuând

că fostul proprietar al terenului trecut în proprietatea statului în momentul

vânzării locuinței, conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/197, nu are

dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, regimul juridic al

bunului fiind reglementat de lege în beneficiul cumpărătorului locuinței, iar

nu în beneficiul vânzătorului.

Și prin art. 1 pct. 1.4 lit. C) din Normele

Metodologice de aplicare unitară Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003,

legiuitorul a soluționat această problemă în favoarea dobânditorilor

construcțiilor.

Prin decizia civilă nr. 260 din 11 noiembrie

2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței civile nr. 463 din 30 aprilie 2009 pronunțată de

Tribunalul Caraș Severin.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut

următoarele :

În mod corect prima instanță a reținut că

reclamanții nu au calitatea d

persoane

îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, așa cum de altfel s-a reținut și prin

dispoziția nr. 3401 din 05 martie 2009 a pârâtului, dispoziție

contestată de reclamanți prin acțiunea ce face obiectul dosarului de față.

Art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001

prevede în mod expres că sunt

îndreptățite

la măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, persoanele fizice

proprietari

ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Reclamanții nu au fost niciodată proprietarii

terenului înscris în C.F. nr. 163 Reșița Română, cumpărând

în anul 1976, de la numitul T.P. prin contract

autentic doar

casa înscrisă în C.F. nr. 1639 Reșița Română, terenul de

302 mp trecând îi

proprietatea statului în

baza Legii nr. 58/1974, reclamanților fiindu-le atribuit un drept de folosință

asupra a 124 mp pe durata existenței construcțiilor, așa cum rezultă din

înscrisul

de la fila 43 a dosarului de fond.

Reclamanții nu mai sunt proprietari nici asupra

construcțiilor

pentru a se putea pune în

discuție problema dreptului de proprietate asupra terenului

aferent

construcției cumpărate, pentru care ar fi putut dobândi titlul de proprietate în

baza Legii nr. 18/1991.

Aceștia au

vândut casa în anul 1978 (fila 38) numiților M.V. și M.E. care, la rândul lor,

au înstrăinat-o numiților C.M.O. și C.A., iar de

la aceștia din urmă

casa a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 (fila

9), construcție care a fost demolată ulterior,

în prezent terenul fiind ocupat de zonă

verde, parcare și alei

(fila 12).

În consecință, în raport cu situația juridică a

terenului existentă, din punctul de vedere al Legii nr. 10/2001, inclusiv al

art. 1.4 lit. C) din H.G. nr. 250/2007

pentru

aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, text

legal

invocat în apel de apelanții-reclamanți, singurul care ar putea emite pretenții

asupra terenului în litigiu în baza Legii nr. 10/2001 este proprietarul

inițial, cel de la care a fost preluat de stat în baza Legii nr. 58/1974.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții A.I. și A.M., care au susținut următoarele motive de nelegalitate a

deciziei recurate:

În mod greșit, instanțele au reținut că prin

încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2741 din 24 noiembrie 1976,

reclamanții au devenit proprietari doar asupra construcțiilor, terenul trecând

în proprietatea statului și deci nu au calitate de persoane îndreptățite la

restituirea imobilelor preluate abuziv, conform Legii nr. 10/2001.

Se susține că dispozițiile Legii nr. 58/1974 și

Legii nr. 59/1974, ce prevedeau că terenul aferent construcțiilor care se înstrăinează

trec în proprietatea Statului Român, deși interziceau înstrăinarea terenurilor

prin acte juridice între vii, nu interziceau transmiterea „mortis causa” și

nici nu cuprindeau dispoziții prin care să se fi declarat fără efect

exercitarea posesiunii utile asupra terenurilor.

Se conchide în cuprinsul motivelor de recurs că

prin art. 1 pct. 1.4 lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 498/2003, legiuitorul a înțeles să

soluționeze această problemă în favoarea subdobânditorilor construcțiilor, recunoscând

dreptul acestora de a obține titluri de proprietate pentru terenul aferent

construcției cumpărate.

Se invocă în drept prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Analizând recursul declarat prin prisma

dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

În mod corect Curtea de Apel Timișoara a respins

apelul declarat de reclamanții A.I. și A.M. împotriva sentinței civile nr. 463

din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, prin care s-a

respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Primarul

municipiului Reșița, având ca obiect anularea dispoziției nr. 3401 din 5 martie

2009 emisă de pârât.

Potrivit dispozițiilor legii speciale de

reparație, Legea nr. 10/2001, o condiție esențială pentru aplicarea

prevederilor legii speciale de reparație este aceea ca solicitantul să fi avut

calitate de proprietar al bunului la momentul preluării abuzive de către stat.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2641

din 24 noiembrie 1976, reclamanții au cumpărat imobilele casă și construcții

gospodărești înscrise în C.F. 1639 Reșița Română nr. topo 2051/a/1/II/b/2/40,

iar terenul aferent a trecut în proprietatea Statului Român conform Legii nr.

58/1974 și a Deciziei nr. 493/1976 a Consiliului Popular al Municipiului

Reșița, atribuindu-li-se reclamanților un drept de folosință pe durata

existenței construcțiilor, pentru suprafața de 124 mp.

Instanțele de judecată au interpretat și aplicat

în mod just prevederile art. 3 din Legea nr. 10/2001, conform cărora pentru a

putea beneficia de restituirea în natură a terenului în litigiu, persoana ce se

consideră îndreptățită trebuie să fi avut calitatea de proprietar al acestui

bun la data preluării de către stat, condiție neîndeplinită în speța supusă judecății.

Criticile recurenților-reclamanți, privind

dispozițiile Legii nr. 58/1974 și Legii nr. 59/1974 care de fapt nu interziceau

decât transmiterea prin acte juridice între vii a terenurilor nu pot fi

primite, în condițiile în care prin contractul de vânzare-cumpărare

susmenționat, reclamanții nu au dobândit terenul respectiv, ci doar construcțiile

aferente, asupra terenurilor ei având doar un drept de folosință pe durata

existenței construcțiilor.

Nici susținerile recurenților-reclamanți privind

incidența prevederilor art. 1 pct. 1-4 lit. c) din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei

recurate, deoarece, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel în

considerentele deciziei recurate, reclamanții nu au fost niciodată proprietarii

terenului înscris în C.F. 1639 Reșița Română, ei au cumpărat de la numitul T.P.

imobilul „casă”, terenul trecând în proprietatea statului conform Legii nr.

59/1974, ulterior, în anul 1978, au vândut casa numiților CM.O. și C.A. iar de

la aceștia din urmă a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.

223/1974, în prezent a fost demolată și construcția, terenul respectiv fiind

ocupat de zonă verde, alei și parcare.

Pentru a fi aplicabile prevederile art. 1.4 lit.

c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, persoanei solicitante,

e necesar ca acea persoană să fie proprietar al terenului la data trecerii

acestuia în proprietatea statului, condiție neîndeplinită în cauza de față.

Nefiind incidente motivele de nelegalitate a

deciziei recurate, prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va respinge

recursul declarat ca nefondat și, în baza art. 312 C. proc. civ., se va menține

decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

A.I. și A.M. împotriva deciziei nr. 260 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie

2010.