ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7611/2006

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la data de 23 martie 2004, reclamanții C.S.G. și C.M. au chemat în judecată pârâta Primăria municipiului Reșița prin primarul său, pentru a se dispune anularea dispoziției nr. 1133 din 17 februarie 2004 emisă de pârâtă, solicitând în principal restituirea imobilelor în natură iar, în subsidiar, să se constate că au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent. În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că îndeplinesc calitatea de persoană îndreptățită, deoarece, potrivit certificatelor de moștenitor anexate, au făcut dovada că sunt moștenitorii defuncților B.S.Z.P.V. și B.E., în al căror patrimoniu s-a aflat imobilul solicitat. Acesta a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 239 din 26 iulie 1977, fără plata vreunei despăgubiri și că, deși au dovedit împrejurările invocate, în mod nelegal le-a fost respinsă notificarea prin dispoziția atacată.

Prin sentința civilă nr. 2330 din 8 septembrie 2004 a Tribunalului Caraș-Severin a fost admisă acțiunea reclamanților și anulată dispoziția nr. 1133 din 17 februarie 2004 emisă de Primarul municipiului Reșița. S-a constatat că valoarea despăgubirilor ce li se cuvin reclamanților în baza Legii nr. 10/2001 este de 2.037.928.000 lei, sumă în limita căreia s-a dispus despăgubirea reclamanților. Prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții au făcut dovada calității de moștenitori, legatari cu titlu universal, ai proprietarilor imobilului solicitat, având astfel calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001. Conform procesului-verbal depus la dosarul cauzei, acest imobil a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 239/1977, fără nici o despăgubire în favoarea proprietarilor, în prezent casa fiind demolată, iar pe teren a fost edificat un pasaj peste râul Bârzova, astfel încât restituirea în natură nu este posibilă.

Din raportul de expertiză tehnică de specialitate efectuat în cauză, valoarea despăgubirilor cuvenite reclamanților în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001 pentru imobilul expropriat este de 2.037.928.000 lei, sumă în limitele căreia s-a dispus, în conformitate cu prevederile art. 4, art. 11, art. 24 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, despăgubirea reclamanților. Apelul declarat de pârâta Primăria municipiului Reșița împotriva susmenționatei hotărâri a fost admisă prin decizia civilă nr. 310 din 10 februarie 2005 a Curții de Apel Timișoara, instanța care a schimbat în tot hotărârea primei instanțe, în sensul respingerii acțiunii introductive. Instanța de apel a reținut, în esență, că deși imobilul în litigiu intră în categoria celor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001, reclamanții nu sunt persoane îndreptățite în sensul prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a arătat că reclamanții au făcut dovada faptului că sunt moștenitorii testamentari ai fostei proprietare tabulare, B.E. care, la rândul său este moștenitoare după soțul său, B.S., însă din conținutul testamentului întocmit la data de 5 iulie 1996 rezultă că autoarea testamentului a înțeles să-i gratifice pe reclamanți cu bunurile ce se vor găsi în patrimoniul său la data decesului. Ori, la data menționată, 16 iulie 1996, imobilul în litigiu nu se afla în patrimoniul său, astfel încât bunul nu putea fi transmis pe cale succesorală. Reclamanții au dobândit vocație succesorală doar la data decesului testatoarei, când imobilul nu se mai afla în patrimoniul acesteia, după cum nu se afla nici la data redactării testamentului.

Reclamanții ar fi putut beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001 dacă testamentul ar fi fost întocmit anterior exproprierii, însă, în situația dată nu au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum corect s-a reținut prin dispoziția primarului. Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, motivele recursului fiind încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Au susținut că instanța a aplicat și interpretat greșit prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, sunt repuși în termenul de acceptare a succesiunii nu numai moștenitorii legali, ci și cei testamentari, prevederile legale enunțate nefăcând nici o distincție între aceste categorii de moștenitori, sens în care sunt și prevederile pct. 4.2 din normele metodologice de aplicare a legii.

Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 „sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natura sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv a acestora”. Iar potrivit art. 4 alin. (2) din aceeași lege, „de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”. În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 4 din lege prin pct. 4.4. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003 s-a stabilit că „în toate cazurile stabilirea calității de moștenitor (legal sau testamentar) se face potrivit legii civile române”.

Ori, potrivit legii civile române, transmisiunea succesorală este o transmisiune pentru cauză de moarte, universală, unitară și indivizibilă. Aceasta înseamnă că obiectul transmisiunii succesorale îl formează patrimoniul persoanei decedate, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică și care au aparținut defunctului. Transmisiunea poate privi întregul patrimoniu sau numai o fracțiune din patrimoniul defunctului (un anumit bun sau anumite bunuri), caz în care operează o transmisiune cu titlu particular. Dat fiind caracterul patrimoniului care este un tot unitar și moștenirea are același caracter, ceea ce înseamnă că întreaga moștenire este guvernată de aceleași norme juridice.

Și, nu în ultimul rând, patrimoniul succesoral este considerat un tot indivizibil, astfel încât și transmisiunea succesorală nu poate fi decât tot indivizibilă. Această înseamnă că acceptarea sau renunțarea la moștenire are un caracter indivizibil, neputând fi limitată la o parte a moștenirii. În speță, anterior adoptării legii de reparații, respectiv în anul 1996 a intervenit decesul moștenitoarei legale a proprietarului tabular în al cărui patrimoniu s-a aflat imobilul solicitat. Aceasta a înțeles să testeze întreaga avere ce se va găsi în patrimoniul său, deci o transmisiune universală, în favoarea reclamanților, care au acceptat succesiunea, sens în care s-a emis certificatul de moștenitor depus la dosarul cauzei.

Având în vedere că, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării” și că, în înțelesul acestei legi sunt îndreptățite, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării sau „moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite” [art. 4 alin. (2)], se constată că, în mod greșit, rezultat al interpretării sau aplicării greșite a legii, instanța de control judiciară a înlăturat de la beneficiul legii pe reclamanți, deși aceștia aveau calitatea cerută de lege.

În concepția legii de reparațiune, persoanele îndreptățite nu și-au pierdut niciodată calitatea de proprietari asupra bunurilor cuprinse în domeniul său de reglementare, astfel încât, chiar dacă decesul de cujus-ului s-a produs anterior intrării sale în vigoare, față de rațiunea și spiritul legii, de prevederile legale sus enunțate, dar și de caracterul unitar și indivizibil al patrimoniului și, consecutiv, al moștenirii, în mod nelegal, contrar atât prevederilor legii speciale, cât și a celor de drept comun privind transmisiunea succesorală, s-a reținut că reclamanții și-au manifestat opțiunea succesorală exclusiv asupra bunurilor aflate în patrimoniul defunctei la data decesului acesteia. Prin urmare, sunt greșite considerentele și, corelativ, hotărârea astfel pronunțată privind neîndeplinirea cerinței de persoană îndreptățită în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care în baza art. 312 C. proc.

civ., pentru considerentele expuse, recursul va fi admis cu consecința casării hotărârii atacate și respingerii apelului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de C.S.G. și C.M. împotriva deciziei civile nr. 310 din 10 februarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată și respinge apelul ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2006.