ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2656/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 27 octombrie 2005 la Tribunalul Caraș-Severin reclamanții A.G.H. și U.J. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Reșița, reprezentat de primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul Legii nr. 10/2001, să se dispună obligarea acestuia de a le restitui imobilul situat în municipiul Reșița, înscris în C.F. Reșița Montană, sub nr.top. 369/b, compus din teren intravilan în suprafață de 252 mp, casă și construcții anexe.

Reclamanții au mai solicitat, printr-o cerere separată, (fila 4 dosar fond), repunerea în termenul de prescripție, întrucât locuind în Germania, nu au mai fost în România din anul 1994 și până la data de 18 septembrie 2005, când aflând despre existența Legii nr. 10/2001, au depus notificare la Primăria municipiului Reșița la data de 4 octombrie 2005, însă li s-a comunicat faptul că aceasta a fost depusă peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. În motivarea acțiunii principale reclamanții au arătat că imobilul a fost proprietatea părinților lor și acesta a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român, fără plata vreunei despăgubiri conform Decretului nr. 223/1974, așa încât, în calitate de moștenitori ai părinților lor, au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea imobilului.

Fiind astfel investit, Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 494 din 1 martie 2006, a respins acțiunea și cererea de repunere în termen formulată de reclamanți. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanții nu au respectat prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, nerespectarea termenului de 6 luni pentru depunerea notificării, termen prelungit până la 14 februarie 2002 prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. S-a mai reținut că prin modificările civile aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu s-a prelungit termenul de depunere a notificării.

Referitor la cererea de repunere în termen, instanța a reținut că aceasta este nefondată, întrucât reclamanții nu se pot prevala de necunoașterea legii române, iar cererea pentru restituirea în natură a imobilului a fost introdusă tardiv. Prin decizia civilă nr. 297 din 27 septembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul formulat de reclamanți, a schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul că a admis acțiunea, ca o consecință a repunerii reclamantului U.J. în termenul de notificare, prevăzut de Legea nr. 10/2001 și a obligat pe Primarul municipiului Reșița să se pronunțe asupra notificării formulată de reclamant, prin dispoziție motivată cu privire la imobilul solicitat. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că potrivit art. 103 C. proc.

civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voința ei. Or, reclamanții au dovedit că au părăsit România înainte de anul 1989 și nu au fost în România în perioada 1 ianuarie 2000-1 septembrie 2005, astfel că nu au cunoscut de existența Legii nr. 10/2001 întrucât sunt cetățeni germani. S-a apreciat de către instanța de apel că necunoașterea de către reclamanți a legislației române constituie o împrejurare mai presus de voința lor pentru a depune notificarea în termenul legal și că împiedicarea acestora a fost determinată și de necesitatea de a obține toate documentele necesare pentru a dovedi calitatea lor de persoane îndreptățite și de a obține informațiile necesare cu privire la situația juridică actuală a imobilului.

Prima instanță a apreciat că măsura instituită de legiuitor prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 trebuie să fie rezonabilă și proporțională cu scopul urmărit și nu trebuie să impună persoanelor care justifică un interes, bariere suplimentare în realizarea drepturilor lor, în speță revendicarea unei proprietăți naționalizate abuziv, așa cum s-a pronunțat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea art. 6, respectiv art. 1, Protocol 1 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, scopul general urmărit de Legea nr. 10/2001 este restituirea proprietăților preluate abuziv de statul comunist, iar termenul limită de formulare a notificărilor a fost introdus pentru a se asigura securitatea circuitului juridic civil, aceasta în ipoteza în care bunul ar fi fost transferat în mod legal, de la stat către terțe persoane de bună-credință.

În speță, însă, imobilul se află în continuare în posesia statului, astfel că retrocedarea acestuia către foștii proprietari nu afectează securitatea circuitului juridic civil. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Reșița, reprezentat de primar, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susține, astfel, că termenul de 6 luni, care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, pentru depunerea notificării, este un termen de decădere și nu de prescripție, astfel că nu operează întreruperea sau suspendarea și prin urmare, nici instituția repunerii în termen. Recursul este fondat pentru considerentele ce succed: Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată (fost art. 21) „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (respectiv 14 februarie 2001) persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a bunului”.

Termenul a fost prelungit succesiv, până la data de 14 februarie 2002 prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001. Alineatul (5) al articolului menționat prevede că: „nerespectarea termenului de 6 luni (respectiv 12 luni, ca urmare a prelungirii) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. Este de observat că articolul menționat nu a suferit modificări ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 care a modificat și completat Legea nr. 10/2001. Rezultă, așadar, din alin. (5) al articolului citat că termenul de 12 luni pentru notificarea persoanei juridice deținătoare este un termen de decădere, iar nu de prescripție extinctivă și nu este susceptibil de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.

Sancțiunea decăderii constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, pe când prescripția extinctivă stinge dreptul material la acțiune. Termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este incompatibil cu instituția repunerii în termen și rațiunea pentru care el a fost instituit ca termen de decădere rezultă din preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere în aplicare și finalizare a operațiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta. De aceea, în mod greșit instanța de apel a dispus repunerea reclamantului U.J. în termenul de trimitere a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001 și l-a obligat pe pârât să se pronunțe asupra notificării reclamantului.

Drept urmare, în raport de considerentele expuse, recursul declarat în cauză urmează a fi admis, cu consecința casării deciziei atacate și respingerea apelului formulat de reclamantul U.J. împotriva sentinței primei instanțe, ce va fi păstrată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul municipiul Reșița prin primar împotriva deciziei civile nr. 297 din 27 septembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara. Casează decizia atacată și respinge apelul formulat de reclamantul U.J. împotriva sentinței civile nr. 494 din 1 martie 2006 a Tribunalului Caraș Severin pe care o păstrează. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2007 .