ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2656/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

27 octombrie 2005 la Tribunalul Caraș-Severin reclamanții A.G.H. și U.J. au

chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Reșița, reprezentat de primar,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul Legii nr. 10/2001,

să se dispună obligarea acestuia de a le restitui imobilul situat în municipiul

Reșița, înscris în C.F. Reșița Montană, sub nr.top. 369/b, compus din teren

intravilan în suprafață de 252 mp, casă și construcții anexe.

Reclamanții au mai solicitat,

printr-o cerere separată, (fila 4 dosar fond), repunerea în termenul de

prescripție, întrucât locuind în Germania, nu au mai fost în România din anul

1994 și până la data de 18 septembrie 2005, când aflând despre existența Legii

nr. 10/2001, au depus notificare la Primăria municipiului Reșița la data de 4

octombrie 2005, însă li s-a comunicat faptul că aceasta a fost depusă peste

termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii principale

reclamanții au arătat că imobilul a fost proprietatea părinților lor și acesta

a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român, fără plata vreunei

despăgubiri conform Decretului nr. 223/1974, așa încât, în calitate de

moștenitori ai părinților lor, au calitatea de persoane îndreptățite la

restituirea imobilului.

Fiind astfel investit, Tribunalul

Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 494 din 1 martie 2006, a respins

acțiunea și cererea de repunere în termen formulată de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, în esență, că reclamanții nu au respectat prevederile art. 22

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, nerespectarea termenului de 6

luni pentru depunerea notificării, termen prelungit până la 14 februarie 2002

prin O.U.G. nr. 109/2001 și nr. 145/2001, atrage pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. S-a mai

reținut că prin modificările civile aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr.

247/2005 nu s-a prelungit termenul de depunere a notificării.

Referitor la cererea de repunere în

termen, instanța a reținut că aceasta este nefondată, întrucât reclamanții nu

se pot prevala de necunoașterea legii române, iar cererea pentru restituirea în

natură a imobilului a fost introdusă tardiv.

Prin decizia civilă nr. 297 din 27

septembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul formulat de

reclamanți, a schimbat în tot sentința primei instanțe, în sensul că a admis

acțiunea, ca o consecință a repunerii reclamantului U.J. în termenul de

notificare, prevăzut de Legea nr. 10/2001 și a obligat pe Primarul municipiului

Reșița să se pronunțe asupra notificării formulată de reclamant, prin

dispoziție motivată cu privire la imobilul solicitat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că potrivit art. 103 C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi

de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal

atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea

dovedește că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Or, reclamanții au dovedit că au

părăsit România înainte de anul 1989 și nu au fost în România în perioada 1

ianuarie 2000-1 septembrie 2005, astfel că nu au cunoscut de existența Legii

nr. 10/2001 întrucât sunt cetățeni germani.

S-a apreciat de către instanța de apel

că necunoașterea de către reclamanți a legislației române constituie o

împrejurare mai presus de voința lor pentru a depune notificarea în termenul

legal și că împiedicarea acestora a fost determinată și de necesitatea de a

obține toate documentele necesare pentru a dovedi calitatea lor de persoane

îndreptățite și de a obține informațiile necesare cu privire la situația juridică

actuală a imobilului.

Prima instanță a apreciat că măsura

instituită de legiuitor prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 trebuie să fie

rezonabilă și proporțională cu scopul urmărit și nu trebuie să impună persoanelor

care justifică un interes, bariere suplimentare în realizarea drepturilor lor,

în speță revendicarea unei proprietăți naționalizate abuziv, așa cum s-a

pronunțat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în

interpretarea art. 6, respectiv art. 1, Protocol 1 din Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Or, scopul general urmărit de Legea

nr. 10/2001 este restituirea proprietăților preluate abuziv de statul comunist,

iar termenul limită de formulare a notificărilor a fost introdus pentru a se

asigura securitatea circuitului juridic civil, aceasta în ipoteza în care bunul

ar fi fost transferat în mod legal, de la stat către terțe persoane de

bună-credință.

În speță, însă, imobilul se află în

continuare în posesia statului, astfel că retrocedarea acestuia către foștii

proprietari nu afectează securitatea circuitului juridic civil.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

a declarat recurs pârâtul Municipiul Reșița, reprezentat de primar, invocând

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susține, astfel, că termenul de 6

luni, care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr.

145/2001, pentru depunerea notificării, este un termen de decădere și nu de

prescripție, astfel că nu operează întreruperea sau suspendarea și prin urmare,

nici instituția repunerii în termen.

Recursul este fondat pentru

considerentele ce succed:

Conform art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată (fost art. 21) „persoana îndreptățită va notifica în

termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (respectiv 14

februarie 2001) persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură

a bunului”.

Termenul a fost prelungit succesiv,

până la data de 14 februarie 2002 prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr.

145/2001.

Alineatul (5) al articolului

menționat prevede că: „nerespectarea termenului de 6 luni (respectiv 12 luni,

ca urmare a prelungirii) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent”.

Este de observat că articolul

menționat nu a suferit modificări ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005 care a modificat și completat Legea nr. 10/2001.

Rezultă, așadar, din alin. (5) al

articolului citat că termenul de 12 luni pentru notificarea persoanei juridice

deținătoare este un termen de decădere, iar nu de prescripție extinctivă și nu

este susceptibil de suspendare, întrerupere sau repunere în termen.

Sancțiunea decăderii constă în

stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, pe când

prescripția extinctivă stinge dreptul material la acțiune.

Termenul prevăzut de art. 22 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 este incompatibil cu instituția repunerii în termen

și rațiunea pentru care el a fost instituit ca termen de decădere rezultă din

preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere în aplicare și

finalizare a operațiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a

bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta.

De aceea, în mod greșit instanța de

apel a dispus repunerea reclamantului U.J. în termenul de trimitere a

notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001 și l-a obligat pe pârât să se

pronunțe asupra notificării reclamantului.

Drept urmare, în raport de

considerentele expuse, recursul declarat în cauză urmează a fi admis, cu

consecința casării deciziei atacate și respingerea apelului formulat de

reclamantul U.J. împotriva sentinței primei instanțe, ce va fi păstrată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâtul municipiul

Reșița prin primar împotriva deciziei civile nr. 297 din 27 septembrie 2006 a

Curții de Apel Timișoara.

Casează decizia atacată și respinge

apelul formulat de reclamantul U.J. împotriva sentinței civile nr. 494 din 1

martie 2006 a Tribunalului Caraș Severin pe care o păstrează.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 martie 2007

.