ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 959/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 5 iunie 2012, contestatoarea SC T. SA Suceava a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 712 din 15 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, solicitând anularea deciziei nr. 712 din 15 februarie 2012, rejudecarea recursurilor formulate de SC T. SA și M. Suceava, admiterea acestora, modificarea parțială a deciziei și pe fond admiterea acțiunii cu privire la constatarea calității de proprietar a SC T. SA asupra clădirilor edificate pe terenurile aferente suprafeței de 1.553,054 m.p. înscrisă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate și respingerea recursului declarat de M. Suceava ca neîntemeiat.

Contestația a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. A arătat în cererea sa că instanța a săvârșit mai multe erori materiale care au influențat în mod evident hotărârea pronunțată. Astfel, în considerentele deciziei nr. 712 din 15 februarie 2012 instanța a menționat că, prin hotărârea nr. 4731/2006 a Judecătoriei Suceava, sentința nr. 35/2007 și decizia nr. 1861/2006 a Curții de Apel Suceava s-a reținut că terenurile și clădirile în litigiu sunt proprietatea M. Suceava, nefiind invocată autoritatea de lucru judecat, instanța fiind în eroare atunci când a apreciat că din conținutul unor acte normative reiese că M. Suceava nu a transferat proprietatea asupra imobilelor care fac obiectul prezentului litigiu, precizând și faptul că sunt menționate hotărâri inexistente: H.C.L.

nr. 84/2002 și H.G. nr. 140/2009. Pe de altă parte a susținut că niciun act normativ nu prevede faptul că M. Suceava nu a transferat proprietatea asupra bunurilor imobile care fac obiectul cauzei. A arătat că în condițiile în care a fost admis recursul M. Suceava recursul său nu a mai fost analizat, echivalând cu omisiunea prevăzută de dispozițiile art. 318 alin. (1)teza a ll-a C. proc. civ., fiind încălcate dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. Motivele invocate în contestația în anulare nu pot fi primite pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Conform art. 318 alin. (1) C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Textul reglementează contestația în anulare specială și vizează două ipoteze: când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare. În speță, contestatoarea are în vedere ambele ipoteze. În prima ipoteză invocă greșelile materiale strecurate în considerentele deciziei atacate cu privire la aprecierile instanței în legătură cu dreptul de proprietate al M. Suceava asupra imobilelor în litigiu și invocarea unor acte normative care ar conferi acesteia un drept de proprietate.

Este de reținut că greșeala materială nu vizează erori de apreciere a probelor, erori de judecată, calea de atac a contestației în anulare neputând fi utilizată pentru remedierea greșelilor de fond, de interpretare a dispozițiilor legale, de rezolvare a unui incident procedural, noțiunea de greșeală materială referindu-se la greșeli de fapt, involuntare realizate prin confundarea unor elemente importante sau unor date aflate la dosarul cauzei. Având în vedere că SC T. SA invocă greșita judecată a cauzei, determinată de greșita apreciere a probelor, greșeli care vizează judecata fondului cauzei: dezlegarea dată recursului nefiind rezultatul unei greșeli materiale, contestația în anulare nu poate fi analizată în limitele de aplicare a art. 318 teza I C. proc.

civ., astfel că va fi respinsă. În ceea ce privește cea de-a doua ipoteză privind omisiunea instanței de a se pronunța asupra recursului său, se constată că instanța a analizat motivele de recurs ale ambelor recursuri prin considerente comune care au condus la admiterea recursului M. Suceava prin P. și la respingerea recursului SC T. SA astfel că nu s-a justificat susținerea contestatoarei cum că instanța a omis să analizeze recursul său. Este adevărat că instanța de recurs trebuie să răspundă tuturor motivelor de recurs formulate, însă nu are obligația de a răspunde separat fiecărui motiv ci, poate răspunde motivelor de recurs printr-un motiv comun, astfel că neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs, nu constituie, prin ea însăși o omisiune, dacă instanța a răspuns motivelor de recurs printr-un considerent comun.

Constatând că ambele recursuri au fost analizate în același timp, prin considerente comune, care au condus la admiterea recursului pârâtului și respingerea recursului reclamantei, Înalta Curte apreciază că motivul astfel invocat nu se încadrează în art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., urmând a fi respins. Având în vedere că nu sunt întrunite condițiile cerute de art. 318 C. proc. civ., pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC T. SA Suceava împotriva deciziei nr. 712 din 15 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în dosarul nr. 3869/86/2010. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2013.