ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3311/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

contestație în anulare

Prin Decizia 2918 din

12 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca

nefondat recursul declarat de T.P. și M.M. împotriva Sentinței nr. 303 din 03

iunie 2011 a Curții de Apel Craiova.

Pentru a pronunța

această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal a reținut, în esență, următoarele:

1.1. Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamanții T.P. și M.M. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și

Mediului de Afaceri și SC H. SA, anularea Certificatul de atestare a dreptului

de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr. 0965 emis la data de 15 aprilie

1994 de către Ministerul Industriilor.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a

invocat excepția tardivității acțiunii, arătând că cererea a fost introdusă cu

depășirea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Instituția pârâtă a precizat că demersurile reclamanților au fost inițiate după

16 ani de la emiterea actului administrativ, care a fost intabulat sub nr. 661 la Oficiul de Cadastru și Organizare a Teritoriului al Jud. Gorj la data de 16 martie 1994,

moment de la care actul administrativ a devenit opozabil erga omnes și în

consecință, reclamanții trebuiau și puteau să știe de existența acestui act.

1.2. Prin sentința nr.

303 din 03 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal a admis excepția tardivității acțiunii invocată de

pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și în

consecință, pe acest temei a respins acțiunea formulată de reclamanții T.P. și

M.M. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului

de Afaceri și SC H. S.A.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că Certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria MO3 nr. 0965, emis la data

de 15 aprilie 1994 de către Ministerul Industriilor, pentru societatea

comercială cu capital de stat SC H. S.A. este un act administrativ individual,

emis către o persoană juridică determinată chiar în cuprinsul acestuia, astfel

încât devin incidente dispozițiile art. 7 alin. (3) și art. 11 alin. (1) și alin.

(2) din Legea nr. 554/2004.

Prima instanță a

reținut că formularea plângerii prealabile la data de 29 octombrie 2010 s-a

făcut cu mult după împlinirea termenului legal de contestare a actului

administrative, întrucât se prezumă că momentul de la care reclamanții au luat

la cunoștință de actul administrativ atacat este momentul înscrierii acestuia

în Registrul de Transcripțiuni Imobiliare, respectiv data de 08 iulie 1994,

dată de la care începe să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (3)

din Legea nr. 554/2004.

1.3. Împotriva Sentinței

nr. 303 din 03 iunie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal reclamanții T.P. și M.M. au declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenții au

susținut prin motivele de recurs dezvoltate că în mod nelegal, prima instanță

a admis excepția tardivității acțiunii, în condițiile în care au arătat că în procesele

anterioare anului 2010 nu le-a fost comunicat certificatul de atestare a dreptului

de proprietate a cărui nulitate parțială a fost solicitată.

1.4. Pentru a

respinge recursul ca nefondat, Înalta Curte a reținut că intabularea, respectiv

forma de publicitate realizată în cauză și care a constituit momentul de la

care a fost calculat termenul prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

republicată, de către prima instanță, a fost realizată în anul 1994, anterior

demersurilor întreprinse de recurenți, în vederea reconstituirii dreptului lor

de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin urmare în cauză se impune aplicarea

prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată și examinarea

demersurilor recurenților prin raportare la acest text de lege.

Instanța de

control judiciar a constatat că sunt nefondate criticile recurenților,

întrucât din analiza actelor de la dosar rezultă că aceștia au luat cunoștință

de existența titlului de proprietate al pârâtei SC H. SA încă din anul 2001,

când au promovat o primă acțiune în constatarea dreptului de proprietate la Judecătoria

Tg. Jiu, respinsă prin Sentința civilă nr. 12198 din 19 noiembrie 2001, rămasă definitivă

prin Decizia nr. 261 din 27 februarie 2002 a Tribunalului Gorj.

Astfel, în cuprinsul Sentinței

civile nr. 12198 din 19 noiembrie 2001, prin care a fost respinsă acțiunea

civilă formulată de M.A.(T.P. fiind menționat ca mandatar al acesteia), în contradictoriu

și cu SC H. SA se face trimitere expresă la certificatul de atestare a dreptului

de proprietate al acestei autorități, înscris în Registrul de Transcripțiuni

sub nr. 5412 din 8 iulie 1994, cu precizarea că a fost depus la dosar

respectivul certificat de atestare a dreptului de proprietate (a se vedea și

filele 94-95 dosar fond).

Actele depuse în

dosarul de fond (filele 66-100) de către SC H. SA atestă că între părți au mai existat

litigii și în anul 2002, în care aceeași reclamanți au formulat o acțiune civilă,

în baza Legii nr. 10/2001, demersurile fiind de asemenea finalizate prin respingerea

cererii.

În fine, și adresa nr.

32/158 din 10 aprilie 2002 (fila 96 dosar fond) trimisă de SC H. SA, d-nei M.A.

prin care se face referire și la litigiile anterioare dintre părți, dar și la certificatul

de atestare a dreptului de proprietate al societății intimate, emis de Ministerul

Industriilor, chiar în lipsa indicării precise a numărului acestuia,

demonstrează fără echivoc, că părțile reclamante aveau cunoștință despre actul

administrativ individual a cărui anulare parțială au solicitat-o abia la data de

7 decembrie 2010.

exercitată

Împotriva Deciziei nr.

2918 din 12 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare T.P.,

întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, contestatorul a arătat, în esență, că decizia atacată este rezultatul

unei greșeli materiale, constând în faptul că s-a reținut în mod

greșit că reclamantului i s-ar fi comunicat certificatul de atestare în

cadrul altor dosare anterioare, deși s-a făcut dovada acestei comunicări

în cadrul Dosarului nr. 10421/318/2009 al Judecătoriei Târgu- Jiu, respectiv la

data de 22 octombrie 2010, dată de la care au fost efectuate toate demersurile

legale privind anularea acestuia.

Contestatorul

a invocat și Decizia Curții Constituționale nr. 797 din 27 septembrie 2007,

susținând că prima instanță, deși a făcut referire la conținutul acesteia,

a constatat și aplicat în mod eronat prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr.

554/2004.

În

fine, contestatorul a solicitat anularea decizie atacate și reluarea

judecății în vederea pronunțării unei hotărâri neviciate și

admiterea recursului, casarea sentinței pronunțate de instanța

de fond și pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare

în vederea administrării unui probatoriu suplimentar, iar în subsidiar

admiterea acțiunii.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Înalta Curte de

Casație și Justiție analizând motivele contestației în anulare formulate în

raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, va

respinge contestația în anulare ca inadmisibilă, pentru considerentele ce

urmează:

- Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru

care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C.

proc. civ.

Prin această cale de

atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de

procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a

stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul

contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la

drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia

dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în

condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând

contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile

instanței de recurs pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când

dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației

în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar

textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Prima ipoteză a

textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi

condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor

elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății,

cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării

taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat,

etc.

Fiind un text de

excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul

nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor

și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale,

situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o

cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

În cauză,

contestatorul, reiterând argumentele expuse prin cererea de recurs, efectuează

de fapt o critică a hotărârii instanței de recurs, prin prisma modului în care

aceasta a apreciat calitatea motivării hotărârii instanței de fond, a

analizat materialul probator administrat în cauză, ceea ce nu poate fi acceptat

pe calea contestației în anulare, procedură în care nu poate fi examinată

justețea soluției contestate.

Independent de aceste

aspecte, Înalta Curte

constată

că susținerile contestatorului referitoare pretinsa confuzie a instanței de

recurs cu privire la momentul comunicării certificatului de atestare a

dreptului de proprietate, sunt fără relevanță, întrucât nu privesc aspecte

formale ale judecății, ci unele de fond care nu pot face obiectul unei contestații

în anulare.

De altfel, din

analiza sistematică a considerentelor rezultă fără echivoc că, instanța de

recurs nu s-a aflat într-o confuzie sub acest aspect, ci a expus în mod

convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, făcând trimitere

și la înscrisurile din dosar din care rezultă că reclamantul a luat cunoștință

de certificatul de atestare a dreptului de proprietate încă din anul 2001.

Pe de altă parte,

este lesne de observat că prin referirile la greșita apreciere a situației

de fapt, contestatorul evocă de fapt greșeli de judecată în procedura de

soluționare a recursului și nu greșeli materiale în sensul art. 318 C. proc.

civ., ceea ce excede cadrului procedurii de soluționare a unei contestații în

anulare.

Față de cele ce preced,

instanța apreciază că, în cauza de față, contestația în anulare nu îndeplinește

condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate,

întrucât motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din

ipotezele reglementate de dispozițiile citate, acesta invocând aspecte ce țin

de fondul cauzei.

soluției adoptate în recurs.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge prezenta contestație în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de T.P. împotriva Deciziei nr. 2918 din 12 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 14 martie 2013.