ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3311/2013

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Decizia atacată cu contestație în anulare Prin Decizia 2918 din 12 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de T.P. și M.M. împotriva Sentinței nr. 303 din 03 iunie 2011 a Curții de Apel Craiova. Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a reținut, în esență, următoarele: 1.1. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, reclamanții T.P. și M.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și SC H. SA, anularea Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr. 0965 emis la data de 15 aprilie 1994 de către Ministerul Industriilor.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a invocat excepția tardivității acțiunii, arătând că cererea a fost introdusă cu depășirea termenului prevăzut de art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Instituția pârâtă a precizat că demersurile reclamanților au fost inițiate după 16 ani de la emiterea actului administrativ, care a fost intabulat sub nr. 661 la Oficiul de Cadastru și Organizare a Teritoriului al Jud. Gorj la data de 16 martie 1994, moment de la care actul administrativ a devenit opozabil erga omnes și în consecință, reclamanții trebuiau și puteau să știe de existența acestui act. 1.2. Prin sentința nr. 303 din 03 iunie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și în consecință, pe acest temei a respins acțiunea formulată de reclamanții T.P.

și M.M. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri și SC H. S.A. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria MO3 nr. 0965, emis la data de 15 aprilie 1994 de către Ministerul Industriilor, pentru societatea comercială cu capital de stat SC H. S.A. este un act administrativ individual, emis către o persoană juridică determinată chiar în cuprinsul acestuia, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 7 alin. (3) și art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prima instanță a reținut că formularea plângerii prealabile la data de 29 octombrie 2010 s-a făcut cu mult după împlinirea termenului legal de contestare a actului administrative, întrucât se prezumă că momentul de la care reclamanții au luat la cunoștință de actul administrativ atacat este momentul înscrierii acestuia în Registrul de Transcripțiuni Imobiliare, respectiv data de 08 iulie 1994, dată de la care începe să curgă termenul de 6 luni prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. 1.3. Împotriva Sentinței nr. 303 din 03 iunie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal reclamanții T.P. și M.M. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenții au susținut prin motivele de recurs dezvoltate că în mod nelegal, prima instanță a admis excepția tardivității acțiunii, în condițiile în care au arătat că în procesele anterioare anului 2010 nu le-a fost comunicat certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui nulitate parțială a fost solicitată. 1.4. Pentru a respinge recursul ca nefondat, Înalta Curte a reținut că intabularea, respectiv forma de publicitate realizată în cauză și care a constituit momentul de la care a fost calculat termenul prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată, de către prima instanță, a fost realizată în anul 1994, anterior demersurilor întreprinse de recurenți, în vederea reconstituirii dreptului lor de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin urmare în cauză se impune aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată și examinarea demersurilor recurenților prin raportare la acest text de lege.

Instanța de control judiciar a constatat că sunt nefondate criticile recurenților, întrucât din analiza actelor de la dosar rezultă că aceștia au luat cunoștință de existența titlului de proprietate al pârâtei SC H. SA încă din anul 2001, când au promovat o primă acțiune în constatarea dreptului de proprietate la Judecătoria Tg. Jiu, respinsă prin Sentința civilă nr. 12198 din 19 noiembrie 2001, rămasă definitivă prin Decizia nr. 261 din 27 februarie 2002 a Tribunalului Gorj. Astfel, în cuprinsul Sentinței civile nr. 12198 din 19 noiembrie 2001, prin care a fost respinsă acțiunea civilă formulată de M.A.(T.P.

fiind menționat ca mandatar al acesteia), în contradictoriu și cu SC H. SA se face trimitere expresă la certificatul de atestare a dreptului de proprietate al acestei autorități, înscris în Registrul de Transcripțiuni sub nr. 5412 din 8 iulie 1994, cu precizarea că a fost depus la dosar respectivul certificat de atestare a dreptului de proprietate (a se vedea și filele 94-95 dosar fond). Actele depuse în dosarul de fond (filele 66-100) de către SC H. SA atestă că între părți au mai existat litigii și în anul 2002, în care aceeași reclamanți au formulat o acțiune civilă, în baza Legii nr. 10/2001, demersurile fiind de asemenea finalizate prin respingerea cererii. În fine, și adresa nr. 32/158 din 10 aprilie 2002 (fila 96 dosar fond) trimisă de SC H. SA, d-nei M.A.

prin care se face referire și la litigiile anterioare dintre părți, dar și la certificatul de atestare a dreptului de proprietate al societății intimate, emis de Ministerul Industriilor, chiar în lipsa indicării precise a numărului acestuia, demonstrează fără echivoc, că părțile reclamante aveau cunoștință despre actul administrativ individual a cărui anulare parțială au solicitat-o abia la data de 7 decembrie 2010. 2. Calea de atac exercitată Împotriva Deciziei nr. 2918 din 12 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat contestație în anulare T.P., întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, contestatorul a arătat, în esență, că decizia atacată este rezultatul unei greșeli materiale, constând în faptul că s-a reținut în mod greșit că reclamantului i s-ar fi comunicat certificatul de atestare în cadrul altor dosare anterioare, deși s-a făcut dovada acestei comunicări în cadrul Dosarului nr. 10421/318/2009 al Judecătoriei Târgu- Jiu, respectiv la data de 22 octombrie 2010, dată de la care au fost efectuate toate demersurile legale privind anularea acestuia. Contestatorul a invocat și Decizia Curții Constituționale nr. 797 din 27 septembrie 2007, susținând că prima instanță, deși a făcut referire la conținutul acesteia, a constatat și aplicat în mod eronat prevederile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

În fine, contestatorul a solicitat anularea decizie atacate și reluarea judecății în vederea pronunțării unei hotărâri neviciate și admiterea recursului, casarea sentinței pronunțate de instanța de fond și pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării unui probatoriu suplimentar, iar în subsidiar admiterea acțiunii. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Înalta Curte de Casație și Justiție analizând motivele contestației în anulare formulate în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge contestația în anulare ca inadmisibilă, pentru considerentele ce urmează: - Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt expres și limitativ prevăzute de art. 317 - 318 C. proc.

civ. Prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul. Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege. Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare. Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții eronate, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil. În cauză, contestatorul, reiterând argumentele expuse prin cererea de recurs, efectuează de fapt o critică a hotărârii instanței de recurs, prin prisma modului în care aceasta a apreciat calitatea motivării hotărârii instanței de fond, a analizat materialul probator administrat în cauză, ceea ce nu poate fi acceptat pe calea contestației în anulare, procedură în care nu poate fi examinată justețea soluției contestate.

Independent de aceste aspecte, Înalta Curte constată că susținerile contestatorului referitoare pretinsa confuzie a instanței de recurs cu privire la momentul comunicării certificatului de atestare a dreptului de proprietate, sunt fără relevanță, întrucât nu privesc aspecte formale ale judecății, ci unele de fond care nu pot face obiectul unei contestații în anulare.

De altfel, din analiza sistematică a considerentelor rezultă fără echivoc că, instanța de recurs nu s-a aflat într-o confuzie sub acest aspect, ci a expus în mod convingător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, făcând trimitere și la înscrisurile din dosar din care rezultă că reclamantul a luat cunoștință de certificatul de atestare a dreptului de proprietate încă din anul 2001. Pe de altă parte, este lesne de observat că prin referirile la greșita apreciere a situației de fapt, contestatorul evocă de fapt greșeli de judecată în procedura de soluționare a recursului și nu greșeli materiale în sensul art. 318 C. proc. civ., ceea ce excede cadrului procedurii de soluționare a unei contestații în anulare.

Față de cele ce preced, instanța apreciază că, în cauza de față, contestația în anulare nu îndeplinește condițiile expres și limitativ prevăzute în textele legale susmenționate, întrucât motivele invocate de contestator nu se încadrează în niciuna din ipotezele reglementate de dispozițiile citate, acesta invocând aspecte ce țin de fondul cauzei. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezenta contestație în anulare ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de T.P. împotriva Deciziei nr. 2918 din 12 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 martie 2013.