ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 989/2015

Decizia nr. 989/2015

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Sentința nr. 83/2011 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin această hotărâre, Curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. prin reprezentanți legali, SC C. SA, D., E., F., G. și H.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că în speța de față, fiind emis pentru atestarea dreptului de proprietate al unei persoane juridice determinate, actul administrativ contestat este un act administrativ cu caracter individual în privința căruia, în materia termenelor pentru introducerea acțiunii în anulare, sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea 554/2004, citate anterior.

Ca atare, cum reclamantul este un terț în raport cu actul administrativ contestat conform dispozițiilor legale menționate, termenul de sesizare a instanței este cel prevăzut de alin. (2), respectiv 1 an de la data luării la cunoștință a existenței certificatului de atestare a dreptului de proprietate care, în mod firesc, nefiindu-i adresat, nu i-a fost comunicat.

În aceste condiții, formulând cererea de constatare a nulității parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor abia la data de 17 iunie 2009 (fila 23 din Dosarul nr. x/181/2010), reclamantul a depășit cu mult termenul de decădere de 1 an de la data luării la cunoștință a actului administrativ contestat, stabilit de dispozițiile legale citate anterior, acțiunea acestuia fiind tardiv formulată.

Față de aceste considerente, admițând excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea a respins cererea privind constatarea nulității absolute parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 25 ianuarie 1996 emis de Ministerul Economiei și Comerțului, ca fiind tardiv formulată.

1.2. Decizia nr. 1196 din 6 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatat nulitatea recursurilor declarate de A. și D. împotriva sentinței nr. 83 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, și a respins recursul declarat de F., G. și H., prin mandatar Pătrașcu Ion împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că, în ceea ce privește recursul declarat de F., G. și H., Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, acesta este nefondat.

În speță reclamanții și intervenienții sunt terți în raport cu actul administrativ contestat, iar în conformitate cu prevederile legale menționate, termenul de sesizare a instanței este cel prevăzut de alin. (2), respectiv 1 an de la data luării la cunoștință a existenței certificatului de atestare a dreptului de proprietate care, în mod firesc, nefiindu-i adresat, nu i-a fost comunicat.

Înalta Curte a apreciat că, în mod corect prima instanță a respins cererea ca tardivă, întrucât verificând înscrisurile dosarului se constată că recurenții au luat cunoștință despre existența certificatului de atestare a dreptului de proprietate în cadrul litigiului purtat între aceleași părți care a făcut obiectul Dosarului nr. x/101/2006 al Tribunalului Mehedinți (fila 39 din Dosarul nr. x/101/2010). Astfel, în considerentele Deciziei nr. 196/Com din 09 mai 2007 instanța a reținut că deși SC C. SA Broșteni a invocat în dovedirea dreptului de proprietate certificatul de atestare a dreptului de proprietate, niciuna dintre părți nu a solicitat anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În aceste condiții, formulând cererea de constatare a nulității parțiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor abia la data de 17 iunie 2009 (fila 23 din Dosarul nr. x/181/2010), reclamanții au depășit cu mult termenul de decădere de 1 an, de la data luării la cunoștință a actului administrativ contestat, stabilit de dispozițiile legale citate anterior, acțiunea acestuia fiind tardiv formulată.

În ceea ce privește recursurile declarate de A. și de D., Înalta Curte a constatat că aceste recursuri sunt nule pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cererile de recurs nu cuprind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, astfel cum prevăd dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Este adevărat că recurentul a depus, la dosar, motivele de recurs invocate și dezvoltarea acestora, însă cu mult peste termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Din actele și lucrările dosarului a rezultat că sentința atacată a fost comunicată acestor recurenți la data de 21 martie 2011, iar motivele de recurs au fost depuse la data de 5 ianuarie 2012, fila 27, respectiv la data de 6 ianuarie 2012, fila 58.

Astfel fiind, față de considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 301 C. proc. civ. precum și cele ale art. 306 alin. (1) și ale art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în raport cu împrejurarea că motivele de recurs au fost formulate peste termenul imperativ prevăzut de lege, s-a constatat nulitatea celor două recursuri.

1.3. Decizia nr. 4772 din 29 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1196 din 6 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Instanța de control judiciar a reținut că, din cererea contestatorului, rezultă că se critică modul în care în care completul de judecată al instanței de control judiciar s-a aplecat asupra actelor dosarului, fiind criticată, atât soluția prin care s-a constatat nulitatea recursului, cât și faptul că nu au fost analizate toate motivele de nelegalitate invocate.

Într-adevăr, anularea unei decizii pronunțată de instanța de recurs poate fi dispusă, în temeiul art. 318 teza a II-a C. proc. civ., dacă instanța nu a cercetat criticile formulate de recurent.

Însă, în speță, trebuie avut în vedere că instanța de recurs a constatat nulitatea recursul, reținând că acesta nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, astfel cum prevăd dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

A reținut, de asemenea, depunerea de către recurent a motivelor de recurs invocate și dezvoltarea lor, cu mult peste termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Cum termenul de motivare a recursului este un termen legal imperativ, sancțiunea nerespectării lui, conform art. 103 C. proc. civ., este decăderea.

Prin urmare, ca efect al decăderii, instanța de recurs a aplicat sancțiunea specifică acestei etape procesuale, constatând nulitatea căii de atac.

Înalta Curte, învestită cu soluționarea prezentei contestații în anulare, reține că instanța de recurs a pronunțat o soluție legală, cu observarea corectă a situației existente, în raport de lucrările dosarului, nefiind identificate elemente de natură a contura existența unei erori materiale, astfel încât dezlegarea dată nu este rezultatul unei greșeli materiale.

Pentru aceste considerente, neputându-se reține incidența dispozițiilor art. 317 - 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația formulată ca inadmisibilă.

Recurentul-reclamant A. a formulat cerere de revizuire împotriva sentinței nr. 83 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, împotriva Deciziei nr. 1196 din 6 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și împotriva Deciziei nr. 4772 din 29 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

În motivarea căii de atac formulate, revizuentul expune istoricul cauzei și soluțiile pe care le critică, susținând că instanțele de judecată nu au respectat dispozițiile legale și nu au luat în considerare toate actele depuse la dosar.

Sunt invocate, de asemenea, vicii de procedură în soluționarea cauzelor și încălcarea drepturilor procesuale fundamentale ale recurentului-reclamant.

Analizând deciziile a căror revizuire se solicită, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, ținând cont de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că cererea de revizuire îndreptată împotriva hotărârilor instanței supreme este inadmisibilă, iar în ceea ce privește sentința Curții de apel atacată, reține că se impune declinarea competenței de soluționare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

3.1. În ceea ce privește revizuirea Deciziei nr. 4772 din 29 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și a Deciziei nr. 1196 din 6 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nedevolutivă, iar dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că revizuirea nu poate fi promovată decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Față de dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”, Înalta Curte constată că deciziile menționate nu pot constitui obiect al revizuirii, întrucât, prin Decizia nr. 1196 din 6 martie 2012 pronunțată de instanța de recurs, s-a constat nulitatea recursului declarat de A., iar prin Decizia nr. 4772 din 29 martie 2013, contestația în anulare formulată a fost respinsă ca inadmisibilă.

Potrivit art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituție, procedura de judecată și exercitarea căilor de atac ordinare și extraordinare sunt stabilite numai prin lege.

Din aceste norme constituționale rezultă că legiuitorul are dreptul și libertatea de a stabili condițiile în care părțile interesate pot exercita căile ordinare și extraordinare de atac, cu respectarea normelor și principiilor consacrate prin Legea fundamentală și prin actele juridice internaționale la care România este parte.

Analizând dispozițiile art. 322 C. proc. civ., conform cărora „revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri.”, Înalta Curte reține că pot forma obiectul revizuirii hotărârile pronunțate în recurs, cu condiția ca acestea să evoce fondul cauzei.

Mai mult, întrucât motivele de revizuire vizează, ca regulă, situația de fapt, în doctrină și jurisprudență s-a apreciat că revizuirea privește numai hotărârile prin care s-a rezolvat fondul pretenției, chiar dacă această cerință este prevăzută numai pentru hotărârile pronunțate de instanța de recurs.

În ceea ce interesează materia revizuirii, a evoca fondul înseamnă, în primă instanță, a examina raportul juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate în cauză, iar în recurs, aceasta presupune schimbarea situației de fapt în urma analizării materialului probator.

Din această perspectivă, hotărârea judecătorească (decizia) prin care s-a constatat nulitatea recursului nu se circumscrie sferei hotărârilor ce evocă fondul în sensul prevederilor art. 322 C. proc. civ.

Revizuirea, ca și cale extraordinară de atac de retractare, a fost concepută de legiuitor pentru îndreptarea erorilor de fapt, iar nu de drept, în situațiile în care sunt îndeplinite condițiile expuse la pct. 1-9 ale art. 322 C. proc. civ.

De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv și că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de principiul securității juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hotărârea nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par.28; Pehenitehny c. Rusiei, Hotărârea nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, parag. 26).

Soluția pronunțată cu privire la cele două decizii ale instanței supreme, în sensul inadmisibilității acestei cereri, face de prisos examinarea criticilor expuse de către revizuent în această etapă procesuală.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 326 și art. 328 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată împotriva deciziilor instanței de recurs, ca inadmisibilă.

3.2. În ceea ce privește revizuirea sentinței civile nr. 83 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

În raport de motivarea cererii de revizuire, competența de soluționare a căii extraordinare de atac exercitate împotriva sentinței instanței de fond aparține Curții de Apel Craiova, în temeiul art. 323 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere.

În aceste condiții, cererea de revizuire formulată împotriva sentinței civile nr. 83 din 24 februarie 2011 va fi soluționată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, care va analiza îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a unei astfel de cereri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei nr. 4772 din 29 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și a Deciziei nr. 1196 din 6 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Declină competența de soluționare a cererii de revizuire formulată de A. împotriva sentinței nr. 83 din 24 februarie 2011, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2015.