ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1787/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1787/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 16 aprilie

2008 pe rolul Judecătoriei Vălenii de Munte (a cărei competență de

soluționare a fost declinată ulterior în favoarea Tribunalului Prahova,

conform sentinței nr. 236 din 28 ianuarie 2009), reclamantul R.G. a chemat

în judecată pe pârâta SC C. SRL, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin

care pârâta să fie obligată să îi lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul proprietatea sa, situat în com. Teișani, pct. Gară, jud.

Prahova, compus din teren și construcții.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat ca pârâta ocupă în mod abuziv terenul

proprietatea sa, obstrucționându-i posibilitatea de a reintra în posesia și folosința

exclusivă a imobilului.

La data de 18 iunie 2008,

pârâta SC C. SRL Vălenii de Munte a formulat o cerere de arătare a titularului

dreptului prin care a solicitat chemarea în judecată a SC C. SA Pleașa, în

calitate de unitate deținătoare a imobilului revendicat, întrucât în urma

constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 12

decembrie 2001, din 22 martie 2001 și din 22 martie 2001, imobilul a revenit în

patrimoniul SC C. SA.

Ulterior, reclamantul

a depus o cerere de chemare în judecată a altor persoane prin care a solicitat

introducerea în cauză a Statului Român prin M.F.P., admiterea în contradictoriu

cu acesta a acțiunii în revendicare și lăsarea în deplină proprietate

și liniștită posesie a imobilului său, compus din suprafața de 12.835 mp și

construcțiile edificate pe acest teren, situat în intravilanul com. Teișani, ,

precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Prahova a

pronunțat sentința civilă nr. 1723 din 24 decembrie 2010, prin care a respins

excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului, a lipsei calității

procesuale pasive a M.E.C.M.A. succesor în drepturi al M.E.C., a

inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtă și intervenienți.

Prin aceeași sentință

a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, pe care l-a obligat la plata

sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC C. SRL.

A respins ca

nedovedită cererea intervenientei SC C. SA privind obligarea reclamantului la

plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a găsit neîntemeiată excepția lipsei calității

procesuale active întrucât, atât timp cât reclamantul se pretinde proprietarul

construcțiilor existente pe teren, înseamnă că există identitate între

reclamant și titularul dreptului dedus judecății, ceea ce justifică legitimare

procesuală a acestuia, caz în care se analizează temeinicia sau netemeinicia

cererii în raport de probele administrate, respectiv dacă construcțiile

existente în prezent pe teren sunt aceleași cu cele edificate de reclamant și

preluate de statul comunist.

De asemenea, a fost

respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.C.M.A. succesor în drepturi

al M.E.C., având în vedere susținerile reclamantului în sensul că, prin

emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, acesta s-a

considerat titular al unui drept de proprietate asupra terenului în litigiu,

existând astfel identitate între persoana acestui pârât și cel pretins obligat

în raportul juridic dedus judecății.

Totodată, instanța a

respins excepția inadmisibilității acțiunii întrucât, în condițiile în care

reclamantul se considera unicul proprietar al bunului revendicat, acesta poate

formula în principiu o acțiune în revendicarea bunului respectiv pe calea

dreptului comun.

În ce privește

pretenția dedusă judecății, Tribunalul a reținut că, atât timp cât

din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 1937 reiese că nu numai

reclamantul, ci și fratele său, R.N.I., au dobândit în proprietate terenul

în litigiu, înseamnă că reclamantul nu poate pretinde singur un drept de

proprietate asupra imobilului și deci, nu poate formula singur acțiune în revendicare

în condițiile în care nu a făcut nicio dovadă că la preluarea imobilului de

către stat era unicul proprietar al acestuia, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul

actelor de preluare se menționează ca bunurile preluate sunt proprietatea lui

R.N.N. și fiii, mențiune care exclude ipoteza dreptului exclusiv de proprietate

al reclamantului asupra terenului revendicat.

De aceea, s-a

apreciat că pretenția reclamantului, de a-i fi lăsată în deplină proprietate

și pașnică posesie terenul în litigiu, este neîntemeiată, reclamantul

neputând pretinde un drept de proprietate asupra terenului întrucât nu a făcut

dovada că este unicul proprietar al acestuia.

Referitor la

construcțiile revendicate, s-a considerat că susținerile acestuia, conform

cărora construcțiile de pe teren au fost proprietatea sa și se cuvine a-i fi

restituite, sunt neîntemeiate întrucât din probele administrate nu rezultă că

imobilele construcții, aflate pe teren în prezent, sunt unele și aceleași cu

cele preluate de stat în anul 1951, în baza Legii nr. 119/1948.

Împotriva sentinței au

declarat apel reclamantul R.N.G. - decedat pe parcursul procesului, cauza fiind

continuată de succesoarele C.E.G. și M. (R.) E.G. și pârâta SC C. SA

Pleașa.

Prin Decizia nr. 51

din 26 iunie 2012, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de

pârâta SC C. SRL și a admis apelul declarat de reclamant, a anulat

sentința civilă nr. 1723/2010, trimițând cauza spre rejudecare la

prima instanță.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către pârâta SC C. SRL și intervenientul Statul Român

prin M.F.P., ambele respinse ca nefondate prin Decizia nr. 959 din 26 februarie

2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reluând judecata

cauzei, Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă nr. 115 din 13

ianuarie 2014, prin care a respins excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților cu privire la acțiunea în

revendicarea construcțiilor, a respins excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare a terenului, a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.C.M.A., față de

care a respins acțiunea.

Totodată, a respins,

ca neîntemeiată, acțiunea precizată și completată, în contradictoriu

cu Statul Român prin M.F.P., SC C. SA Pleașa și SC C. SRL.

Au fost obligați

reclamanții la plata cheltuielilor de judecată către pârâta SC C. SRL

și a fost respinsă cererea intervenientei de obligare a reclamanților

la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța de fond a reținut,

referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cu

privire la acțiunea în revendicare a construcțiilor, invocată de către pârâta SC

C. SRL și de către intervenienta SC C. SA Pleașa că, atât timp cât reclamanții se

consideră proprietarii construcțiilor existente pe teren, pretins preluate de

către stat, există identitate între reclamanți și titularii dreptului dedus judecății,

justificându-se astfel, legitimarea procesuală în cauză.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare a terenului, invocată de către intervenienta

SC C. SA Pleașa, cu motivarea că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

nu mai pot fi revendicate potrivit dreptului comun, tribunalul a reținut

că potrivit deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, existența legii speciale nu exclude în toate cazurile

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe disp. art.

480 - 481 C. civ., aceasta fiind admisibilă în garantarea principiului

liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului

drept de proprietate.

De aceea, acțiunea

trebuie analizată pe fond atunci când reclamantul se poate prevala de un bun în

sensul art. 1 din Protocolul adițional, fiind nejustificată pe acest

considerent excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a terenului.

În același timp,

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.C.M.A., a fost

găsită întemeiată și admisă, întrucât prin constatarea nulității absolute

a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a contractelor de

vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, terenul și construcțiile

care au făcut obiectul acestor acte juridice au revenit în patrimoniul SC C. SA

Pleașa.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 2

august 1937 și procesului-verbal de punere în posesie din data de 11 octombrie 1937,

frații I.N.G. și G.N.R. au cumpărat de la numitul M.P.A. și au fost puși în posesie

asupra unui teren în suprafață de 10.000 mp., situat în com. Teișani, jud.

Prahova. Conform certificatului din 18 mai 1943, a fost înmatriculată la O.R.C.

Ploiești, firma individuală a numitului ing. R.N.G. „Întreprinderile R.” care

la data de 13 august 1947 a obținut autorizația de construcție din 13 august 1943,

pentru edificarea unei fabrici cu instalațiile și anexele necesare.

Prin Decizia nr. 209

din 01 octombrie 1951 emisă în baza Legii nr. 119/1948, s-a naționalizat și

a fost trecută în proprietatea statului „ca bun al întregului popor”, fabrica

de la pct. Teișani, cu toate anexele și instalațiile din Vălenii de Munte

ce aparțineau fabricii proprietatea R.N. și fiii săi.

Prin Ordinul din 01

noiembrie 1952, SC S.Î.S.R.P. SA, a fost autorizată să ocupe terenul în

suprafață de 11.036 mp. și clădirea, proprietatea moștenitorilor lui N.R.R.,

urmând ca drepturile bănești cuvenite proprietarilor de teren să fie stabilite conform

Decretului nr. 111/1950.

Ulterior, imobilul a

trecut în administrarea SC C. SA în favoarea căreia M.I.P. a emis, în anul 1995,

certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 12 decembrie 2000 SC C. SA. a vândut către SC B.B. SA

terenul de 12.835 mp. și construcțiile de pe acesta, societate care, la rândul

său, a înstrăinat imobilul către SC I.F.C. SA, prin contractul de vânzare cumpărare

din 23 martie 2001, iar aceasta l-a vândut pârâtei SC C. SRL în baza

contractului de vânzare-cumpărare din 23 martie 2001.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificare către Primăria

comunei Teișani și apoi, prin notificarea din 19 noiembrie 2001, a solicitat

pârâtei să procedeze la întocmirea unui proces-verbal privind starea de fapt a

imobilului. Întrucât pârâta a refuzat să dea curs notificării, reclamantul a

introdus în anul 2002, pe rolul Tribunalului Prahova, acțiune vizând anularea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 22

noiembrie 1995 și a contractelor de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 2000, din

22 martie 2001 și din 22 martie 2001, acte anulate prin sentința civilă nr. 424

din 03 aprilie 2003 cu repunerea părților în situația anterioară (sentință

rămasă definitivă prin respingerea apelurilor conform Deciziei nr. 987 din 12

septembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești și irevocabilă prin respingerea

recursurilor în baza Deciziei nr. 6850 din 11 iulie 2006 a Înaltei Curții

de Casație și Justiție).

S-a reținut că

imobilul în litigiu, teren și construcții, fiind naționalizat în baza Legii nr.

119/1948, face obiectul Legii nr. 10/2001, reclamantul declanșând procedura

administrativă reglementată de această lege specială, prin notificarea din 18

decembrie 2001.

Tribunalul a mai

reținut că după rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 424 din 03

aprilie 2003 a Tribunalului Prahova, reclamantul trebuia să continue procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, care fusese suspendată pe perioada desfășurării

procesului privind constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare

asupra imobilului revendicat, potrivit art. 45 și 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cum reclamantul nu a

continuat procedura menționată, pentru a obține o decizie/dispoziție de

restituire în natură a imobilelor revendicate și nici nu a făcut dovada că are

un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional, acțiunea în revendicare a

fost respinsă ca neîntemeiată.

Mai mult, cu privire la

construcțiile aflate pe teren, identificate potrivit raportului de expertiză

construcții, tribunalul a reținut că ele nu reprezintă Fabrica cu toate anexele

și instalațiile pretins executate de către reclamant ce au trecut în

proprietatea statului, fiind clădiri edificate începând cu anul 1965.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții C.E.G. și M.E.G., în calitate de

moștenitori ai defunctului R.N.G., precum și intervenienta SC C. SA

Pleașa.

Apelurile împotriva

acestei sentințe (și nu a sentinței anterioare, anulate, nr.

1723 din 24 decembrie 2010, indicate dintr-o evidentă eroare materială în dispozitivul

deciziei) au fost respinse prin Decizia civilă nr. 517 din 7 aprilie 2015 a

Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța a constatat în ce privește apelul declarat de intervenienta

SC C. SA Pleașa, că acesta s-a referit exclusiv la respingerea cererii

sale privind plata cheltuielilor de judecată și că, potrivit actelor

dosarului, tribunalul

a respins această cerere ca nedovedită, întrucât până la rămânerea în

pronunțare nu a făcut dovada cheltuielilor solicitate.

Or, sub acest aspect

s-a constatat că, deși intervenienta a solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., obligarea reclamanților la

plata cheltuielilor de judecată, aceasta nu a făcut dovada realizării unor asemenea

cheltuieli, la dosar nefiind depusă chitanța fiscală care să ateste

achitarea onorariului de avocat.

De altfel, apelanta a

depus facturile fiscale și chitanțele de plată a onorariului de

avocat în dosarul de apel, aceste dovezi neregăsindu-se la dosarul primei

instanțe, ceea ce a condus la concluzia corectei aprecieri asupra

caracterului lor nedovedit.

Referitor la apelul

declarat de reclamantele C.E.G. și M.E.G., în calitate de

moștenitoare ale defunctului R.N.G, Curtea a reținut, la fel ca

tribunalul, aceeași situație de fapt în legătură cu dobândirea

imobilului și naționalionalizarea ilegală a acestuia de către stat. Prin

Ordinul din 01 noiembrie 1952, SC S.Î.S.R.P. SA a fost autorizată să ocupe

terenul în suprafață de 11.036 mp. și clădirea, proprietatea moștenitorilor

lui N.R.R., urmând ca drepturile bănești cuvenite proprietarilor de teren să

fie stabilite conform Decretului nr. 11/1950.

S-a constatat că

imobilul a fost trecut în administrarea SC C. SA, căreia i s-a eliberat

certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1995, de către M.I.P.

și că imobilul în litigiu a suportat înstrăinări succesive, către SC B.B.

SA, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 2000, către SC

I.F.C. SA prin contractul de vânzare cumpărare din 23 martie 2001, respectiv

către intimata-pârâtă SC C. SRL în baza contractului de vânzare-cumpărare din 23

martie 2001.

Prin sentința civilă nr.

424 din 03 aprilie 2003, pronunțată de Tribunalul Prahova, s-a admis

acțiunea promovată de reclamant și s-a dispus anularea certificatului

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 22 noiembrie 1995

și a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 2000, din 22

martie 2001 și din 22 martie 2001 subsecvente, cu repunerea părților în

situația anterioară. Această sentință a rămas definitivă prin respingerea

apelurilor în baza Deciziei nr. 987 din 12 septembrie 2005 a Curții de Apel Ploiești

și irevocabilă prin respingerea recursurilor conform Deciziei nr. 6850 din 11

iulie 2006 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

După intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, în baza acestei legi speciale, reclamantul a formulat

notificarea din 18 decembrie 2009, către Primăria com. Teișani, în vederea

restituirii în natură a imobilului. Prin adresa din 04 iunie 2001, Primăria

com. Teișani a comunicat reclamantului că imobilul în litigiu este

proprietatea pârâtei SC C. SRL, situație confirmată și prin adresa din

25 ianuarie 2002, în sensul că imobilul se află în evidența

autorității locale ca fiind „naționalizat și trecut în

proprietatea statului ca bun al întregului popor”, în prezent fiind

proprietatea pârâtei SC C. SRL.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul R.G., autorul apelantelor, a formulat o

revendicare în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL, posesoarea imobilului în litigiu,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Autorul

apelantelor-reclamante a arătat că a urmat procedura specială prevăzută de

Legea nr. 10/2001, formulând notificarea reglementată de lege, dar a introdus

și prezenta acțiune în revendicare, invocând, pe parcursul procedurii

judiciare, faptul că deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Au precizat apelantele faptul

că procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu poate fi finalizată

prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului, fără a

se putea reține vreo culpă din partea reclamantului ori a succesoarelor

acestuia.

Imobilul în litigiu a

fost identificat prin raportul de expertiza topo și raportul de expertiza tehnica

construcții, terenul fiind în suprafață de 12.803 mp., situat în com.

Teișani, pct. Gară, jud. Prahova și pe el fiind identificate mai

multe clădiri (Post trafo, depozit materie bruta, moara, depozit produse

finite, clădire birou, depozit carburanți, cabină poartă, grup atelier

întreținere, vestiare, grup social și laborator, cabină pod basculă, rețele

distribuție electrică, drumuri și platforme în incintă), construcții ce au fost

edificate în perioada 1954-1974.

Instanța de apel

a apreciat că susținerea apelantelor-reclamante vizând efectivitatea

procedurii speciale raportate la dispozițiile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului vizează, de fapt, aspectul admisibilității

acțiunii în revendicare, aspect litigios ce a fost tranșat definitiv

și irevocabil prin respingerea excepției inadmisibilității

acțiunii de către instanța de fond, astfel încât acestea nu au

interesul să-l reitereze.

În același timp,

s-a considerat că nu se poate reține lipsa de finalitate a procedurii

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 în privința reclamantului,

respectiv lipsa oricărei culpe a acestuia în finalizarea procedurii, în

condițiile în care nu a fost contestat răspunsul Primăriei com.

Teișani și nici nu a fost chemată în judecată această autoritate

administrativă locală pentru a fi obligată să înainteze documentația

M.E.C. sau entității implicate în privatizare, în vederea acordării de

despăgubiri în echivalent bănesc, posibilitate legală pe care chiar apelantele au

recunoscut-o ca existentă, prin motivele de apel.

Totodată, s-a reținut

că autorul apelantelor nu a uzat nici de calea prevăzută de art. 28 din Legea nr.

10/2001 pentru ipoteza în care deținătorul imobilului nu este identificat,

de a chema în judecată statul, prin M.F.P., în termen de 90 de zile de la

răspunsul comunicat de Primăria comunei Teișani, pentru a solicita

restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent (împrejurare

confirmată și de adresa din 24 martie 2015, emisă de M.F.P.).

Pe acest aspect, s-a

arătat că în jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea pilot pronunțată în

cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010), s-a

statuat faptul că reclamantul nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se

referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de „bunuri”

include, în accepția instanței europene, atât „bunuri actuale”, cât

și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant

poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

S-a reținut

și faptul că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus restituirea bunului.

Or, a constatat

instanța de apel, în cauză, apelantele nu dețin un act al unei

autorități publice sau o hotărâre judecătorească irevocabilă care să le

recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și care să

fi dispus restituirea acestuia, astfel că nu sunt titularele unui „bun” în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Existența unei hotărâri judecătorești

care constată că naționalizarea imobilului este nelegală nu constituie un

titlu executoriu pentru restituirea acelui imobil, ci poate valora o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiția

inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor

legale pentru obținerea acestor reparații.

Pentru aceste

considerente, Curtea a apreciat ca neîntemeiată critica referitoare la

greșita motivare a soluției de respingere a acțiunii în revendicare,

instanța de fond stabilind corect faptul că reclamantul nu a dovadit că

deține un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Neîntemeiat a fost

găsit și motivul de apel referitor la greșita reținere a

regimului juridic al construcțiilor existente pe terenul în litigiu,

întrucât din probele administrate în cauză a rezultat că aceste

construcții au fost edificate ulterior preluării terenului în proprietatea

statului, respectiv în perioada 1954-1974, nefiind demonstrată așadar

calitatea de proprietar, cerință indispensabilă în cadrul acțiunii în

revendicare. S-a apreciat ca lipsită de relevanță împrejurarea că au fost

proprietatea reclamantului sau a întreprinderii industriale înființate de

acesta, construcțiile existente la momentul naționalizării pe terenul

în litigiu.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamantele C.E.G. și M.E.G., care au formulat critici sub

următoarele aspecte:

- Soluția instanței

de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), atunci când a apreciat că

reclamantele nu sunt titularele unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția europeană, întrucât nu s-a făcut dovada

existenței unei hotărâri care să constate calitatea de proprietar și prin care

să se dispună restituirea bunului.

În realitate,

reclamantele dispun de un astfel de bun, având în vedere dispozițiile art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora este păstrată calitatea de

proprietar avută la momentul preluării. O dispoziție ulterioară, cuprinsă în

Legea nr. 1/2009, prin care a fost abrogat alin. (1) al art. 2 din Legea nr. 10/2001

nu poate avea semnificația negării unui drept de proprietate recunoscut

anterior.

De asemenea, recurentele-reclamante

sunt singurele titulare ale dreptului de proprietate, întrucât imobilul a fost

trecut abuziv în patrimoniul statului, prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1948,

iar actele întocmite ulterior în privința acestuia (certificat de atestare a

dreptului de proprietate, contracte de vânzare-cumpărare) au fost constatate

nule prin sentința civilă nr. 424 din 3 aprilie 2003 a Tribunalului Prahova, cu

repunerea părților în situația anterioară.

Pe cale de

consecință, anularea actelor menționate și repunerea părților în situația

anterioară are drept efect întoarcerea imobilului în proprietatea aparentă și

viciată a statului, cel care fără a avea un titlu valabil a naționalizat

imobilul și l-a trecut în proprietatea statului „ca bun al întregului popor”.

Așa cum s-a reținut

în considerentele sentinței civile nr. 424 din 3 aprilie 2003 a Tribunalului

Prahova și ale Deciziei nr. 987 din 12 septembrie 2005, de la momentul

deposedării abuzive în baza Legii nr. 119/1948, inaplicabilă, de altfel,

situației reclamantului, niciun subiect de drept nu a dobândit proprietatea

asupra imobilului revendicat.

- Obținerea unei

hotărâri judecătorești sau a unei dispoziții de restituire prealabile intentării

acțiunii în revendicare - așa cum a pretins instanța de apel - este excesivă și

lipsită de finalitate pentru reclamante.

Astfel, efectivitatea

unei asemenea proceduri trebuie apreciată raportat la dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

și la faptul că prin calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu se poate

atinge rezultatul urmărit prin promovarea și admiterea unei acțiuni în

revendicare.

Aceasta, întrucât

niciuna dintre entități (pârâta SC C. SRL, intervenienta SC C. SA, Primăria

comunei Teișani) nu mai are calitatea de unitate deținătoare, neavând bunul în

patrimoniu.

Față de jurisprudența

C.E.D.O. (cauza Faimblat) și luând în considerare decizii ale instanței supreme

(de ex., decizia în interesul Legii nr. 20/2007), trebuie analizate în concret

particularitățile fiecărei cauze deduse judecății, iar, în speță, o astfel de

analiză conduce la concluzia că procedura legii speciale nu mai poate asigura

efectivitatea măsurii restituirii bunului în natură.

- Procedura

administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 a rămas fără finalitate în

situația recurentelor, deși acestea au acționat constant, încă din anul 1991,

prin notificări și demersuri făcute în scopul recuperării bunurilor preluate

abuziv, adresându-se instituțiilor și societăților implicate în procesul

privatizării.

În temeiul Legii nr. 10/2001

a fost transmisă notificare Primăriei com. Teișani în vederea restituirii în

natură a imobilului, iar prin adresa din 4 iunie 2001, aceasta i-a comunicat că

bunul a cărui restituire se cere este în proprietatea SC C. SRL, dezînvestindu-se

astfel de soluționarea notificării.

Fiind o societate cu

capital integral privat, pârâta SC C. SRL nu intră în categoria unităților

deținătoare, conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care ar putea

emite decizie de restituire sau despăgubire.

De asemenea, la

momentul notificării primăriei, intervenienta SC C. SA înstrăinase imobilul și

avea capital integral privat ca urmare a finalizării procesului de privatizare,

ceea ce făcea ca nici aceasta să nu intre în categoria de unitate deținătoare.

La rândul ei,

Primăria com. Teișani nu a deținut și nu deține în patrimoniu bunul imobil a

cărui revendicare se cere, neputând emite decizie de restituire în natură.

- În concluzie, s-a

arătat că, deși recurentele au deschis procedura administrativă prevăzută de

Legea nr. 10/2001, fără a se putea reține vreo culpă din partea acestora, respectiva

procedură nu mai poate fi continuată în sensul emiterii unei dispoziții de

restituire în natură a imobilului.

Bunul imobil există

și se află în patrimoniul Statului român, care l-a preluat fără titlu valabil

și în același timp, bunul nu se mai află în posesia statului, ci în aceea a

unei societăți cu capital integral privat, ceea ce înseamnă că statul nu poate

restitui în natură bunul.

S-a susținut că

principiul realizării dreptului trebuie să primeze față de cel al formalismului

procedurii și întrucât reclamantele nu pot, din motive neimputabile, utiliza

dispozițiile Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare este singurul mijloc

eficient de restituire a bunului imobil de care au fost deposedate recurentele.

Intimatele pârâte SC

C. SRL Vălenii de Munte și SC B.M.I. SA au depus întâmpinări solicitând

respingerea recursului, arătând, în esență, că recurentele nu se pot prevala de

un „bun” actual în acțiunea în revendicare promovată deoarece nu dețin un act

emis de autoritățile administrative sau de o hotărâre judecătorească prin care

să se fi dispus restituirea în natură a imobilului. Ele nu dețin nici o creanță

cu privire la care să existe o speranță legitimă de realizare întrucât nu au

respectat și nu au urmat prevederile legii speciale. În plus, în privința

construcțiilor nu s-a dovedit existența unui drept de proprietate al autorului

acestora, dimpotrivă, probele administrate demonstrând că respectivele construcții

au fost edificate după preluarea imobilului de către statul român.

Intimatul M.E.C.T. a

solicitat, prin întâmpinarea depusă, validarea soluției vizând lipsa calității

sale procesuale pasive dată de instanțele fondului.

Analizând criticile

deduse judecății Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora în sensul

următoarelor considerente:

- Apreciind că

reclamantele nu dețin un „bun actual” care să le justifice demersul, instanța

de apel a făcut trimitere la jurisprudența Curții europene, inclusiv la

Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României, arătând că

acestea nu sunt în posesia unui act al unei autorități publice sau a unei

hotărâri judecătorești, definitive și executorii, care să le fi recunoscut

dreptul de proprietate și să fi dispus restituirea imobilului.

S-a reținut, în

același timp, că existența unei hotărâri judecătorești care a constatat că

naționalizarea imobilului este nelegală nu constituie titlu executoriu pentru

restituirea imobilului, ci poate valora recunoașterea unui drept la despăgubire

- dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu

condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor

legale pentru obținerea reparațiilor.

Aceste statuări ale

instanței de apel - cu consecința trimiterii părții reclamante la procedura

Legii nr. 10/2001 - în cadrul căreia să-și valorifice eventual pretențiile

ignoră caracterul și efectele hotărârilor judecătorești anterioare care au

tranșat litigiul părților vizând nulitatea actelor succesive, de transfer al

proprietății imobilului din patrimoniul statului.

Prin aceste hotărâri

(sentința civilă nr. 424 din 3 aprilie 2003 a Tribunalului Prahova,

irevocabilă prin Decizia nr. 6850 din 11 iulie 2006 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție) s-a constatat nu doar nelegalitatea măsurii

naționalizării, ci și nulitatea actelor prin care s-a dispus asupra

proprietății imobilului, cu repunerea părților în situația anterioară.

- Contrar aprecierii

instanței de apel, hotărârea prin care se dispune repunerea în situația

anterioară a părților are valoare de titlu executoriu - fiind susceptibilă de

executare silită - nefiind vorba de un act jurisdicțional cu efecte declarative

(care doar constată drepturi preexistente, fără posibilitatea recurgerii la

forța coercitivă a statului pentru aducerea lor la îndeplinire în situația

încălcării, nerespectării lor).

În speță, prin

hotărârile anterioare s-a constatat pe de o parte, nelegalitatea măsurii

naționalizării imobilului de către stat, iar pe de altă parte, s-a pronunțat

nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 22

noiembrie 1995 emis de Ministerul Industriilor în favoarea SC C. SA (primul act

declarativ de proprietate în favoarea altei persoane după preluarea imobilului

de către stat), precum și a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate,

ulterior, în mod succesiv între diferite societăți comerciale.

Urmare a constatării

nulității (reținându-se reaua-credință a SC C. SA, notificată de către fostul

proprietar încă din anul 1997, precum și a celorlalte societăți comerciale

care, cu minime diligențe ar fi putut afla că imobilul a fost preluat fără

titlu și este solicitat a fi restituit de către fostul proprietar), instanța a

dispus repunerea părților în situația anterioară, ceea ce înseamnă reintrarea

bunului în patrimoniul statului (față de care se stabilise, cum s-a arătat

anterior, preluarea abuzivă întrucât autorul reclamantelor nu se încadra în

prevederile Legii nr. 119/1948).

Or, această măsură a

instanței, de repunere în situația anterioară desființării actului civil este

susceptibilă de executare silită în sensul modificărilor aduse în ordinea

juridică prin pronunțarea ei, pentru că ea nu doar confirmă, validează dreptul

preexistent, ci dispune în sensul revenirii la starea anterioară încălcării

lui, prin întocmirea actului a cărui nulitate s-a pronunțat.

Altminteri, actul

jurisdicțional care obligă la o anumită modalitate de restabilire a ordinii de

drept ar fi lipsit de eficiență juridică dacă nu s-ar putea recurge la forța

coercitivă a statului în cazul neexecutării de bunăvoie.

- Așadar,

reclamantele sunt în posesia unui titlu executoriu în sensul avut în vedere de

Hotărârea pilot în cauza Atanasiu ș.a. contra României (parag. 140), putându-se

prevala de un drept valid, confirmat pe cale judiciară, asupra imobilului în

litigiu (față de stat, în patrimoniul căruia s-a reîntors bunul ca efect al

pronunțării nulității în litigiul anterior și repunerii în situația

anterioară, stabilindu-se prin aceeași hotărâre judecătorească, nevalabilitatea

preluării).

Deși face referire la

jurisprudența menționată a instanței de contencios european, Curtea de apel

concluzionează eronat și în sens contrar acesteia, prin ignorarea conținutului

dispozitivului și efectelor hotărârii anterioare.

În acest context,

este eronată și trimiterea pe care o face instanța de apel la cadrul normativ

în care reclamantele ar fi trebuit să găsească rezolvarea pretențiilor lor -

respectiv, cel oferit de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Imputând autorului

reclamantelor faptul că nu a definitivat procedura Legii nr. 10/2001 - prin

aceea că nu a contestat răspunsul Primăriei și nici nu a uzat de dispozițiile art.

28, pentru a chema în judecată M.F.P., în ipoteza neidentificării deținătorului

imobilului - instanța de apel ignoră că această cale oferită de legea specială

(care s-ar impune în concursul cu norma generală) este obligatorie atunci când

petentul se încadrează, prin dreptul de care se prevalează și regimul juridic

al imobilului, în ipoteza normei speciale.

Or, pe acest aspect,

instanța supremă a statuat deja, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008,

că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său,

de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și este necesar să i se asigure

accesul la justiție în vederea protejării dreptului afirmat”.

Este tocmai situația

din speță, reclamantele-recurente prevalându-se de un asemenea „bun”, ceea ce

înseamnă că nu erau obligate la urmarea procedurii legii speciale.

Împrejurarea că autorul

reclamantelor a transmis notificări pârâtei SC C. SA, încă din anul 1997 (și

ulterior, pe temeiul Legii nr. 10/2001) cerând predarea imobilului, nu

constituie decât un aspect al diligențelor suplimentare făcute în protejarea

unui drept de proprietate, fără ca acestea să poată avea semnificația pretinsă

de intimate și reținută de instanța de apel - aceea a nefinalizării unei

proceduri speciale, care ar duce la paralizarea acțiunii în revendicare.

Totodată, în mod

corect au susținut recurentele lipsa de eficiență și de finalitate a

procedurii speciale în condițiile în care imobilul se afla, încă de la data

transmiterii notificării, în posesia unei societăți cu capital integral privat

(derularea procedurii speciale presupunând, dimpotrivă, existența unei unități

deținătoare, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001).

În consecință, se va

constata că la judecata cauzei, instanța de apel a făcut o greșită interpretare

și aplicare a noțiunii de „bun actual” așa cum a fost dezvoltată în

jurisprudența recentă a Curții europene și de asemenea, a reținut eronat

incidența Legii nr. 10/2001, ca act normativ în temeiul căruia reclamantele ar

fi trebuit să-și valorifice pretențiile.

Această analiză a

instanței, care nesocotește elemente esențiale ale procesului și

stabilește incidența unui act normativ ce nu a reprezentat temeiul

pretențiilor reclamantelor, încalcă și respectiv, depășește cadrul

judecății atrăgând, în condițiile art. 314 C. proc. civ., casarea deciziei cu trimiterea

cauzei spre rejudecare.

La reluarea

judecății, se va ține seama de dezlegările date prin prezenta decizie noțiunii

de „bun” existent în patrimoniul reclamantelor, de cadrul normativ în limitele

căruia trebuie să fie soluționate pretențiile reclamantelor și se va stabili în

ce măsură dreptul de care se prevalează acestea poate fi paralizat prin

opunerea vreunui alt drept de către pârâți.

De asemenea, în

privința construcțiilor, se va avea în vedere regimul juridic al acestora, în

ce măsură ele se identifică cu cele preluate fostului proprietar, iar în caz

contrar, se va stabili dacă este incidentă instituția accesiunii imobiliare sau

a convertirii dreptului în dezdăunări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantele C.E.G. și M.E.G. împotriva Deciziei nr. 517 din 7

aprilie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 septembrie 2015.