ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7226/2012

R O M Â N A Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la data de 10 noiembrie 2009, reclamantul D.Ș. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Arad prin primar, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata sumei de 422.454 ROL cu titlu de despăgubiri, pentru imobilul preluat abuziv, situat în Arad, Calea A.V., identificat în CF nr. C1. Arad, cu nr. T1., al cărui proprietar a fost. Cu cheltuieli de judecată. În motivare, reclamantul a arătat că a fost proprietarul imobilului iar în baza Decretului de expropriere nr. 89/1986, imobilul a trecut în proprietatea Statului Român, reclamantul fiind despăgubit cu suma de 75.500 ROL în anul 1986, așa cum rezultă din adresa nr. A1.

a întreprinderii Județene de Gospodărire Comunală și Locativă Arad. Această valoare a fost derizorie având în vedere valoarea efectivă a casei și a suprafeței de teren de 500 mp. La data de 29 mai 2001, prin executor judecătoresc P.V., reclamantul a înaintat în baza Legii nr. 10/2001 o notificare în vederea obținerii unei despăgubiri reale și la valoarea imobilului, dar nu a primit răspuns din partea pârâtului. Reclamantul a mai arătat faptul că în anul 2002 a efectuat o expertiză extrajudiciară a imobilului în litigiu, la acea dată valoarea imobilului fiind de 477.199.490 ROL. De asemenea, s-a actualizat valoarea sumei de 76.346,80 ROL pe care reclamantul a primit-o în anul 1986, rezultând suma de 141.552.922 ROL.

Scăzând din totalul sumei de 477.199.490 ROL, suma primită, rezultă suma de 335.676.568 ROL, iar actualizată, rezultă 33.567 RON. În susținerea cererii, reclamantul a invocat decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin care se arată că partea interesată, având în vedere liberul acces la justiție în baza art. 6 a Convenției Europene și art. 2 din Constituție, se va putea adresa instanțelor de drept comun după parcurgerea procedurii administrative prealabile obligatorii. Prin sentința civilă nr. 762 din 10 octombrie 2011, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea reclamantului D.Ș. în contradictoriu cu Municipiul Arad prin primar. A dispus emiterea de către pârât a dispoziției de acordare de despăgubiri reclamantului în sumă de 17.874,48 euro în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.

A obligat pârâtul Municipiul Arad prin primar să plătească reclamantului 500 RON cheltuieli de judecată parțiale. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că D.Ș. a fost proprietar tabular al imobilului- casă situat în Arad, Calea A.V., înscris în CF nr. C1. Arad, imobil în prezent demolat. Reclamantul a devenit proprietar prin cumpărare în anul 1966 iar în urma sistematizării zonei în vederea construirii de blocuri de locuințe, imobilul reclamantului a fost expropriat prin Decretul Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 89/1986. În anul 2001, petentul a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 solicitând o despăgubire reală la valoarea imobilului, respectiv 422.454 ROL.

Față de această stare de fapt prima instanță a constatat că acțiunea este admisibilă în parte având în vedere următoarele considerente: S-a reținut că modul de stabilire a valorii despăgubirilor în raționamentul reclamantului este greșit față de împrejurarea că pentru a se stabili o justă despăgubire potrivit celor solicitate de instanță expertului trebuie avute în vedere următoarele elemente: Valoarea casei din 1986 și cât reprezintă despăgubirea din 1986 din valoarea de atunci a casei, pentru că ipotetic despăgubirea putea fi mai mare; Valoarea de astăzi a imobilului și cât la sută reprezintă despăgubirea astăzi, iar suma rezultată este despăgubirea corectă; În consecință s-a reținut că valoarea inițială a imobilului în 1986 a fost de 154.335 RON, din care se scade suma despăgubirii de 76.346,80 RON rezultând 77.988,20 RON la care este îndreptățit.

Procentual a fost despăgubit cu 49,47%» rămânând de primit 50,53%. Deci având în vedere valoarea de astăzi a imobilului de 35.374 euro, procentul de 50,53%) la care este îndreptățit este de 17,874,48 euro, suma stabilită exact raportat la expertizele făcute, care nu pot fi ignorate față de împrejurarea că imobilul nu mai există. Împotriva sentinței civile nr. 762 din 10 octombrie 2011 a Tribunalului Arad a declarat apel, în termenul legal reclamantul D.Ș. criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând în motivare că în mod greșit prima instanța a reținut că în speță se impune stabilirea valorii imobilului la data demolării acestuia și nu la valoarea pe care ar fi avut-o astăzi, fiind incidente dispozițiile art. 11 alin. (2), (5) și (6) din Legea nr. 10/2001.

Pârâtula formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, hotărârea primei instanțe fiind legală și temeinică. Prin decizia civilă nr. 30 din 16 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantul apelant D.Ș., în contradictoriu cu pârâtul intimat Primarul Municipiului Arad. În motivarea soluției, curtea de apel a reținut următoarele: Prin notificarea formulată prin intermediul executorului judecătoresc, reclamantul D.Ș., în calitate de fost proprietar tabular al imobilului situat în Arad, Calea A.V., înscris în CF nr. C1. Arad, a revendicat acest imobil, solicitând fie un alt imobil în schimb, fie un teren, fie despăgubiri bănești.

După cum rezultă din înscrierile din Cartea funciară nr. C1. Arad, imobilul cu număr topografic T1. reprezentând apartamentul nr. l în suprafață de 136 mp, a devenit proprietatea reclamantului D.Ș. prin cumpărare, în anul 1966. În baza Decretului de expropriere nr. 89/1986 al Consiliului de Stat al R.S.R., asupra apartamentului menționat s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlu de drept de expropriere și s-a transcris în CF nr. C2., în favoarea Statului Român. Conform adresei emise de Serviciul Investiții - Fond locativ din 05 iulie 2001, întregul imobil situat în Arad, Calea A.V., a fost preluat de Statul Român în vederea realizării blocurilor de locuințe din calea A.V. Piața U. - strada Călărași.

Conform aceleași adrese, de la numitul reclamant D.Ș. s-a preluat suprafața de 325 mp teren, cotă aferentă apartamentului nr. X1., cât și construcții în suprafață construită de 154,44 mp din care suprafață utilă 116,73 mp, și împrejmuiri în suprafață de 18 mp. Modalitatea de acordare a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 este reglementată expres de lege, care prevede cum se stabilește cuantumul final al despăgubirilor ce trebuie acordate persoanelor îndreptățite în baza acestei legi speciale, precum și sursa din care urmează a fi plătite aceste despăgubiri.

După modificarea art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, abrogarea art. 36 - 40 din lege și intrarea în vigoare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atât deciziile/dispozițiile emise anterior sau hotărârile judecătorești pronunțate în urma contestațiilor formulate de persoanele îndreptățite, cât și deciziile/dispozițiile emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 sunt supuse aceleiași proceduri (art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005), urmând a fi înaintate Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea evaluării finale și emiterii titlurilor de proprietate. Procedura de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv este reglementată expres de Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, iar stabilirea cuantumului final o are doar Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor conform art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 și art. 22 alin. (4) din Titlul VII al legii nr. 247/2005.

Împotriva deciziei mai sus menționată a declarat recurs, în termen legal, reclamantul D.Ș., criticând-o pentru motive de nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamantul a arătat că greșit instanța de apel a stabilit valoarea imobilului la data demolării și nu valoarea din prezent susținând ca fiind aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (2), (5) și (6) din Legea nr. 10/2001. În consecință, reclamantul a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, iar pe fond admiterea acțiunii cu consecința obligării pârâtului Municipiul Arad prin primar la plata despăgubirilor în cuantum de 84.472,55 euro în RON la cursul BNR al efectuării plații, prin emiterea în acest sens a unei dispoziții motivate.

Recursul este nefondat în sensul considerațiilor ce succed: În cazul notificărilor nesoluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este și cazul în speță, entitățile învestite, potrivit legii, nu mai pot stabili cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor îndreptățite. Valoarea în limitele căreia se va obține, în final, reparația urmează a fi determinată în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza raportului întocmit de evaluatori, iar decizia Comisiei Centrale poate fi atacată în justiție, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 [art. 16 alin. (2), 5, 6, 7, respectiv art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005].

Aceasta întrucât, prin intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005, care a modificat și dispozițiile Legii nr. 10/2001, legiuitorul a scindat procedura prevăzută de acest act normativ în două etape, anume, pe de o parte, a statuat că instanțele civile sunt abilitate să verifice și să stabilească dreptul persoanelor îndreptățite la restituire ori despăgubire, în cadrul legal instituit prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, a statuat că stabilirea cuantumului final al despăgubirii și plata efectivă a acesteia sunt în competența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor și se realizează, sub controlul instanței de contencios administrativ, în procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin decizia LII/2007 pronunțată în interesul legii de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 alin. (3) C. proc.

civ., s-a statuat: că „Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005". Per a contrario, deciziile sau dispozițiile emise ulterior adoptării Legii nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este situația din speță, întrucât reclamantul a formulat acțiunea la data de 10 noiembrie 2009. Astfel, în cauza pendinte, unde s-a dedus judecății o acțiune urmare a refuzul de soluționare a notificării reclamantului, formulată la data de 10 noiembrie 2009, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța nu mai avea competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor, ci doar de obligare a entității notificate să emită decizie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri, urmând ca stabilirea cuantumului despăgubirilor să se facă în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Cu toate acestea, instanța de casare a fost învestită doar cu recursul reclamantului, ca, de altfel, și instanța de apel a avut de soluționat doar apelul declarat de reclamant, pârâtul neexercitând cale de atac sub aspectul greșitei stabiliri a cuantumului despăgubirilor de către instanță după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. Potrivit art. 296 teza a II-a C. proc. civ. „apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată", iar în conformitate cu art. 316 din același cod „dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol". Partea a doua a prevederilor art. 296 C. proc.

civ. consacră principiul neînrăutățirii situației părții în propria sa cale de atac, care este, de altfel, una din regulile comuneși general valabile privitoare la instituirea și exercitatrea cailor legale de atac. Potrivit acestei reguli chiar dacă hotărârea este greșită, ea nu poate fi modificată ori desființată dacă astfel s-ar crea celui ce exercită calea de atac o situație mai grea decât cea rezultată din hotărârea atacată. Principiul non reformatio in peius este limitat de atitudinea procesuală a părții și se aplică în toate acele situații în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunțată, caz în care, instanța de control judiciar nu poate pronunța o soluție prin care să-i creeze reclamantului o situație mai grea decât aceea stabilită prin hotărârea atacată.

Pe cale de consecință, chiar dacă prin hotărârile atacate s-au încălcat prevederile Legii 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, precum și statuările obligatorii pentru instanțe ale Deciziei pronunțată în interesul legii nr. LII/2007 de, secțiile unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât instanțele de apel și recurs au fost învestite numai cu căile de atac exercitate de reclamant, respectiv apel și recurs, în temeiul principiului non reformatio inpeius, aceste hotărâri nu pot fi reformate, situație în care, raportat la art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat, fără a mai fi analizate criticile propriu-zise ale recurentului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.Ș. împotriva deciziei nr. 30 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2012.