ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2837/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2837/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 15 aprilie 1997,

reclamanții A.M.M. și A.M.T. au formulat contestație împotriva Hotărârii nr.

153 din 20 februarie 1997 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995

Bacău și au solicitat instanței să dispună anularea acestei hotărâri și

restituirea în natură a imobilului situat în Bacău, str. G.B. nr. 49, iar în

subsidiar, au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul menționat.

La

termenul de judecată din data de 04 iunie 1997, reclamanții și-au modificat

cererea de chemare în judecată, arătând că înțeleg să cheme în judecată pe S.C.

T. S.A, M.E., M.V., C.C., V.M., T.I., O.I.L., V.I., B.M., B.G., A.A., G.C.,

G.F., B.C. și H.M. și că obiectul cererii lor este revendicarea și evacuarea

pârâților din imobilul situat în Bacău, str. G.B. nr. 49 și terenul aferent în

suprafață de 1620 mp., constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate și obligarea terților detentori la sistarea și

demolarea unor construcții efectuate la imobil.

La

termenul de judecată din data de 25 martie 1998, reclamanții au precizat că

înțeleg să se judece în contradictoriu și cu Consiliul Local Bacău, iar la

termenul de judecată din data de 22 martie 2002, au solicitat să se constate și

încetarea de drept a contractelor de închiriere încheiate între S.C. T. S.A.

(R.), pe de o parte și B.C., H.M., C.C., B.M.M.V. și B.M.

La

data de 19 septembrie 2002, B.C. a formulat cerere de intervenție prin care a

solicitat să se constate că este chiriașul imobilului din Bacău, str. G.B., nr.

49 și a solicitat să-i fie restituite cheltuielile efectuate pentru repararea

și îmbunătățirea locuinței precum și cheltuielile de judecată.

Prin

Sentința civilă nr. 5944 din 19 septembrie 2003, Judecătoria Bacău a admis

acțiunea civilă, astfel cum a fost modificată, a constatat nulitatea absolută a

Contractelor de vânzare-cumpărare: nr 737 din 18 decembrie 1996, nr. 746 din 19

decembrie 1996, nr. 757 din 20 decembrie 1996, nr. 733 din 19 decembrie 1996,

nr. 741 din 13 decembrie 1996, nr. 732 din 19 decembrie 1996, nr. 736 din 19

decembrie 1996, nr. 731 din 19 decembrie 1996 și nr. 51 din 18 decembrie 1996,

încheiate între S.C. T. S.A. Bacău și M.E., G.C., A.A., V.I., B.G., B.E.,

O.I.L., T.I., T.A., V.M., G.M. și G.F.

A

obligat intervenienții să lase reclamanților în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în Bacău, str. G.B., nr. 49 și suprafața de

teren aferentă de 1620 m.p. și a respins, ca nefondate, cererea de evacuare și

cererea cu privire la constatarea încetării contractelor de închiriere

formulată de reclamanți, precum și cererea de intervenție în interes propriu,

formulată de intervenientul B.C.

Prin

Decizia nr. 418 din 01 aprilie 2004, Curtea de Apel Bacău a anulat Sentința nr.

5944 din 19 septembrie 2003 pronunțată de Judecătoria Bacău și a trimis cauza

spre competentă soluționare Tribunalului Bacău, secția civilă.

La

data de 22 septembrie 2009, intervenienții A.A., B.G., M.E., I.O.L., T.I. și

T.A. au formulat cereri reconvenționale prin care au solicitat ca, în cazul în

care instanța va dispune restituirea imobilului către reclamanți, să dispună și

compensarea contravalorii îmbunătățirilor pe care intervenienții le-au efectuat

la imobil cu chiria pe care ar trebui să o plătească.

La

data de 17 noiembrie 2004, intervenienții A.A., B.G., M.E., T.I. și T.A., V.M.

și V.I. au formulat cereri de chemare în garanție a Primăriei Municipiului

Bacău și a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca în cazul admiterii

acțiunii principale, să li se restituie prețul apartamentelor cumpărate,

precizând totodată și obiectul cererilor reconvenționale, respectiv valoarea

îmbunătățirilor efectuate.

La

data de 20 decembrie 2004, reclamanții au depus la dosarul cauzei o cerere de

restrângere a acțiunii inițiale, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri

prin care să constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a

imobilul situat în Bacău, str. G.B. nr. 49, format din construcție și teren

aferent în suprafață de 1620 mp., să dispună lăsarea în deplină proprietate și

liniștită posesie a imobilului de mai sus, cu excepția părții restituită prin

Dispoziția nr. 187/2004, modificată prin Dispoziția nr. 1537/2004, să constate

nulitatea absolută a Contractelor de vânzare-cumpărare nr. 737 din 18 decembrie

1996, nr. 751 din 18 decembrie 1996, nr. 746 din 19 decembrie 1996, nr. 757 din

20 decembrie 1996, nr. 733 din 19 decembrie 1996, nr. 741 din 13 decembrie

1996, nr. 731 din 19 decembrie 1996 și nr. 732 din 19 decembrie 1996. și să

dispună evacuarea pârâților din apartamentele ce fac obiectul acestor contracte

de vânzare-cumpărare.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ, art. 10 alin. (2), art.

11 din Legea nr. 112/1995 și Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.

112/1995.

La

termenul de judecată din data de 22 decembrie 2004, a fost introdusă în cauză

A.L.C., în calitate de moștenitoare a pârâtului I.O.L., decedat pe parcursul

procesului.

La

data de 18 ianuarie 2005, intervenientul G.F. a formulat cerere de chemare în

garanție a Primăriei Municipiului Bacău și a Ministerului Finanțelor Publice,

solicitând ca în cazul admiterii acțiunii principale, să i se restituie prețul

apartamentelor cumpărate, precizând totodată și obiectul cererilor

reconvenționale, respectiv valoarea îmbunătățirilor efectuate.

La

termenul de judecată din data de 6 aprilie 2005, reclamanții au arătat că

înțeleg să se judece în contradictoriu și cu T.A., cu moștenitorii lui G.M. și

cu moștenitorii lui B.E.

Pe

parcursul procesului, au fost introduși în cauză B.D. și B.G.L. în calitate de

moștenitori a pârâtei B.E., G.L. și L.L. în calitate de moștenitori ai

pârâților G.M. și G.F. și V.E., în calitate de moștenitoare a pârâtei V.M.

La

termenul de judecată din data de 07 ianuarie 2009, instanța a dispus

disjungerea judecății față de moștenitorii pârâtei B.E. (B.D. și B.G.L.), fiind

constituit dosarul nr. 622/110/2009.

La

termenul de judecată din data de 04 martie 2009, instanța a luat act de

renunțarea reclamanților la judecată în contradictoriu cu M.V., C.C., B.M.,

B.C. și H.M. și a dispus disjungerea cererilor reconvenționale și a cererilor

de chemare în garanție, acestea fiind înregistrate sub nr. 1957/110/2009.

La

termenul de judecată din data de 01 aprilie 2009, pârâții au invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, față de dispozițiile Deciziei nr. 33/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și de faptul că reclamanții au formulat notificare

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și excepția necompetenței

materiale a instanței. La termenul de judecată din data de 13 mai 2009,

instanța a respins excepția necompetenței materiale și a unit excepția

inadmisibilității cu fondul cauzei.

La

termenul de judecată din data de 21 octombrie 2009, reclamanții au precizat că

înțeleg să se judece în contradictoriu cu Municipiul Bacău prin primar și nu cu

Consiliul Local Bacău.

La

termenul de judecată din data de 09 februarie 2011, s-a dispus introducerea în

cauză a reclamantului A.V.P., în calitate de moștenitor al defunctului A.M.M.

și conexarea dosarului nr. 622/110/2009 la prezenta cauză.

La

termenul de judecată din data de 01 iunie 2012, s-a dispus introducerea în

cauză a pârâtului T.I., în calitate de moștenitor al defunctului T.I., decedat

pe parcursul procesului.

Prin

Sentința civilă nr. 2294 din 12 octombrie 2012, Tribunalul Bacău, secția I

civilă, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată (restrânsă), a

constatat că imobilul situat în Bacău, str. G.B. nr. 49 a fost trecut în

proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu.

A

constatat nulitatea Contractelor de vânzare-cumpărare: nr. 741 din 13 decembrie

1996 încheiat între S.C. T. S.A. și B.G. și B.E., nr. 737 din 18 decembrie 1996

încheiat între S.C. T. S.A. și M.E., nr. 751 din 18 decembrie 1996 încheiat

între S.C. T. S.A. și G.M. și G.F., nr. 731 din 19 decembrie 1996 încheiat între

S.C. T. S.A. și V.M., nr. 732 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A.

și O.I.L., nr. 733 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. și V.I.,

nr. 735 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. și T.I. și T.A., nr.

46 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. și G.C. și nr. 757 din 20

decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. și A.A.

A

obligat Municipiul Bacău prin primar să lase reclamanților în deplină

proprietate și liniștită apartamentele ocupate de pârâții A.A., V.E., M.E.,

A.L.C., V.I., G.L. și L.L., B.G. și G.C., cu suprafețele identificate prin

raportul de expertiză H., precum și terenul aferent construcțiilor de mai sus,

evidențiat prin raportul de expertiză topo-cadastrală B.

A

respins cererea de evacuare a pârâților persoane fizice ca neîntemeiată.

Pentru

a pronunța această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele

considerente:

Imobilul

situat în Bacău, str. G.B., nr. 49, a fost construit de A.M., în baza

autorizației nr. 93 din 03 mai 1907. Acest imobil a fost trecut în proprietatea

statului în baza art. III din Decretul nr. 218/1960 și a Decretului nr.

712/1996.

Prin

cererea nr. 21122 din 24 iulie 1996, A.M.M. și A.M.T., în calitate de nepoți ai

defunctului A.M. (după fiii post-decedați A.G. și A.T.) au solicitat, în baza

Legii nr. 112/1995, acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

Prin

protocolul de predare-primire înregistrat la Primăria Bacău sub nr. 28082 din 7

octombrie 1996, imobilul a fost trecut din administrarea S.C. T. S.A. în

administrarea Consiliului Local Bacău. Ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995,

S.C. T. S.A. a încheiat cu pârâții persoane fizice contractele de

vânzare-cumpărare a căror nulitate se cere a fi constatată în prezentul

litigiu.

Prin

Hotărârea nr. 153 din 20 februarie 1997, Comisia Județeană de Aplicare a Legii

nr. 112/1995 a respins cererea reclamanților, înregistrată sub nr. 21122 din 24

iulie 1996, pe motiv că trecerea în proprietatea statului s-a făcut în baza

Decretului nr. 218/1960 care, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 20/1995, nu constituie titlu.

Prin

Dispoziția nr. 187 din 6 februarie 2004 a Primarului Municipiului Bacău, astfel

cum a fost modificată prin Dispoziția nr. 1337 din 28 aprilie 2004, s-au

restituit reclamanților, în baza Legii nr. 10/2001, suprafața de 939,27 mp.

teren situat în Bacău Str. G.B. nr. 49 și 5 apartamente situate în imobilul

construcție de la aceeași adresă.

Analizând

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța a reținut că

prezenta acțiune a fost formulată în anul 1997, înainte de apariția Legii nr.

10/2001. Prin urmare, la data sesizării instanței, reclamanții nu aveau la

îndemână o lege specială care să reglementeze regimul imobilelor preluate în

mod abuziv și care să înlăture aplicarea dreptului comun în materia

revendicării.

Într-adevăr,

pe parcursul desfășurării procesului, a intrat în vigoare și Legea nr. 10/2001,

iar față de dispozițiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ (în forma de

la data intrării în vigoare a legii, art. 46 după republicare), reclamanții

aveau posibilitatea, iar nu obligația, de a urma procedura prevăzută de legea

specială.

În

speță, deși reclamanții au formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001, ei

nu au renunțat la judecată, iar prezenta cauză nu a fost suspendată, ci a

continuat paralel cu procedura prevăzută de legea specială. Prin Dispoziția nr.

187 din 6 februarie 2004 emisă de Primarul Municipiului Bacău, astfel cum a

fost modificată prin Dispoziția nr. 1337 din 28 aprilie 2004, reclamanții au

obținut doar o parte din imobilul revendicat, respectiv terenul liber de

construcții și 5 apartamente care nu fuseseră vândute către chiriași. Asupra

restului imobilului reprezentat de apartamentele pentru care se încheiaseră

contracte de vânzare-cumpărare, Primarul Municipiului Bacău nu s-a pronunțat.

Instanța

a apreciat că reclamanții au optat pentru procedura prevăzută de legea specială

numai pentru partea din imobil care putea fi restituită în natură, prin

modificarea (restrângerea) acțiunii depusă la data de 20 decembrie 2004,

aceștia înțelegând să continue procesul pentru partea din imobil reprezentat de

apartamentele pentru care se încheiaseră contracte de vânzare-cumpărare.

Prin

urmare, instanța a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii.

Pe

fondul cauzei, instanța a reținut că imobilul din Str. G.B. nr. 49 a intrat în

posesia de fapt a statului în condițiile inexistenței unei reglementări legale

care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al

statului. Acesta a devenit proprietate de stat în baza Decretului nr. 712/1996,

fiind considerat astfel încă de la data intrării lui în posesia statului sau a

oricărei organizații socialiste.

În

aceste condiții, față de dispozițiile art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 20/1996

alin. (4) din forma republicată, instanța a constatat că acest imobil a fost

trecut, fără titlu, în proprietatea statului.

Acest

aspect este confirmat și de Hotărârea nr. 153 din 20 februarie 1997 a Comisiei

Județene Bacău de Aplicare a Legii nr. 112/1995, hotărâre devenită definitivă

prin renunțarea reclamanților la contestația introdusă inițial.

Instanța

a apreciat că, în condițiile inexistenței unui titlu legal de preluare a

imobilului, primul capăt de cerere este întemeiat.

Analizând

capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare, instanța a constatat că acesta a fost întemeiat, pe de o

parte, pe dispozițiile art. 11 raportat la art. 10 din Legea nr. 112/1995, iar

pe de altă parte, pe existența unei cauze ilicite și imposibilitatea

vânzătorului de a transmite un drept pe care nu îl avea.

Potrivit

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (în forma în vigoare la data

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare) sunt exceptate de la vânzare

locuințele (...) declarate monumente istorice, iar sancțiunea pentru

nerespectarea acestei dispoziții legale este nulitatea absolută (art. 11 din

același act normativ).

În

speță, imobilul din Bacău, str. G.B. nr. 49 este înscris pe lista monumentelor

istorice la nr. 04B0006 încă din 1992, astfel cum rezultă din adresa de la

dosar.

Susținerile

pârâților în sensul că imobilul a primit statutul de monument istoric abia în

anul 2004 nu poate fi primită, întrucât această listă a monumentelor istorice a

fost doar actualizată în anul 2004, astfel cum rezultă chiar din titlul

Ordinului nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii și Cultelor. Până la această

actualizare, conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, lista cuprinzând

monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a

Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992, cu

modificările și completările ulterioare, a rămas în vigoare.

Așadar,

la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ce fac obiectul prezentei

cauze, imobilul din Bacău, str. G.B. nr. 49 era monument istoric și nu putea fi

vândut în condițiile Legii nr. 112/1995. Sancțiunea care intervine este

nulitatea absolută.

Referitor

la susținerile reclamanților privind nulitatea contractelor pe motiv că

imobilul nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, instanța a reținut că

dispozițiile art. 12 lit. a) din H.G. nr. 20/1996, republicată, nu erau în

vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare și, prin urmare,

nu sunt aplicabile în speță, legea nouă neputând retroactiva.

Însă,

făcând aplicarea principiilor generale de drept, instanța a considerat că,

fiind încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale, respectiv a art. 1

raportat la art. 9 din Legea nr. 112/1995, contractele de vânzare-cumpărare

sunt lovite de nulitate.

Instanța

a respins susținerile reclamanților privind existența unei cauze ilicite și,

implicit, a unei rele-credințe a cumpărătorilor, în speță nefiind dovedit că

dobânditorii apartamentelor cunoșteau, la momentul încheierii contractelor, că

imobilul a fost preluat de stat fără titlu, și astfel, că nu putea fi cumpărat

în baza Legii nr. 112/1995. Mai mult, prin cererea nr. 21122 din 24 iulie 1996,

reclamanții au solicitat doar despăgubiri pentru imobil și astfel, în aparență,

chiriașii erau îndreptățiți să solicite cumpărarea apartamentelor.

Nici

teza privind vânzarea lucrului altuia nu poate fi primită întrucât acest motiv

nu este de natură a duce la constatarea nulității actului decât în condițiile

în care părțile contractante cunoșteau că bunul era proprietatea altei

persoane. Or, în speță, în sarcina cumpărătorilor nu se poate reține o intenție

de fraudare.

Prin

urmare, instanța a admis capătul de cerere privind constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare.

În

ceea ce privește cererea în revendicarea imobilului, instanța a reținut, pe de

o parte, că reclamanții sunt moștenitorii proprietarului imobilului din Bacău,

str. G.B. nr. 49, iar pe de altă parte, a constatat că, prin desființarea

contractelor de vânzare-cumpărare, ca urmare a admiterii celui de-al doilea

capăt de cerere, imobilul a reintrat în proprietatea statului, la momentul

actual bunul aflându-se în proprietatea privată a Municipiului Bacău.

Procedând

la compararea celor două titluri de proprietate, instanța a reținut că, prin

soluționarea primul capăt de cerere, s-a constatat că imobilul a intrat în

proprietatea statului în mod abuziv, fără un titlu.

În

aceste condiții, în baza art. 480 C. civ, instanța a admis și acest capăt de

cerere și a obligat Municipiul Bacău prin primar să lase reclamanților, în

deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul revendicat, respectiv

apartamentele și terenul aferent acestora, astfel cum au fost identificate în

rapoartele de expertiză H. și B.

În

ceea ce privește cererea în evacuare, instanța a constatat că aceasta este

neîntemeiată, față de prevederile art. 6 și art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel Municipiul Bacău, T.A., T.I., M.E., V.I.,

A.A., V.M., G.L., G.C., L. (G.) L., A.L.C. și B.G.L.

Prin

Decizia civilă nr. 23 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel Bacău, secția I

civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate.

Pentru

a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele

considerente:

Art.

10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (forma în vigoare la data încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare care fac obiectul cererii de chemare în

judecată) prevede că sunt exceptate de la vânzare locuințele declarate

monumente istorice. Sancțiunea juridică pentru nerespectarea acestei dispoziții

legale imperative este nulitatea absolută, așa cum prevede în mod expres art.

11 din aceeași lege.

Legea

nr. 112/1995 a fost publicată în M. Of. al României, astfel că nu s-ar putea

susține că aceasta nu ar fi fost accesibilă pârâților. Față de formularea

foarte clară a interdicției de vânzare prevăzută de art. 10 din această lege,

nu s-ar putea, de asemenea, reține că Legea nr. 112/1995, deși a fost

accesibilă, nu a fost însă și previzibilă, în sensul hotărârilor Curții

Europene a Drepturilor Omului pronunțate în această materie.

Instanța

de apel a concluzionat că, în aceste condiții, rămâne de stabilit dacă, la

momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare a fost

cerută de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, imobilul din Bacău,

str. G.B. nr. 49 (în numerotarea poștală din anul 2010), construit de autorii

reclamanților, avea sau nu avea statutul juridic de monument istoric.

Curtea

de apel a reținut că, sub acest aspect, probatoriul administrat confirmă faptul

că imobilul, cunoscut sub denumirea de "Casa inginer A.", a fost

inclus în Lista Monumentelor Istorice încă din anul 1992, fiind menționat la

categoria "Monumente și Ansambluri de Arhitectură" cu codul 04B006,

la adresa str. G.B. nr. 16, cu denumirea "Casa" datată în anul 1910.

Apărarea

pârâților conform căreia această listă întocmită în anul 1992 nu ar reprezenta

decât un proiect și nu o listă finală nu este confirmată de Institutul Național

al Patrimoniului. Conform răspunsului transmis instanței de apel și întocmit de

acest institut național, imobilele din Lista Monumentelor Istorice întocmită în

anii 1991 - 1992 au fost doar reconfirmate în Lista Monumentelor Istorice

întocmită în anul 2004, conform Legii nr. 422/2001 și a normelor de aplicare a

ei, cu actualizarea adresei poștale și corectarea denumirii monumentelor

istorice. Lista Monumentelor Istorice întocmită în anii 1991 - 1992 a fost

avizată (nu propusă spre aprobare, cum eronat susțin apelanții-pârâți) de către

Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor la data de 27 mai

1992, deci cu mult timp înainte de întocmirea contractelor de vânzare-cumpărare

care fac obiectul cererii de chemare în judecată din cauza de față.

Împrejurarea

că apelanții-pârâți nu au avut cunoștință despre acest fapt este irelevantă în

cauză, deoarece nulitatea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 112/1995 nu este

una condiționată de buna sau reaua-credință a cumpărătorilor sau a

vânzătorului, ci una necondiționată.

Oricum,

atâta timp cât Lista Monumentelor Istorice 1991 - 1992 nu a avut caracter

secret, fiind transmisă autorităților publice locale în scopul aducerii la

cunoștință și proprietarilor imobilelor, nu se poate reține că pârâții ar fi

fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece

aceștia puteau, prin minime diligențe să afle dacă imobilul din str. G.B. nr.

16 (actualmente nr. 49) avea sau nu statutul juridic de monument istoric.

Faptul că această listă întocmită în anii 1991 - 1992 nu a fost publicată în M.

Of., ca Lista Monumentelor Istorice întocmită în anul 2004, nu face ca ea să nu

fie opozabilă și apelanților-pârâți, întrucât, pe de o parte, legea în vigoare

în 1991 și 1992 nu a prevăzut obligația publicării listei monumentelor istorice

în M. Of., iar pe de altă parte, această listă nu a avut caracter secret, fiind

accesibilă oricărei persoane interesate de conținutul ei.

Rezultă

deci că susținerea apelanților-pârâți conform căreia "nici în anul 1994 și

nici în anul 1996 când au încheiat contractele de vânzare-cumpărare nu a

existat o Listă a Monumentelor Istorice care să confere imobilului aflat în

litigiu statutul de monument istoric" este vădit neadevărată.

Apărarea

pârâților conform căreia instanța trebuia să țină seama și de faptul că

anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare au stăpânit imobilul, în

calitate de chiriași, o perioadă de peste 30 de ani este, de asemenea, lipsită

de relevanță juridică în cauza de față, deoarece nulitatea prevăzută de art. 11

din Legea nr. 112/1995, fiind una absolută, este imprescriptibilă sub aspect

extinctiv.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții T.A.,

T.I., M.E., V.I., A.A., V.E. (moștenitoare a defunctei V.M.), G.L., G.C., L.

(G.) L., A.L.C. și B.G.L.

Prin

motivele de recurs, pârâții formulează următoarele critici:

Până

la emiterea Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/2004, prin care

s-a aprobat Lista Monumentelor Istorice, publicată în M. Of. nr. 646 bis/2004,

singura Listă a Monumentelor Istorice în vigoare, în măsură să confere unui

imobil statutul de monument istoric, a fost cea anexă la Hotărârea Consiliului

de Miniștri nr. 661/1955, care prevedea un nr. de 4345 de monumente istorice și

care nu cuprindea imobilul aflat în litigiu.

Prin

Decretul-lege nr. 91 din 05 februarie 1990, s-a înființat Comisia Națională a

Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice și, potrivit art. 1 alin. (2)

din acest act normativ: "hotărârile comisiei în domeniul său de activitate

sunt obligatorii". Conform prevederilor art. 2 din același act normativ,

s-a înființat ca organ operativ al Comisiei, Direcția Monumentelor,

Ansamblurilor și Siturilor Istorice, care în perioada 1991 - 1992, a elaborat

doar un proiect al Listei Monumentelor Istorice, fără valoare juridică, ce nu a

fost niciodată aprobat printr-o hotărâre a Comisiei Naționale sau printr-un alt

act normativ și care nu a fost niciodată publicat în M. Of., astfel încât

acesta să fie opozabil recurenților, Municipiului Bacău sau terților.

Primul

act normativ adoptat după 1990 în materia protecției monumentelor istorice este

O.G. nr. 27/1992. Potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ,

"calitatea de bun imobil aparținând patrimoniului național este atestată

prin clasificarea acestuia în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor

istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și

Siturilor Istorice". Alin. (2) al aceluiași articol precizează faptul că

"Lista se revizuiește anual și se comunică deținătorilor împreună cu

obligațiile ce le revin". Or, în perioada 1991 - 1992 a fost elaborat doar

un proiect al Listei Monumentelor Istorice, care nu a fost niciodată aprobat,

revizuit sau comunicat deținătorilor, în speță Municipiului Bacău sau S.C. T.

S.A.

Aceste

aspecte rezultă și din Adresa nr. 3131 din 14 martie 2013, în care se

menționează expres că "Lista Monumentelor Istorice 1991 - 1992 a fost

avizată de către Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor

la 27 mai 1992", adresă pe care instanța de apel o invocă pentru a arăta

că Lista Monumentelor Istorice ar fi fost avizată și "nu propusă spre

aprobare", deși este evident că necesitatea și obligația aprobării Listei

Monumentelor Istorice, de către fosta Comisie Națională a Monumentelor,

Ansamblurilor și Siturilor Istorice în vederea conferirii statutului juridic de

monument istoric unui imobil rezidă în dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G.

nr. 27/1992.

Mai

mult, O.G. nr. 27/1992, primul act normativ după 1989 care stabilește modul de

dobândire al statutului juridic de monument istoric, a fost publicată în M. Of.

nr. 215 din 28 august 1992, fiind astfel evident că avizarea, la data de 27 mai

1992, a proiectului Listei Monumentelor Istorice elaborată în perioada 1991 -

1992, de către fosta Comisie Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și

Siturilor Istorice nu poate echivala cu aprobarea unei asemenea liste în sensul

dispozițiilor legale indicate anterior.

De

altfel, următorul act normativ adoptat în materia protecției monumentelor

istorice, O.G. nr. 68/1994, precizează la art. 3 și 4 categoriile de clasare

pentru bunurile considerate monumente istorice și prevede în mod expres,

conform dispozițiilor art. 4, faptul că "încadrarea unui bun cultural în

una dintre categoriile prevăzute la art. 2 și 3 se face pe baza criteriilor

unice și metodologiei stabilite de Ministerul Culturii printr-o procedură de

clasare care se declanșează potrivit prevederilor prezentei ordonanțe".

Prin acest act normativ se stabilește și o procedură pentru clasarea bunurilor

și imobilelor ca monumente istorice, aspect ce face pe deplin dovada faptului

că, nici la momentul emiterii acestui act normativ - anul 1994 - și nici

ulterior, la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare între

recurenți și S.C. T. S.A. - anul 1996 - nu exista o Listă a Monumentelor Istorice

în vigoare, care să confere imobilului aflat în litigiu statutul de monument

istoric și să atragă incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 115/1992.

Recurenții

mai arată că, în considerentele hotărârii atacate se menționează în mod eronat

că "imobilele din Lista Monumentelor Istorice întocmită în anii 1991 -1992

au fost doar reconfirmate în Lista Monumentelor Istorice întocmită în anul

2004, conform Legii nr. 422/2001", deși în realitate, în adresa nr. 3131

din 14 martie 2013 se menționează că aceste imobile au fost validate în Lista

Monumentelor Istorice 2004, conform Legii nr. 422/2011", fiind evident că

reconfirmarea presupunea ca această listă să aibă o valoare juridică anterior

Legii nr. 422/2011, deși în realitate acest act normativ este primul în care se

menționează expres Lista Monumentelor Istorice elaborată în perioada 1991 -

vedere exprimat de către Institutul Național al Patrimoniului prin Adresa nr.

3131 din 14 martie 2013 este unul just și corect, însă a fost interpretat în

mod eronat de către instanța de apel, care a înțeles să confere acestei adrese

valoarea unui act juridic.

Aceste

aspecte sunt confirmate și prin adresa nr. 188/14 martie 2012, emisă de către

Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Național Bacău, în care se

precizează faptul că imobilul din Bacău, str. G.B., nr. 49, este înscris în

Lista Monumentelor Istorice, reactualizată în 2010, cu denumirea Casa Ing. A. -

cod BC-II-m-B00765. Această clădire a primit statutul juridic de monument

istoric, în conformitate cu Lista Monumentelor Istorice - 2004 publicată ca

Anexă la Ordinul nr. 2314 din 08 iulie 2004 al ministrului culturii și

cultelor", respectiv se confirmă faptul că nici măcar potrivit

dispozițiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, invocate de către

instanța de fond, imobilul aflat în litigiu nu a primit statutul de monument

istoric, întrucât dispozițiile legale invocate fac trimitere la Lista

Monumentelor Istorice aprobată de Comisia Națională a Monumentelor,

Ansamblurilor și Siturilor Istorice, or, în perioada 1991 - 1992, a fost

elaborat doar un proiect de listă care nu a fost aprobat niciodată printr-o

hotărâre a Comisiei Naționale a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor

Istorice.

Mai

mult, prin adresa nr. 753 din 22 octombrie 1997, Primarul Municipiului Bacău a

făcut cunoscut faptul că instalarea pe imobil a unei plăci memoriale nu este în

măsură să ducă la transformarea acestui imobil în casă memorială, iar calitatea

de chiriași sau proprietari nu este afectată de amplasarea acestei plăci

memoriale pe clădire.

În

aceste condiții, nici reținerea de către instanța de apel a faptului că

proiectul Listei Monumentelor Istorice elaborat în anii 1991 - 1992 ar fi fost

transmis autorităților publice locale în scopul aducerii la cunoștința acestora

și a proprietarilor de imobile, fundamentată integral din adresa nr. 188/14

martie 2012, emisă de către Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu

Național Bacău, nu este legală și temeinică, întrucât nu se coroborează cu

probele administrate în cauză și nici cu poziția autorităților locale, care nu

numai că nu i-au înștiințat pe recurenți la momentul încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare sau ulterior cu privire la faptul că imobilul aflat în

litigiu ar fi avut statutul de monument istoric, ci au negat în mod expres

acest fapt, chiar pe parcursul soluționării prezentei cauze, așa cum rezultă

din probele administrate.

Prin

motivele de apel, pârâții au solicitat instanței de apel să aibă în vedere și

faptul că, pentru a fi aplicabile în prezenta speță, dispozițiile art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 112/1995 trebuie să îndeplinească condițiile de

previzibilitate și accesibilitate, astfel cum au fost acestea dezvoltate în

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Or, aceste dispoziții

legale nu îndeplinesc condițiile de previzibilitate și accesibilitate întrucât,

pe de o parte, recurenții nu aveau acces la un act normativ publicat în M. Of.,

care să stabilească măcar criterii pe baza cărora să poată aprecia dacă

imobilului îi erau aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea 112/1995, iar pe

de altă parte, nu erau în măsură să prevadă că, ulterior, în anul 2004,

imobilul aflat în litigiu va dobândi statutul de monument istoric sau că

instanțele naționale vor aprecia statutul de monument istoric prin raportare la

un proiect de listă a monumentelor istorice, ce nu a fost adus la cunoștință

persoanelor interesate.

Deși

împotriva Sentinței civile nr. 2294 din 12 octombrie 2012, pronunțată de

Tribunalul Bacău au declarat apel doar pârâții, instanța de apel și-a depășit

limitele învestirii și a încălcat principiile disponibilității, al

neînrăutățirii situației în propria cale de atac și dreptul la apărare,

deoarece a reținut faptul că pârâții ar fi fost de rea-credință la încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare ce fac obiectul prezentei cauze, cu toate că,

prin Sentința civilă nr. 2294 din 12 octombrie 2012, tribunalul a respins

susținerile reclamanților privind existența unei cauze ilicite și, implicit, a

unei rele-credințe a cumpărătorilor. În plus, instanța de apel a dispus

emiterea unei adrese către Oficiu de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bacău

pentru notarea prezentului litigiu în cartea funciară, fără ca părțile să fi formulat

o asemenea cerere și fără ca această chestiune să fi fost pusă în discuția

părților pe parcursul soluționării apelului.

Recurenții

mai arată că actele juridice au intrat în circuitul civil și au produs efecte

juridice, astfel că la soluționarea prezentei cauze trebuie avute în vedere și

dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului coroborate cu noțiunea de "speranță legitimă", așa

cum a fost aceasta definită și aplicată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în jurisprudența sa.

Cererea

de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

Analizând

decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru

următoarele considerente:

Potrivit

art. 10 din Legea nr. 112/1995, sunt exceptate de la vânzare în temeiul acestui

act normativ, "locuințele declarate monumente istorice și din patrimoniul

național". Sancțiunea care intervine în cazul încheierii unui act de

vânzare-cumpărare având un astfel de obiect este, potrivit art. 11 din aceeași

lege, nulitatea absolută.

Este

necontestat în cauză că actele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută a

fost constatată în cauză, au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în

perioada 13 decembrie 1996 - 20 decembrie 1996 și au avut ca obiect

apartamentele ocupate de recurenți, situate în imobilul din Bacău, strada G.B.

nr. 49, județul Bacău.

Instanța

de apel a confirmat soluția primei instanțe prin care aceste contracte de

vânzare-cumpărare au fost constatate nule, apreciind că imobilul care a

constituit obiectul material al actelor juridice încheiate a fost inclus în

Lista Monumentelor Istorice încă din anul 1992.

Recurenții

susțin că până la emiterea Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor nr.

2314/2004, prin care s-a aprobat Lista Monumentelor Istorice, publicată în M.

Of. nr. 646 bis/2004, singura Listă a Monumentelor Istorice în vigoare a fost

cea anexă la Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 661/1955, care nu cuprindea

imobilul aflat în litigiu și că, în baza Decretului-lege nr. 91 din 05

februarie 1990, Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, în

perioada 1991 - 1992, a elaborat doar un proiect al Listei Monumentelor

Istorice, fără valoare juridică, ce nu a fost niciodată aprobat printr-o

hotărâre a Comisiei Naționale sau printr-un alt act normativ și care nu a fost

niciodată publicat în M. Of., astfel încât acesta să fie opozabil recurenților,

Municipiului Bacău sau terților.

Recurenții

mai arată că primul act normativ adoptat după 1990 în materia protecției

monumentelor istorice este O.G. nr. 27 din 28 august 1992, care prin

dispozițiile art. 2 alin. (1) impune obligația aprobării Listei Monumentelor

Istorice de către fosta Comisie Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și

Siturilor Istorice, în vederea conferirii statutului juridic de monument

istoric unui imobil, fiind astfel evident că avizarea, la data de 27 mai 1992,

a proiectului Listei Monumentelor Istorice elaborată în perioada 1991 - 1992,

de către fosta Comisie Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor

Istorice nu poate echivala cu aprobarea unei asemenea liste în sensul

dispozițiilor legale indicate anterior. În plus, următorul act normativ adoptat

în materia protecției monumentelor istorice, O.G. nr. 68/1994, stabilește și o

procedură pentru clasarea bunurilor și imobilelor ca monumente istorice. Prin

urmare, arată recurenții, nici la momentul emiterii acestui act normativ - anul

1994 - și nici ulterior, la momentul încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare, nu exista o Listă a Monumentelor Istorice în vigoare, care

să confere imobilului aflat în litigiu statutul de monument istoric.

Aceste

susțineri ale pârâților, în sensul că, la nivelul anului 1996, anul încheierii

contractelor de vânzare-cumpărare, nu exista o Listă a Monumentelor Istorice în

vigoare, nu pot fi primite. A accepta criticile formulate în acest sens prin

motivele de recurs înseamnă a accepta inaplicabilitatea art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 112/1995.

Cât

timp, Legea nr. 112/1995 interzicea, sub sancțiunea nulității absolute,

vânzarea locuințelor declarate monumente istorice și, cât timp, Normele

metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G.  nr. 20 din

17 ianuarie 1996, în forma în vigoare la data încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare, precizau în art. 8 că: "locuințele declarate monumente

istorice și din patrimoniul național sunt cele aflate în evidența Ministerului

Culturii și/sau a serviciilor publice descentralizate ale acestuia" este

evident că o astfel de evidență a clădirilor declarate monumente istorice

exista. Dacă o astfel de evidență n-ar fi existat, norma cuprinsă în art. 10

alin. (2) din Legea nr. 112/1995 ar fi devenit lipsită de conținut și pe cale

de consecință, inaplicabilă.

În

plus, existența unei Liste a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice

aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor

Istorice în anii 1991 - 1992 rezultă și din cuprinsul art. 60 al Legii nr.

422/2001. În articolul menționat se prevede în mod expres că: "Lista

cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia

Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992,

cu modificările și completările ulterioare, rămâne în vigoare(...)". Prin

urmare, la nivelul anilor 1991 - 1992, o astfel de listă a existat și, din

moment ce legea menționată făcea referire în mod expres la ea prin raportare la

anii 1991 - 992, nu se poate susține că această listă ar fi avut același

conținut cu cea anexă la Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 661/1955 și nici

că în perioada 1991 - 1992 a fost elaborat doar un proiect al Listei

Monumentelor Istorice, fără valoare juridică.

Împrejurarea

că o Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice aprobată de

Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii

1991 - 1992 nu a fost publicată în M. Of. nu poate constitui o cauză de

înlăturare a sancțiunii nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat cu

privire la un bun aflat pe această listă. Cât timp Legea nr. 112/1995 impunea

condiția ca locuința vândută să nu fie monument istoric și cum lista menționată

putea fi consultată la cerere, vânzarea unui imobil cuprins în această listă,

în baza Legii nr. 112/1995, este nulă absolut, conform art. 11 din Legea nr.

112/1995.

Recurenții

susțin, totodată, că în temeiul art. 2 din O.G. nr. 27/1992, pentru a produce

efecte, Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice trebuie

aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor

Istorice. Or, la data de 27 mai 1992, a existat numai o avizare a listei din

1991 - 1992 de către Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și

Siturilor Istorice. Prin urmare, numai lista publicată în urma aprobării prin

Ordinului nr. 2314 din 08 iulie 2014 emis de Ministerul Culturii și Cultelor

îndeplinește condițiile art. 2 din O.G. nr. 27/1992, însă această listă este

ulterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în cauză.

Aceste

susțineri nu pot fi primite. Dacă numai lista publicată în urma aprobării prin

Ordinului nr. 2314 din 08 iulie 2014 emis de Ministerul Culturii și Cultelor,

publicat la data de 16 iulie 2004 ar fi îndeplinit condițiile necesare pentru a

produce efecte juridice, atunci Legea nr. 422/2001, în vigoare de la 24 iulie

2001, nu ar mai fi făcut referire, în art. 60 la Lista monumentelor,

ansamblurilor și siturilor istorice trebuie aprobată de Comisia Națională a

Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992 și despre

care a precizat că "rămâne în vigoare". În consecință, atâta timp cât

Legea nr. 422/2001 făcea trimitere la Lista monumentelor, ansamblurilor și

siturilor istorice din anii 1991 - 1992 și arăta că aceasta rămâne în vigoare,

trebuie admis că o astfel de listă exista și îndeplinea condițiile necesare

pentru a produce efecte juridice.

Din

aceleași motive, sunt irelevante susținerile recurenților sub aspectul

reglementării unor proceduri ulterioare, prin O.G. nr. 68/1994.

Criticile

recurenților privind interpretarea dată de instanța de apel conținutului

adreselor nr. 3131 din 14 martie 2013, nr. 188 din 14 martie 2012 și nr. 753

din 22 octombrie 1997 și susținerile vizând necoroborarea probelor administrate

în cauză nu vor fi analizate de instanța de recurs.

Situația

de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele

administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului

deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat

numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului

judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței

de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul

administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000.

Prin

urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate,

care vizează modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin

interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanța de

recurs cu analiza lor.

Recurenții

susțin că dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 nu îndeplinesc

condițiile de previzibilitate și accesibilitate, astfel cum au fost acestea

dezvoltate în Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului întrucât, pe

de o parte, recurenții nu aveau acces la un act normativ publicat în M. Of.

care să stabilească măcar criterii pe baza cărora să poată aprecia dacă

imobilului îi erau aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 112/1995, iar

pe de altă parte, nu erau în măsură să prevadă că, ulterior, în anul 2004,

imobilul aflat în litigiu va dobândi statutul de monument istoric.

Nici

aceste critici nu sunt fondate. În analiza lor, Înalta Curte are în vedere

împrejurarea, bazată pe considerentele expuse anterior, că imobilul în litigiu

nu a dobândit statutul de monument istoric în anul 2004, ci a fost cuprins în

Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice din anii 1991 - 1992

care produce efecte juridice cu relevanță în prezenta cauză.

Este

adevărat că simpla existență a unor norme juridice nu este suficientă și că

aceste norme trebuie să fie accesibile, precise și previzibile. Așa cum rezultă

din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste condiții sunt

îndeplinite atunci când cei cărora li se aplică respectivele norme pot obține

toate informațiile necesare cu privire la conținutul acelor norme și la

condițiile lor de aplicare.

Or,

în cauză, recurenții ar fi putut oricând avea acces la Lista monumentelor,

ansamblurilor și siturilor istorice din anii 1991 - 1992 care cuprindea

imobilul în care se aflau apartamentele pe care doreau să le cumpere, astfel

încât nu se poate susține că mențiunea "locuințe declarate monumente

istorice" din cuprinsul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în lipsa

unei liste publicate în M. Of. care să cuprindă aceste locuințe, transformă

norma legală în una lipsită de previzibilitate și accesibilitate.

Recurenții

susțin că instanța de apel ar fi încălcat principiul neînrăutățirii situației

în propria cale de atac prin faptul că a reținut reaua-credință a pârâților la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în condițiile în care prima

instanță a înlăturat acest aspect în analiza nulității contractelor de

vânzare-cumpărare.

Înalta

Curte constată că, într-adevăr, prima instanță a reținut că, deși nu a existat

o intenție de fraudare ori rea-credință din partea pârâților la încheierea

actelor juridice, sancțiunea nulității nu poate fi înlăturată, date fiind

prevederile art. 10 alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 112/1995.

Împotriva

hotărârii primei instanțe au declarat apel pârâții și Primarul Municipiului

Bacău, dar, față de interesele lor procesuale, niciuna dintre aceste părți nu a

invocat, prin calea de atac declarată, problema relei - credințe la încheierea

actelor juridice.

Este

adevărat că, instanța de apel a menționat în considerentele hotărârii

pronunțate că "atâta timp cât Lista Monumentelor Istorice 1991 - 1992 nu a

avut caracter secret, fiind transmisă autorităților publice locale în scopul

aducerii la cunoștință și proprietarilor imobilelor, nu se poate reține că

pârâții ar fi fost de bună-credință la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare, deoarece aceștia puteau, prin minime diligențe să afle dacă

imobilul din str. G.B. nr. 16 (actualmente nr. 49) avea sau nu statutul juridic

de monument istoric".

Însă,

din modul de redactare al deciziei rezultă că aceste considerente au avut numai

un caracter subsidiar deoarece anterior, prin aceeași decizie, curtea de apel a

reținut: "faptul că apelanții-pârâți nu au avut cunoștință despre acest

fapt este irelevant în cauză, deoarece nulitatea prevăzută de art. 11 din Legea

nr. 112/1995 nu este una condiționată de buna sau reaua-credință a

cumpărătorilor sau a vânzătorului, ci una necondiționată".

Prin

urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere în

justificarea hotărârii adoptate împrejurarea că sancțiunea care intervine în

cazul încălcării art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 este nulitatea

absolută necondiționată a contractelor încheiate, astfel încât referirile din

cuprinsul deciziei la reaua-credință a pârâților exced argumentului esențial

avut în vedere de instanța de apel și, ca atare, nu au relevanță sub aspectul

soluției pronunțate.

În

ceea ce dispoziția instanței de apel în sensul emiterii unei adrese Oficiului

de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bacău pentru notarea prezentului litigiu,

Înalta Curte constată că, în temeiul art. 36 alin. (6) din Legea nr. 7/1996 și

art. 93 alin. (1) din Ordinul ANCPI nr. 633/2006, notarea existenței unui

litigiu cu privire la drepturile ce fac obiectul înscrierii în cartea funciară

se va putea face din oficiu, la sesizarea instanței de judecată, astfel încât

criticile formulate de recurenți în acest sens nu sunt fondate.

Nu

pot fi primite nici susținerile recurenților prin care aceștia arată că actele

juridice au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, astfel că

la soluționarea prezentei cauze trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1

din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

coroborate cu noțiunea de "speranță legitimă", așa cum a fost aceasta

definită și aplicată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența

sa. Pe de o parte, recurenții nu arată în ce constă încălcarea normelor

menționate și aplicarea noțiunii de "speranță legitimă" în prezentul

litigiu, iar pe de altă parte, prin hotărârea primei instanțe, menținută prin

decizia instanței de apel, acțiunea în revendicare formulată de reclamanți a

fost admisă în contradictoriu cu Municipiul Bacău (care nu a înțeles să declare

recurs în cauză), obligația de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și

posesie imobilul nefiind pronunțată în contradictoriu cu recurenții-pârâți.

Prin

urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâții A.L.C., A.A., B.G.L., G.C., G.L.,

L.(G.)L., M.E., T.A., T.I., V.E. și V.I. Deciziei civile nr. 23 din 30

octombrie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AM