ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2837/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău la data de 15 aprilie 1997, reclamanții A.M.M. și A.M.T. au formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 153 din 20 februarie 1997 a Comisiei Județene de Aplicare a Legii nr. 112/1995 Bacău și au solicitat instanței să dispună anularea acestei hotărâri și restituirea în natură a imobilului situat în Bacău, str. G.B. nr. 49, iar în subsidiar, au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul menționat. La termenul de judecată din data de 04 iunie 1997, reclamanții și-au modificat cererea de chemare în judecată, arătând că înțeleg să cheme în judecată pe S.C. T. S.A, M.E., M.V., C.C., V.M., T.I., O.I.L., V.I., B.M., B.G., A.A., G.C., G.F., B.C.

și H.M. și că obiectul cererii lor este revendicarea și evacuarea pârâților din imobilul situat în Bacău, str. G.B. nr. 49 și terenul aferent în suprafață de 1620 mp., constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate și obligarea terților detentori la sistarea și demolarea unor construcții efectuate la imobil. La termenul de judecată din data de 25 martie 1998, reclamanții au precizat că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu Consiliul Local Bacău, iar la termenul de judecată din data de 22 martie 2002, au solicitat să se constate și încetarea de drept a contractelor de închiriere încheiate între S.C. T. S.A. (R.), pe de o parte și B.C., H.M., C.C., B.M.M.V.

și B.M. La data de 19 septembrie 2002, B.C. a formulat cerere de intervenție prin care a solicitat să se constate că este chiriașul imobilului din Bacău, str. G.B., nr. 49 și a solicitat să-i fie restituite cheltuielile efectuate pentru repararea și îmbunătățirea locuinței precum și cheltuielile de judecată. Prin Sentința civilă nr. 5944 din 19 septembrie 2003, Judecătoria Bacău a admis acțiunea civilă, astfel cum a fost modificată, a constatat nulitatea absolută a Contractelor de vânzare-cumpărare: nr 737 din 18 decembrie 1996, nr. 746 din 19 decembrie 1996, nr. 757 din 20 decembrie 1996, nr. 733 din 19 decembrie 1996, nr. 741 din 13 decembrie 1996, nr. 732 din 19 decembrie 1996, nr. 736 din 19 decembrie 1996, nr. 731 din 19 decembrie 1996 și nr. 51 din 18 decembrie 1996, încheiate între S.C.

T. S.A. Bacău și M.E., G.C., A.A., V.I., B.G., B.E., O.I.L., T.I., T.A., V.M., G.M. și G.F. A obligat intervenienții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Bacău, str. G.B., nr. 49 și suprafața de teren aferentă de 1620 m.p. și a respins, ca nefondate, cererea de evacuare și cererea cu privire la constatarea încetării contractelor de închiriere formulată de reclamanți, precum și cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenientul B.C. Prin Decizia nr. 418 din 01 aprilie 2004, Curtea de Apel Bacău a anulat Sentința nr. 5944 din 19 septembrie 2003 pronunțată de Judecătoria Bacău și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Bacău, secția civilă.

La data de 22 septembrie 2009, intervenienții A.A., B.G., M.E., I.O.L., T.I. și T.A. au formulat cereri reconvenționale prin care au solicitat ca, în cazul în care instanța va dispune restituirea imobilului către reclamanți, să dispună și compensarea contravalorii îmbunătățirilor pe care intervenienții le-au efectuat la imobil cu chiria pe care ar trebui să o plătească. La data de 17 noiembrie 2004, intervenienții A.A., B.G., M.E., T.I. și T.A., V.M. și V.I. au formulat cereri de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Bacău și a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii principale, să li se restituie prețul apartamentelor cumpărate, precizând totodată și obiectul cererilor reconvenționale, respectiv valoarea îmbunătățirilor efectuate.

La data de 20 decembrie 2004, reclamanții au depus la dosarul cauzei o cerere de restrângere a acțiunii inițiale, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să constate nelegalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilul situat în Bacău, str. G.B. nr. 49, format din construcție și teren aferent în suprafață de 1620 mp., să dispună lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului de mai sus, cu excepția părții restituită prin Dispoziția nr. 187/2004, modificată prin Dispoziția nr. 1537/2004, să constate nulitatea absolută a Contractelor de vânzare-cumpărare nr. 737 din 18 decembrie 1996, nr. 751 din 18 decembrie 1996, nr. 746 din 19 decembrie 1996, nr. 757 din 20 decembrie 1996, nr. 733 din 19 decembrie 1996, nr. 741 din 13 decembrie 1996, nr. 731 din 19 decembrie 1996 și nr. 732 din 19 decembrie 1996. și să dispună evacuarea pârâților din apartamentele ce fac obiectul acestor contracte de vânzare-cumpărare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ, art. 10 alin. (2), art. 11 din Legea nr. 112/1995 și Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995. La termenul de judecată din data de 22 decembrie 2004, a fost introdusă în cauză A.L.C., în calitate de moștenitoare a pârâtului I.O.L., decedat pe parcursul procesului. La data de 18 ianuarie 2005, intervenientul G.F. a formulat cerere de chemare în garanție a Primăriei Municipiului Bacău și a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca în cazul admiterii acțiunii principale, să i se restituie prețul apartamentelor cumpărate, precizând totodată și obiectul cererilor reconvenționale, respectiv valoarea îmbunătățirilor efectuate.

La termenul de judecată din data de 6 aprilie 2005, reclamanții au arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu T.A., cu moștenitorii lui G.M. și cu moștenitorii lui B.E. Pe parcursul procesului, au fost introduși în cauză B.D. și B.G.L. în calitate de moștenitori a pârâtei B.E., G.L. și L.L. în calitate de moștenitori ai pârâților G.M. și G.F. și V.E., în calitate de moștenitoare a pârâtei V.M. La termenul de judecată din data de 07 ianuarie 2009, instanța a dispus disjungerea judecății față de moștenitorii pârâtei B.E. (B.D. și B.G.L.), fiind constituit dosarul nr. 622/110/2009. La termenul de judecată din data de 04 martie 2009, instanța a luat act de renunțarea reclamanților la judecată în contradictoriu cu M.V., C.C., B.M., B.C.

și H.M. și a dispus disjungerea cererilor reconvenționale și a cererilor de chemare în garanție, acestea fiind înregistrate sub nr. 1957/110/2009. La termenul de judecată din data de 01 aprilie 2009, pârâții au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, față de dispozițiile Deciziei nr. 33/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și de faptul că reclamanții au formulat notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și excepția necompetenței materiale a instanței. La termenul de judecată din data de 13 mai 2009, instanța a respins excepția necompetenței materiale și a unit excepția inadmisibilității cu fondul cauzei. La termenul de judecată din data de 21 octombrie 2009, reclamanții au precizat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu Municipiul Bacău prin primar și nu cu Consiliul Local Bacău.

La termenul de judecată din data de 09 februarie 2011, s-a dispus introducerea în cauză a reclamantului A.V.P., în calitate de moștenitor al defunctului A.M.M. și conexarea dosarului nr. 622/110/2009 la prezenta cauză. La termenul de judecată din data de 01 iunie 2012, s-a dispus introducerea în cauză a pârâtului T.I., în calitate de moștenitor al defunctului T.I., decedat pe parcursul procesului. Prin Sentința civilă nr. 2294 din 12 octombrie 2012, Tribunalul Bacău, secția I civilă, a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost modificată (restrânsă), a constatat că imobilul situat în Bacău, str. G.B. nr. 49 a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu. A constatat nulitatea Contractelor de vânzare-cumpărare: nr. 741 din 13 decembrie 1996 încheiat între S.C.

T. S.A. și B.G. și B.E., nr. 737 din 18 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. și M.E., nr. 751 din 18 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. și G.M. și G.F., nr. 731 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. și V.M., nr. 732 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. și O.I.L., nr. 733 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. și V.I., nr. 735 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. și T.I. și T.A., nr. 46 din 19 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. și G.C. și nr. 757 din 20 decembrie 1996 încheiat între S.C. T. S.A. și A.A. A obligat Municipiul Bacău prin primar să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită apartamentele ocupate de pârâții A.A., V.E., M.E., A.L.C., V.I., G.L.

și L.L., B.G. și G.C., cu suprafețele identificate prin raportul de expertiză H., precum și terenul aferent construcțiilor de mai sus, evidențiat prin raportul de expertiză topo-cadastrală B. A respins cererea de evacuare a pârâților persoane fizice ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente: Imobilul situat în Bacău, str. G.B., nr. 49, a fost construit de A.M., în baza autorizației nr. 93 din 03 mai 1907. Acest imobil a fost trecut în proprietatea statului în baza art. III din Decretul nr. 218/1960 și a Decretului nr. 712/1996. Prin cererea nr. 21122 din 24 iulie 1996, A.M.M. și A.M.T., în calitate de nepoți ai defunctului A.M. (după fiii post-decedați A.G.

și A.T.) au solicitat, în baza Legii nr. 112/1995, acordarea de despăgubiri pentru acest imobil. Prin protocolul de predare-primire înregistrat la Primăria Bacău sub nr. 28082 din 7 octombrie 1996, imobilul a fost trecut din administrarea S.C. T. S.A. în administrarea Consiliului Local Bacău. Ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, S.C. T. S.A. a încheiat cu pârâții persoane fizice contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate se cere a fi constatată în prezentul litigiu. Prin Hotărârea nr. 153 din 20 februarie 1997, Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 112/1995 a respins cererea reclamanților, înregistrată sub nr. 21122 din 24 iulie 1996, pe motiv că trecerea în proprietatea statului s-a făcut în baza Decretului nr. 218/1960 care, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 20/1995, nu constituie titlu. Prin Dispoziția nr. 187 din 6 februarie 2004 a Primarului Municipiului Bacău, astfel cum a fost modificată prin Dispoziția nr. 1337 din 28 aprilie 2004, s-au restituit reclamanților, în baza Legii nr. 10/2001, suprafața de 939,27 mp. teren situat în Bacău Str. G.B. nr. 49 și 5 apartamente situate în imobilul construcție de la aceeași adresă. Analizând excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, instanța a reținut că prezenta acțiune a fost formulată în anul 1997, înainte de apariția Legii nr. 10/2001. Prin urmare, la data sesizării instanței, reclamanții nu aveau la îndemână o lege specială care să reglementeze regimul imobilelor preluate în mod abuziv și care să înlăture aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Într-adevăr, pe parcursul desfășurării procesului, a intrat în vigoare și Legea nr. 10/2001, iar față de dispozițiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ (în forma de la data intrării în vigoare a legii, art. 46 după republicare), reclamanții aveau posibilitatea, iar nu obligația, de a urma procedura prevăzută de legea specială. În speță, deși reclamanții au formulat și notificare în baza Legii nr. 10/2001, ei nu au renunțat la judecată, iar prezenta cauză nu a fost suspendată, ci a continuat paralel cu procedura prevăzută de legea specială. Prin Dispoziția nr. 187 din 6 februarie 2004 emisă de Primarul Municipiului Bacău, astfel cum a fost modificată prin Dispoziția nr. 1337 din 28 aprilie 2004, reclamanții au obținut doar o parte din imobilul revendicat, respectiv terenul liber de construcții și 5 apartamente care nu fuseseră vândute către chiriași.

Asupra restului imobilului reprezentat de apartamentele pentru care se încheiaseră contracte de vânzare-cumpărare, Primarul Municipiului Bacău nu s-a pronunțat. Instanța a apreciat că reclamanții au optat pentru procedura prevăzută de legea specială numai pentru partea din imobil care putea fi restituită în natură, prin modificarea (restrângerea) acțiunii depusă la data de 20 decembrie 2004, aceștia înțelegând să continue procesul pentru partea din imobil reprezentat de apartamentele pentru care se încheiaseră contracte de vânzare-cumpărare. Prin urmare, instanța a respins ca nefondată excepția inadmisibilității acțiunii. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că imobilul din Str. G.B. nr. 49 a intrat în posesia de fapt a statului în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.

Acesta a devenit proprietate de stat în baza Decretului nr. 712/1996, fiind considerat astfel încă de la data intrării lui în posesia statului sau a oricărei organizații socialiste. În aceste condiții, față de dispozițiile art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 20/1996 alin. (4) din forma republicată, instanța a constatat că acest imobil a fost trecut, fără titlu, în proprietatea statului. Acest aspect este confirmat și de Hotărârea nr. 153 din 20 februarie 1997 a Comisiei Județene Bacău de Aplicare a Legii nr. 112/1995, hotărâre devenită definitivă prin renunțarea reclamanților la contestația introdusă inițial. Instanța a apreciat că, în condițiile inexistenței unui titlu legal de preluare a imobilului, primul capăt de cerere este întemeiat.

Analizând capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, instanța a constatat că acesta a fost întemeiat, pe de o parte, pe dispozițiile art. 11 raportat la art. 10 din Legea nr. 112/1995, iar pe de altă parte, pe existența unei cauze ilicite și imposibilitatea vânzătorului de a transmite un drept pe care nu îl avea. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (în forma în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare) sunt exceptate de la vânzare locuințele (...) declarate monumente istorice, iar sancțiunea pentru nerespectarea acestei dispoziții legale este nulitatea absolută (art. 11 din același act normativ). În speță, imobilul din Bacău, str. G.B.

nr. 49 este înscris pe lista monumentelor istorice la nr. 04B0006 încă din 1992, astfel cum rezultă din adresa de la dosar. Susținerile pârâților în sensul că imobilul a primit statutul de monument istoric abia în anul 2004 nu poate fi primită, întrucât această listă a monumentelor istorice a fost doar actualizată în anul 2004, astfel cum rezultă chiar din titlul Ordinului nr. 2314/2004 al Ministerului Culturii și Cultelor. Până la această actualizare, conform art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992, cu modificările și completările ulterioare, a rămas în vigoare.

Așadar, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare ce fac obiectul prezentei cauze, imobilul din Bacău, str. G.B. nr. 49 era monument istoric și nu putea fi vândut în condițiile Legii nr. 112/1995. Sancțiunea care intervine este nulitatea absolută. Referitor la susținerile reclamanților privind nulitatea contractelor pe motiv că imobilul nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, instanța a reținut că dispozițiile art. 12 lit. a) din H.G. nr. 20/1996, republicată, nu erau în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare și, prin urmare, nu sunt aplicabile în speță, legea nouă neputând retroactiva. Însă, făcând aplicarea principiilor generale de drept, instanța a considerat că, fiind încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale, respectiv a art. 1 raportat la art. 9 din Legea nr. 112/1995, contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate.

Instanța a respins susținerile reclamanților privind existența unei cauze ilicite și, implicit, a unei rele-credințe a cumpărătorilor, în speță nefiind dovedit că dobânditorii apartamentelor cunoșteau, la momentul încheierii contractelor, că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, și astfel, că nu putea fi cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. Mai mult, prin cererea nr. 21122 din 24 iulie 1996, reclamanții au solicitat doar despăgubiri pentru imobil și astfel, în aparență, chiriașii erau îndreptățiți să solicite cumpărarea apartamentelor. Nici teza privind vânzarea lucrului altuia nu poate fi primită întrucât acest motiv nu este de natură a duce la constatarea nulității actului decât în condițiile în care părțile contractante cunoșteau că bunul era proprietatea altei persoane.

Or, în speță, în sarcina cumpărătorilor nu se poate reține o intenție de fraudare. Prin urmare, instanța a admis capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. În ceea ce privește cererea în revendicarea imobilului, instanța a reținut, pe de o parte, că reclamanții sunt moștenitorii proprietarului imobilului din Bacău, str. G.B. nr. 49, iar pe de altă parte, a constatat că, prin desființarea contractelor de vânzare-cumpărare, ca urmare a admiterii celui de-al doilea capăt de cerere, imobilul a reintrat în proprietatea statului, la momentul actual bunul aflându-se în proprietatea privată a Municipiului Bacău. Procedând la compararea celor două titluri de proprietate, instanța a reținut că, prin soluționarea primul capăt de cerere, s-a constatat că imobilul a intrat în proprietatea statului în mod abuziv, fără un titlu.

În aceste condiții, în baza art. 480 C. civ, instanța a admis și acest capăt de cerere și a obligat Municipiul Bacău prin primar să lase reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul revendicat, respectiv apartamentele și terenul aferent acestora, astfel cum au fost identificate în rapoartele de expertiză H. și B. În ceea ce privește cererea în evacuare, instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată, față de prevederile art. 6 și art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Municipiul Bacău, T.A., T.I., M.E., V.I., A.A., V.M., G.L., G.C., L. (G.) L., A.L.C. și B.G.L. Prin Decizia civilă nr. 23 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (forma în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare care fac obiectul cererii de chemare în judecată) prevede că sunt exceptate de la vânzare locuințele declarate monumente istorice. Sancțiunea juridică pentru nerespectarea acestei dispoziții legale imperative este nulitatea absolută, așa cum prevede în mod expres art. 11 din aceeași lege. Legea nr. 112/1995 a fost publicată în M. Of. al României, astfel că nu s-ar putea susține că aceasta nu ar fi fost accesibilă pârâților. Față de formularea foarte clară a interdicției de vânzare prevăzută de art. 10 din această lege, nu s-ar putea, de asemenea, reține că Legea nr. 112/1995, deși a fost accesibilă, nu a fost însă și previzibilă, în sensul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în această materie.

Instanța de apel a concluzionat că, în aceste condiții, rămâne de stabilit dacă, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror anulare a fost cerută de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, imobilul din Bacău, str. G.B. nr. 49 (în numerotarea poștală din anul 2010), construit de autorii reclamanților, avea sau nu avea statutul juridic de monument istoric. Curtea de apel a reținut că, sub acest aspect, probatoriul administrat confirmă faptul că imobilul, cunoscut sub denumirea de "Casa inginer A.", a fost inclus în Lista Monumentelor Istorice încă din anul 1992, fiind menționat la categoria "Monumente și Ansambluri de Arhitectură" cu codul 04B006, la adresa str. G.B.

nr. 16, cu denumirea "Casa" datată în anul 1910. Apărarea pârâților conform căreia această listă întocmită în anul 1992 nu ar reprezenta decât un proiect și nu o listă finală nu este confirmată de Institutul Național al Patrimoniului. Conform răspunsului transmis instanței de apel și întocmit de acest institut național, imobilele din Lista Monumentelor Istorice întocmită în anii 1991 - 1992 au fost doar reconfirmate în Lista Monumentelor Istorice întocmită în anul 2004, conform Legii nr. 422/2001 și a normelor de aplicare a ei, cu actualizarea adresei poștale și corectarea denumirii monumentelor istorice.

Lista Monumentelor Istorice întocmită în anii 1991 - 1992 a fost avizată (nu propusă spre aprobare, cum eronat susțin apelanții-pârâți) de către Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor la data de 27 mai 1992, deci cu mult timp înainte de întocmirea contractelor de vânzare-cumpărare care fac obiectul cererii de chemare în judecată din cauza de față. Împrejurarea că apelanții-pârâți nu au avut cunoștință despre acest fapt este irelevantă în cauză, deoarece nulitatea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 112/1995 nu este una condiționată de buna sau reaua-credință a cumpărătorilor sau a vânzătorului, ci una necondiționată.

Oricum, atâta timp cât Lista Monumentelor Istorice 1991 - 1992 nu a avut caracter secret, fiind transmisă autorităților publice locale în scopul aducerii la cunoștință și proprietarilor imobilelor, nu se poate reține că pârâții ar fi fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece aceștia puteau, prin minime diligențe să afle dacă imobilul din str. G.B. nr. 16 (actualmente nr. 49) avea sau nu statutul juridic de monument istoric. Faptul că această listă întocmită în anii 1991 - 1992 nu a fost publicată în M. Of., ca Lista Monumentelor Istorice întocmită în anul 2004, nu face ca ea să nu fie opozabilă și apelanților-pârâți, întrucât, pe de o parte, legea în vigoare în 1991 și 1992 nu a prevăzut obligația publicării listei monumentelor istorice în M. Of., iar pe de altă parte, această listă nu a avut caracter secret, fiind accesibilă oricărei persoane interesate de conținutul ei.

Rezultă deci că susținerea apelanților-pârâți conform căreia "nici în anul 1994 și nici în anul 1996 când au încheiat contractele de vânzare-cumpărare nu a existat o Listă a Monumentelor Istorice care să confere imobilului aflat în litigiu statutul de monument istoric" este vădit neadevărată. Apărarea pârâților conform căreia instanța trebuia să țină seama și de faptul că anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare au stăpânit imobilul, în calitate de chiriași, o perioadă de peste 30 de ani este, de asemenea, lipsită de relevanță juridică în cauza de față, deoarece nulitatea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 112/1995, fiind una absolută, este imprescriptibilă sub aspect extinctiv.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs pârâții T.A., T.I., M.E., V.I., A.A., V.E. (moștenitoare a defunctei V.M.), G.L., G.C., L. (G.) L., A.L.C. și B.G.L. Prin motivele de recurs, pârâții formulează următoarele critici: Până la emiterea Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/2004, prin care s-a aprobat Lista Monumentelor Istorice, publicată în M. Of. nr. 646 bis/2004, singura Listă a Monumentelor Istorice în vigoare, în măsură să confere unui imobil statutul de monument istoric, a fost cea anexă la Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 661/1955, care prevedea un nr. de 4345 de monumente istorice și care nu cuprindea imobilul aflat în litigiu.

Prin Decretul-lege nr. 91 din 05 februarie 1990, s-a înființat Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice și, potrivit art. 1 alin. (2) din acest act normativ: "hotărârile comisiei în domeniul său de activitate sunt obligatorii". Conform prevederilor art. 2 din același act normativ, s-a înființat ca organ operativ al Comisiei, Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, care în perioada 1991 - 1992, a elaborat doar un proiect al Listei Monumentelor Istorice, fără valoare juridică, ce nu a fost niciodată aprobat printr-o hotărâre a Comisiei Naționale sau printr-un alt act normativ și care nu a fost niciodată publicat în M. Of., astfel încât acesta să fie opozabil recurenților, Municipiului Bacău sau terților.

Primul act normativ adoptat după 1990 în materia protecției monumentelor istorice este O.G. nr. 27/1992. Potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, "calitatea de bun imobil aparținând patrimoniului național este atestată prin clasificarea acestuia în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice". Alin. (2) al aceluiași articol precizează faptul că "Lista se revizuiește anual și se comunică deținătorilor împreună cu obligațiile ce le revin". Or, în perioada 1991 - 1992 a fost elaborat doar un proiect al Listei Monumentelor Istorice, care nu a fost niciodată aprobat, revizuit sau comunicat deținătorilor, în speță Municipiului Bacău sau S.C.

T. S.A. Aceste aspecte rezultă și din Adresa nr. 3131 din 14 martie 2013, în care se menționează expres că "Lista Monumentelor Istorice 1991 - 1992 a fost avizată de către Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor la 27 mai 1992", adresă pe care instanța de apel o invocă pentru a arăta că Lista Monumentelor Istorice ar fi fost avizată și "nu propusă spre aprobare", deși este evident că necesitatea și obligația aprobării Listei Monumentelor Istorice, de către fosta Comisie Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în vederea conferirii statutului juridic de monument istoric unui imobil rezidă în dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 27/1992. Mai mult, O.G.

nr. 27/1992, primul act normativ după 1989 care stabilește modul de dobândire al statutului juridic de monument istoric, a fost publicată în M. Of. nr. 215 din 28 august 1992, fiind astfel evident că avizarea, la data de 27 mai 1992, a proiectului Listei Monumentelor Istorice elaborată în perioada 1991 - 1992, de către fosta Comisie Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice nu poate echivala cu aprobarea unei asemenea liste în sensul dispozițiilor legale indicate anterior. De altfel, următorul act normativ adoptat în materia protecției monumentelor istorice, O.G.

nr. 68/1994, precizează la art. 3 și 4 categoriile de clasare pentru bunurile considerate monumente istorice și prevede în mod expres, conform dispozițiilor art. 4, faptul că "încadrarea unui bun cultural în una dintre categoriile prevăzute la art. 2 și 3 se face pe baza criteriilor unice și metodologiei stabilite de Ministerul Culturii printr-o procedură de clasare care se declanșează potrivit prevederilor prezentei ordonanțe". Prin acest act normativ se stabilește și o procedură pentru clasarea bunurilor și imobilelor ca monumente istorice, aspect ce face pe deplin dovada faptului că, nici la momentul emiterii acestui act normativ - anul 1994 - și nici ulterior, la momentul încheierii contractelor de vânzare - cumpărare între recurenți și S.C.

T. S.A. - anul 1996 - nu exista o Listă a Monumentelor Istorice în vigoare, care să confere imobilului aflat în litigiu statutul de monument istoric și să atragă incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 115/1992.

Recurenții mai arată că, în considerentele hotărârii atacate se menționează în mod eronat că "imobilele din Lista Monumentelor Istorice întocmită în anii 1991 -1992 au fost doar reconfirmate în Lista Monumentelor Istorice întocmită în anul 2004, conform Legii nr. 422/2001", deși în realitate, în adresa nr. 3131 din 14 martie 2013 se menționează că aceste imobile au fost validate în Lista Monumentelor Istorice 2004, conform Legii nr. 422/2011", fiind evident că reconfirmarea presupunea ca această listă să aibă o valoare juridică anterior Legii nr. 422/2011, deși în realitate acest act normativ este primul în care se menționează expres Lista Monumentelor Istorice elaborată în perioada 1991 - 1992. Or, având în vedere principiul neretroactivității legii, punctul de vedere exprimat de către Institutul Național al Patrimoniului prin Adresa nr. 3131 din 14 martie 2013 este unul just și corect, însă a fost interpretat în mod eronat de către instanța de apel, care a înțeles să confere acestei adrese valoarea unui act juridic.

Aceste aspecte sunt confirmate și prin adresa nr. 188/14 martie 2012, emisă de către Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Național Bacău, în care se precizează faptul că imobilul din Bacău, str. G.B., nr. 49, este înscris în Lista Monumentelor Istorice, reactualizată în 2010, cu denumirea Casa Ing. A. - cod BC-II-m-B00765.

Această clădire a primit statutul juridic de monument istoric, în conformitate cu Lista Monumentelor Istorice - 2004 publicată ca Anexă la Ordinul nr. 2314 din 08 iulie 2004 al ministrului culturii și cultelor", respectiv se confirmă faptul că nici măcar potrivit dispozițiilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, invocate de către instanța de fond, imobilul aflat în litigiu nu a primit statutul de monument istoric, întrucât dispozițiile legale invocate fac trimitere la Lista Monumentelor Istorice aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, or, în perioada 1991 - 1992, a fost elaborat doar un proiect de listă care nu a fost aprobat niciodată printr-o hotărâre a Comisiei Naționale a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice.

Mai mult, prin adresa nr. 753 din 22 octombrie 1997, Primarul Municipiului Bacău a făcut cunoscut faptul că instalarea pe imobil a unei plăci memoriale nu este în măsură să ducă la transformarea acestui imobil în casă memorială, iar calitatea de chiriași sau proprietari nu este afectată de amplasarea acestei plăci memoriale pe clădire.

În aceste condiții, nici reținerea de către instanța de apel a faptului că proiectul Listei Monumentelor Istorice elaborat în anii 1991 - 1992 ar fi fost transmis autorităților publice locale în scopul aducerii la cunoștința acestora și a proprietarilor de imobile, fundamentată integral din adresa nr. 188/14 martie 2012, emisă de către Direcția Județeană pentru Cultură și Patrimoniu Național Bacău, nu este legală și temeinică, întrucât nu se coroborează cu probele administrate în cauză și nici cu poziția autorităților locale, care nu numai că nu i-au înștiințat pe recurenți la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare sau ulterior cu privire la faptul că imobilul aflat în litigiu ar fi avut statutul de monument istoric, ci au negat în mod expres acest fapt, chiar pe parcursul soluționării prezentei cauze, așa cum rezultă din probele administrate.

Prin motivele de apel, pârâții au solicitat instanței de apel să aibă în vedere și faptul că, pentru a fi aplicabile în prezenta speță, dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 trebuie să îndeplinească condițiile de previzibilitate și accesibilitate, astfel cum au fost acestea dezvoltate în Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Or, aceste dispoziții legale nu îndeplinesc condițiile de previzibilitate și accesibilitate întrucât, pe de o parte, recurenții nu aveau acces la un act normativ publicat în M. Of., care să stabilească măcar criterii pe baza cărora să poată aprecia dacă imobilului îi erau aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea 112/1995, iar pe de altă parte, nu erau în măsură să prevadă că, ulterior, în anul 2004, imobilul aflat în litigiu va dobândi statutul de monument istoric sau că instanțele naționale vor aprecia statutul de monument istoric prin raportare la un proiect de listă a monumentelor istorice, ce nu a fost adus la cunoștință persoanelor interesate.

Deși împotriva Sentinței civile nr. 2294 din 12 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Bacău au declarat apel doar pârâții, instanța de apel și-a depășit limitele învestirii și a încălcat principiile disponibilității, al neînrăutățirii situației în propria cale de atac și dreptul la apărare, deoarece a reținut faptul că pârâții ar fi fost de rea-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ce fac obiectul prezentei cauze, cu toate că, prin Sentința civilă nr. 2294 din 12 octombrie 2012, tribunalul a respins susținerile reclamanților privind existența unei cauze ilicite și, implicit, a unei rele-credințe a cumpărătorilor. În plus, instanța de apel a dispus emiterea unei adrese către Oficiu de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bacău pentru notarea prezentului litigiu în cartea funciară, fără ca părțile să fi formulat o asemenea cerere și fără ca această chestiune să fi fost pusă în discuția părților pe parcursul soluționării apelului.

Recurenții mai arată că actele juridice au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, astfel că la soluționarea prezentei cauze trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborate cu noțiunea de "speranță legitimă", așa cum a fost aceasta definită și aplicată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. Cererea de recurs este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 10 din Legea nr. 112/1995, sunt exceptate de la vânzare în temeiul acestui act normativ, "locuințele declarate monumente istorice și din patrimoniul național". Sancțiunea care intervine în cazul încheierii unui act de vânzare-cumpărare având un astfel de obiect este, potrivit art. 11 din aceeași lege, nulitatea absolută. Este necontestat în cauză că actele de vânzare-cumpărare a căror nulitate absolută a fost constatată în cauză, au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în perioada 13 decembrie 1996 - 20 decembrie 1996 și au avut ca obiect apartamentele ocupate de recurenți, situate în imobilul din Bacău, strada G.B.

nr. 49, județul Bacău. Instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe prin care aceste contracte de vânzare-cumpărare au fost constatate nule, apreciind că imobilul care a constituit obiectul material al actelor juridice încheiate a fost inclus în Lista Monumentelor Istorice încă din anul 1992. Recurenții susțin că până la emiterea Ordinului Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/2004, prin care s-a aprobat Lista Monumentelor Istorice, publicată în M. Of.

nr. 646 bis/2004, singura Listă a Monumentelor Istorice în vigoare a fost cea anexă la Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 661/1955, care nu cuprindea imobilul aflat în litigiu și că, în baza Decretului-lege nr. 91 din 05 februarie 1990, Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, în perioada 1991 - 1992, a elaborat doar un proiect al Listei Monumentelor Istorice, fără valoare juridică, ce nu a fost niciodată aprobat printr-o hotărâre a Comisiei Naționale sau printr-un alt act normativ și care nu a fost niciodată publicat în M. Of., astfel încât acesta să fie opozabil recurenților, Municipiului Bacău sau terților. Recurenții mai arată că primul act normativ adoptat după 1990 în materia protecției monumentelor istorice este O.G.

nr. 27 din 28 august 1992, care prin dispozițiile art. 2 alin. (1) impune obligația aprobării Listei Monumentelor Istorice de către fosta Comisie Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, în vederea conferirii statutului juridic de monument istoric unui imobil, fiind astfel evident că avizarea, la data de 27 mai 1992, a proiectului Listei Monumentelor Istorice elaborată în perioada 1991 - 1992, de către fosta Comisie Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice nu poate echivala cu aprobarea unei asemenea liste în sensul dispozițiilor legale indicate anterior. În plus, următorul act normativ adoptat în materia protecției monumentelor istorice, O.G. nr. 68/1994, stabilește și o procedură pentru clasarea bunurilor și imobilelor ca monumente istorice.

Prin urmare, arată recurenții, nici la momentul emiterii acestui act normativ - anul 1994 - și nici ulterior, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu exista o Listă a Monumentelor Istorice în vigoare, care să confere imobilului aflat în litigiu statutul de monument istoric. Aceste susțineri ale pârâților, în sensul că, la nivelul anului 1996, anul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu exista o Listă a Monumentelor Istorice în vigoare, nu pot fi primite. A accepta criticile formulate în acest sens prin motivele de recurs înseamnă a accepta inaplicabilitatea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995. Cât timp, Legea nr. 112/1995 interzicea, sub sancțiunea nulității absolute, vânzarea locuințelor declarate monumente istorice și, cât timp, Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 aprobate prin H.G.

nr. 20 din 17 ianuarie 1996, în forma în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, precizau în art. 8 că: "locuințele declarate monumente istorice și din patrimoniul național sunt cele aflate în evidența Ministerului Culturii și/sau a serviciilor publice descentralizate ale acestuia" este evident că o astfel de evidență a clădirilor declarate monumente istorice exista. Dacă o astfel de evidență n-ar fi existat, norma cuprinsă în art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 ar fi devenit lipsită de conținut și pe cale de consecință, inaplicabilă. În plus, existența unei Liste a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992 rezultă și din cuprinsul art. 60 al Legii nr. 422/2001.

În articolul menționat se prevede în mod expres că: "Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992, cu modificările și completările ulterioare, rămâne în vigoare(...)". Prin urmare, la nivelul anilor 1991 - 1992, o astfel de listă a existat și, din moment ce legea menționată făcea referire în mod expres la ea prin raportare la anii 1991 - 992, nu se poate susține că această listă ar fi avut același conținut cu cea anexă la Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 661/1955 și nici că în perioada 1991 - 1992 a fost elaborat doar un proiect al Listei Monumentelor Istorice, fără valoare juridică.

Împrejurarea că o Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992 nu a fost publicată în M. Of. nu poate constitui o cauză de înlăturare a sancțiunii nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la un bun aflat pe această listă. Cât timp Legea nr. 112/1995 impunea condiția ca locuința vândută să nu fie monument istoric și cum lista menționată putea fi consultată la cerere, vânzarea unui imobil cuprins în această listă, în baza Legii nr. 112/1995, este nulă absolut, conform art. 11 din Legea nr. 112/1995. Recurenții susțin, totodată, că în temeiul art. 2 din O.G. nr. 27/1992, pentru a produce efecte, Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice trebuie aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice.

Or, la data de 27 mai 1992, a existat numai o avizare a listei din 1991 - 1992 de către Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice. Prin urmare, numai lista publicată în urma aprobării prin Ordinului nr. 2314 din 08 iulie 2014 emis de Ministerul Culturii și Cultelor îndeplinește condițiile art. 2 din O.G. nr. 27/1992, însă această listă este ulterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în cauză. Aceste susțineri nu pot fi primite.

Dacă numai lista publicată în urma aprobării prin Ordinului nr. 2314 din 08 iulie 2014 emis de Ministerul Culturii și Cultelor, publicat la data de 16 iulie 2004 ar fi îndeplinit condițiile necesare pentru a produce efecte juridice, atunci Legea nr. 422/2001, în vigoare de la 24 iulie 2001, nu ar mai fi făcut referire, în art. 60 la Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice trebuie aprobată de Comisia Națională a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991 - 1992 și despre care a precizat că "rămâne în vigoare". În consecință, atâta timp cât Legea nr. 422/2001 făcea trimitere la Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice din anii 1991 - 1992 și arăta că aceasta rămâne în vigoare, trebuie admis că o astfel de listă exista și îndeplinea condițiile necesare pentru a produce efecte juridice.

Din aceleași motive, sunt irelevante susținerile recurenților sub aspectul reglementării unor proceduri ulterioare, prin O.G. nr. 68/1994. Criticile recurenților privind interpretarea dată de instanța de apel conținutului adreselor nr. 3131 din 14 martie 2013, nr. 188 din 14 martie 2012 și nr. 753 din 22 octombrie 1997 și susținerile vizând necoroborarea probelor administrate în cauză nu vor fi analizate de instanța de recurs. Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.

Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor. Recurenții susțin că dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 nu îndeplinesc condițiile de previzibilitate și accesibilitate, astfel cum au fost acestea dezvoltate în Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului întrucât, pe de o parte, recurenții nu aveau acces la un act normativ publicat în M. Of.

care să stabilească măcar criterii pe baza cărora să poată aprecia dacă imobilului îi erau aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 112/1995, iar pe de altă parte, nu erau în măsură să prevadă că, ulterior, în anul 2004, imobilul aflat în litigiu va dobândi statutul de monument istoric. Nici aceste critici nu sunt fondate. În analiza lor, Înalta Curte are în vedere împrejurarea, bazată pe considerentele expuse anterior, că imobilul în litigiu nu a dobândit statutul de monument istoric în anul 2004, ci a fost cuprins în Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice din anii 1991 - 1992 care produce efecte juridice cu relevanță în prezenta cauză. Este adevărat că simpla existență a unor norme juridice nu este suficientă și că aceste norme trebuie să fie accesibile, precise și previzibile.

Așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceste condiții sunt îndeplinite atunci când cei cărora li se aplică respectivele norme pot obține toate informațiile necesare cu privire la conținutul acelor norme și la condițiile lor de aplicare. Or, în cauză, recurenții ar fi putut oricând avea acces la Lista monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice din anii 1991 - 1992 care cuprindea imobilul în care se aflau apartamentele pe care doreau să le cumpere, astfel încât nu se poate susține că mențiunea "locuințe declarate monumente istorice" din cuprinsul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în lipsa unei liste publicate în M. Of. care să cuprindă aceste locuințe, transformă norma legală în una lipsită de previzibilitate și accesibilitate.

Recurenții susțin că instanța de apel ar fi încălcat principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac prin faptul că a reținut reaua-credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în condițiile în care prima instanță a înlăturat acest aspect în analiza nulității contractelor de vânzare-cumpărare. Înalta Curte constată că, într-adevăr, prima instanță a reținut că, deși nu a existat o intenție de fraudare ori rea-credință din partea pârâților la încheierea actelor juridice, sancțiunea nulității nu poate fi înlăturată, date fiind prevederile art. 10 alin. (2) și art. 11 din Legea nr. 112/1995. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel pârâții și Primarul Municipiului Bacău, dar, față de interesele lor procesuale, niciuna dintre aceste părți nu a invocat, prin calea de atac declarată, problema relei - credințe la încheierea actelor juridice.

Este adevărat că, instanța de apel a menționat în considerentele hotărârii pronunțate că "atâta timp cât Lista Monumentelor Istorice 1991 - 1992 nu a avut caracter secret, fiind transmisă autorităților publice locale în scopul aducerii la cunoștință și proprietarilor imobilelor, nu se poate reține că pârâții ar fi fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece aceștia puteau, prin minime diligențe să afle dacă imobilul din str. G.B.

nr. 16 (actualmente nr. 49) avea sau nu statutul juridic de monument istoric". Însă, din modul de redactare al deciziei rezultă că aceste considerente au avut numai un caracter subsidiar deoarece anterior, prin aceeași decizie, curtea de apel a reținut: "faptul că apelanții-pârâți nu au avut cunoștință despre acest fapt este irelevant în cauză, deoarece nulitatea prevăzută de art. 11 din Legea nr. 112/1995 nu este una condiționată de buna sau reaua-credință a cumpărătorilor sau a vânzătorului, ci una necondiționată". Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere în justificarea hotărârii adoptate împrejurarea că sancțiunea care intervine în cazul încălcării art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 este nulitatea absolută necondiționată a contractelor încheiate, astfel încât referirile din cuprinsul deciziei la reaua-credință a pârâților exced argumentului esențial avut în vedere de instanța de apel și, ca atare, nu au relevanță sub aspectul soluției pronunțate.

În ceea ce dispoziția instanței de apel în sensul emiterii unei adrese Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Bacău pentru notarea prezentului litigiu, Înalta Curte constată că, în temeiul art. 36 alin. (6) din Legea nr. 7/1996 și art. 93 alin. (1) din Ordinul ANCPI nr. 633/2006, notarea existenței unui litigiu cu privire la drepturile ce fac obiectul înscrierii în cartea funciară se va putea face din oficiu, la sesizarea instanței de judecată, astfel încât criticile formulate de recurenți în acest sens nu sunt fondate.

Nu pot fi primite nici susținerile recurenților prin care aceștia arată că actele juridice au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, astfel că la soluționarea prezentei cauze trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborate cu noțiunea de "speranță legitimă", așa cum a fost aceasta definită și aplicată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa.

Pe de o parte, recurenții nu arată în ce constă încălcarea normelor menționate și aplicarea noțiunii de "speranță legitimă" în prezentul litigiu, iar pe de altă parte, prin hotărârea primei instanțe, menținută prin decizia instanței de apel, acțiunea în revendicare formulată de reclamanți a fost admisă în contradictoriu cu Municipiul Bacău (care nu a înțeles să declare recurs în cauză), obligația de a lăsa reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul nefiind pronunțată în contradictoriu cu recurenții-pârâți. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții A.L.C., A.A., B.G.L., G.C., G.L., L.(G.)L., M.E., T.A., T.I., V.E. și V.I. Deciziei civile nr. 23 din 30 octombrie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2014. Procesat de GGC - AM