ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 418/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 4 aprilie 2002 reclamanta SC “C” SA a solicitat anularea deciziei nr. 227/2002 a Ministerului Finanțelor Publice, a procesului verbal de control nr. 1521/2002 emis de D.G.F.P. Hunedoara și exonerarea de la plata obligațiilor pe care le prevăd aceste acte, în sumă totală de 328.367.776.435 lei, plus cheltuieli de judecată. In motivarea acțiunii s-a arătat că reclamanta nu datorează sumele reținute cu titlul de impozit pe profit, deoarece plățile compensatorii acordate salariaților disponibilizați în anul 2000 din fondul de salarii sunt deductibile fiscal. Suma de 1.705.521.820 lei reprezentând contravaloarea compensațiilor bănești acordate personalului pensionat la cerere, reclamanta a susținut că este de asemenea, o cheltuială deductibilă fiscal.

In ce privește TVA pentru export, petenta a susținut că beneficiază de cota „0” de TVA urmând a se face aplicarea Regulamentului nr. 3/1997 al B.N.R. și a Decretului nr. 209/1976. Referitor la suma de 5.044.090.915 lei reclamanta a precizat că aceasta a fost deja stabilită prin procesul verbal de control nr. 13994/2000, împotriva căruia a formulat plângere. Prin sentința civilă nr. 20/2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, acțiunea a fost admisă în parte pentru suma de 3.490.046.620 lei. Instanța a reținut, pe baza actelor depuse la dosar și a expertizei contabile efectuate, că plățile compensatorii s-au făcut din resurse proprii, respectiv din fondul de salarii, compensațiile bănești acordate personalului pensionat sunt considerate cheltuieli de exploatare și ca atare, toate aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal.

In ce privește TVA de 870.801.872 lei și majorările de întârziere aferente, s-a reținut că acestea au fost stabilite printr-un proces verbal anterior împotriva căruia reclamanta a formulat contestație, care este în curs de soluționare. Impotriva acestei sentințe au formulat recursuri în termen Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara în numele și pentru Ministerului Finanțelor Publice și reclamanta SC “C” SA. In recursul pârâtului s-a arătat în esență că sumele de plata cărora a fost exonerată reclamanta nu sunt deductibile fiscal deoarece nu sunt aferente realizării veniturilor, astfel cum prevede art. 4 alin. (4) din O.G. nr.70/1994 In motivarea recursului reclamantei s-a arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra TVA pentru exporturile încasate în numerar, cu privire la care a solicitat acordarea cotei „0” de TVA.

De asemenea, s-a precizat că, prin procesul verbal de control contestat, în mod greșit s-au calculat majorări de întârziere pentru o sumă stabilită printr-un proces-verbal anterior, act a cărui executare a fost suspendată de instanță. Verificând cauza, în funcție de motivele de recurs formulate de părți, Curtea constată că ambele recursuri sunt nefondate. Referitor la suma de 9.051.766.856 lei reprezentând plăți compensatorii acordate salariaților disponibilizați, impozite, taxe și vărsăminte asimilate, se rețin următoarele. In anul 2000 reclamanta a constituit provizioane în sumă de 9.051.766.856 lei pentru plățile compensatorii ce urmau a fi acordate salariaților disponibilizați în urma concedierilor colective.

Plățile compensatorii pentru personalul disponibilizat, au fost efectuate în două tranșe: ianuarie și iunie 2001. În anul 2001 era în vigoare O.U.G. nr. 77/2000, care a prevăzut că persoanelor disponibilizate li se pot acorda compensații bănești individuale din fondul de salarii. Societatea comercială, în anul 2001 a anulat provizioanele și în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă și cu dispozițiile legale în vigoare, din fondul de salarii, a acordat compensațiile bănești salariaților disponibilizați. Potrivit Instrucțiunilor aprobate prin H.G. nr. 402/2000, art.4 lit.a), cheltuielile cu personalul se încadrează în cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor și drept urmare sunt deductibile fiscal în conformitate cu dispozițiileart.

4 alin. (4) din O.G. nr.70/1994 modificată. Suma de 9.051.766.856 lei constituită în anul 2000 cu titlul de provizioane, a fost greșit calificată astfel de către reclamantă. După cum precizează și expertul, greșeala a fost corectată prin anularea provizioanelor în anul 2001, înregistrarea sumei la venituri și trecerea plăților respective în conturile de cheltuieli cu personalul. De precizat că, în anul 2000, până la apariția O.U.G. nr.77/2000, sumele acordate cu titlul de compensații persoanelor disponibilizate erau deductibile la calculul impozitului pe profit, potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (2) din O.U.G. nr. 98/1999. De altfel, suma de 9.051.766.856 lei formată din plățile compensatorii, contribuțiile la bugetul asigurărilor sociale, la fondul de șomaj, impozitul pe salarii, etc. Ca atare includerea acestei sume la cheltuieli nedeductibile fiscal ar conduce la o situație de nelegalitate, întrucât ar fi impozitate impozite și taxe achitate de societate.

Așadar, reclamanta nu datorează impozitul pe profit și majorările aferente calculate de organele fiscale pentru suma de 9.051.766.856 lei . În ce privește suma de 1.705.521.820 lei reprezentând contravaloarea compensațiilor bănești acordate personalului pensionat la cerere, impozite, taxe și vărsăminte asimilate,Curtea reține următoarele. Începând cu data de 15 noiembrie 1999 s-au pensionat 42 salariați cărora, în perioada 15-17 noiembrie 1999, li s-a plătit prima tranșă din compensația prevăzută în contractul colectiv de muncă, în sumă de 1.778.321.425 lei (care cuprinde impozitul pe salarii, contribuțiile la bugetul asigurărilor sociale și cele la fondurile speciale). Această sumă a fost considerată deductibilă fiscal de către organele fiscale la un control anterior.

Pentru tranșa a doua de plăți societatea a constituit în mod greșit provizioane în anul 1999 prin contul de cheltuieli excepționale privind operațiunile de gestiune ( nr.6718). Greșeala a fost corectată în luna martie 2000, la plata tranșei a doua, când suma de 1.705.521.820 lei a fost înregistrată corect în conturile de cheltuieli din grupele 641, 645, 635 și au fost anulate provizoanele prin venituri, înregistrări permise de art. 27 alin. (5) din Legea contabilității, republicată. Compensațiile în discuție (tranșa a doua, ca și prima tranșă) au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă, anexa 12, astfel că dreptul de pensionare la cerere s-a născut la data la care persoanele în cauză erau încadrate în muncă și s-au avut în vedere pentru plățile compensatorii veniturile obținute de societate în perioada în care persoanele respective aveau calitate de salariați.

Ca urmare plata compensației, efectuată în conformitate cu prevederile contractului colectiv de muncă, s-a suportat din fondul de salarii. Aceasta este o cheltuială care se încadrează în cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor – astfel cum s-a arătat mai sus – și potrivit art. 4 alin. (4) din O.G. nr. 70/1994 modificată, este deductibilă fiscal pentru calcularea impozitului pe profit. Suma de 1.705.521.820 lei cuprinde și impozitul pe salarii, contribuția la bugetul asigurărilor sociale și la fondurile speciale, astfel încât, încadrarea acestei sume la cheltuieli nedeductibile fiscal ar conduce la situația nelegală de a calcula impozit la un alt impozit și la t axe achitate de societate.

Drept urmare, reclamanta nu datorează impozitul pe profit și majorările aferente calculate de organele fiscale pentru suma de 1.705.521.820 lei. Pentru considerentele expuse recursul declarat de D.G.F.P. Hunedoara, în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice va fi respins ca nefondat. Referitor la recursul declarat de SC”C” SA , Curtea reține următoarele. In ce privește TVA în sumă de 593.953.976 lei, majorările de întârziere de 238.878.463 lei, și penalități de întârziere de 29.295.119 lei se constată că sumele sunt datorate de reclamantă. SC “C” SA a exportat în perioadele octombrie-decembrie 2000 și ianuarie – noiembrie 2001, ciment, var, clinker, pentru care a emis facturi externe a căror contravaloare a fost încasată în numerar prin depunerea sumelor de către partenerul extern, prin persoane fizice din România, la casieria BRD Deva în contul societății.

Cota „0” de TVA se aplică – potrivit art.17 lit. B pct.a) din O.U.G. nr.17/2000 – pentru exportul de bunuri efectuat de contribuabilii din România, a cărui contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de B.N.R. Normele de aplicare a O.U.G. nr.17/2000 aprobate prin H.G. nr. 401/2000, menționează la pct. 9.2 alin. (2) că, pentru operațiunile prevăzute de art. 17 lit. B pct. a) din O.U.G. nr. 17/2000, nu beneficiază de cota „0” de TVA contribuabilii care încasează valuta în numerar sau prin transferuri din conturi bancare personale. In același sens sunt și dispozițiile pct. 9.9 din Norme. Cum reclamanta nu a respectat aceste dispoziții normative, în mod corect organele fiscale au apreciat că nu beneficiază de cota „0” de TVA.

În cauză nu sunt aplicabile actele normative invocate de recurentă (Regulamentul B.N.R. nr.3/1997 și Decretul nr. 209/1976), deoarece deductibilitatea TVA și condițiile aplicării cotei „0” de TVA sunt prevăzute în actele normative mai sus analizate. Chiar dacă instanța de fond nu a motivat respingerea cererii de anulare a actelor contestate prin acțiune în ce privește TVA de 593.953.976 lei (plus majorări de întârziere de 238.878.463 lei și penalități de întârziere de 29.295.119 lei), pentru considerentele expuse, recursul reclamantei nu poate fi admis, întrucât capătul de cerere este neîntemeiat. Referitor la TVA stabilită suplimentar în procesul-verbal nr. 13994/20 decembrie 2000, în cuantum de 870.801.872 lei plus majorări aferente de 55.410.989 lei, Curtea reține că în mod corect curtea de apel a respins cererea reclamantei.

Aceste debite au fost stabilite printr-un proces-verbal de control anterior - nr.13994 din 20 decembrie 2000. Prin procesul-verbal de control nr. 1521 din 13 februarie 2002 aceste sume au fost nominalizate ca obligații restante ale societății către bugetul de stat, ceea ce nu înseamnă că același debit a fost stabilit de două ori prin două acte de control distincte. Dispozițiile art. 19 din O.G. nr. 70/1997, modificată, nu au fost încălcate, întrucât prin ultimul act de control au fost actualizate majorări de întârziere pentru debitul stabilit anterior de 870.801.872 lei, în conformitate cu dispozițiile art. 10 și 13 din O.G. nr.11/1996 modificată. Procesul verbal nr. 13994/2000 a fost contestat de reclamantă și formează obiectul unui alt dosar însă, până la soluționarea irevocabilă a acelei cauze, sumele reprezintă obligații de plată în baza art. 10 alin. (2) din O.G.

nr.11/1996, modificată. Susținerea recurentei, în sensul că executarea actului de control anterior a fost suspendată nu poate fi primită pentru soluționarea cauzei în sensul solicitat. La data emiterii procesului verbal de control nr. 1521/2002 nu s-a făcut o astfel de dovadă și oricum suspendarea executării actului nu reprezintă o măsură de anulare, astfel încât debitul exista și penalitățile de întârziere erau datorate în temeiul legii. Având în vedere cele mai sus analizate, se constată că și al doilea motiv de recurs formulat de reclamantă este nefondat. Pe cale de consecință ambele recursuri vor fi respinse, în cauză neexistând motive de recurs care să poate fi analizate din oficiu conform art. 306 alin. (2) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Hunedoara în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice și de SC “C” SA împotriva sentinței civile nr. 20 din 5 februarie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2004.