ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4183/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 28 martie 2011, reclamanții N.A.R., O.L.C., V.A., C.R.A., C.N., D.E.C., M.C.G. și T.A.P., în contradictoriu cu pârâții Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat instanței să dispună: 1) Anularea Ordinului nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, pe cale de consecință.

2) Obligarea în solidar a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București - în calitate de ordonatori principal, secundar și, respectiv, terțiar de credite, să achite reclamanților sumele de bani ce le-au fost reținute și care ar urma să fie reținute în mod nelegal din indemnizațiile și sporurile acestora - și anume din cuantumul acestora stabilit la nivelul lunii iunie 2010 și existent anterior intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010, sume cuvenite pe întreaga perioadă în care actul administrativ contestat a produs și va produce efecte juridice asupra drepturilor salariale, inclusiv pe cele reprezentând dobânda legală calculată pentru aceste sume la data plății efective, drepturi pentru care se va dispune, totodată, și actualizarea în funcție de indicele ratei inflației.

3) Obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să deschidă în acest sens creditele bugetare necesare, cu titlul de cheltuieli de personal, și să aloce și să remită Ministerului Public fondurile necesare plății drepturilor salariale în litigiu în integralitatea lor.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat următoarele: S-a apreciat că Ordinul menționat este nelegal deoarece nu a fost motivat, rezumându-se la enumerarea unor texte de lege, făcându-se trimitere la o serie de anexe în care sunt indicate indemnizația de încadrare brută lunară și sporurile de care au beneficiat până la 01 ianuarie 2011 precum și cele ulterioare acestei date, majorate cu 15% față de cum au fost acordate pe luna octombrie 2010, când s-au plătit diminuate cu 25% față de luna iunie 2010. Lipsa motivării Ordinului aduce grave prejudicii, fiind încălcat "dreptul la informație", reglementat pe art. 31 din Constituția României, care prevede expres că "autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigurau informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal, dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public neputând fi îngrădit", în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Deciziile nr. 482 din 26 ianuarie 2007, 2919 din 06 iunie 2007. Apreciază reclamanții că actul administrativ contestat este lipsit de orice fundament legal.

Prin întâmpinarea depusă, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei procedurii prealabile și inadmisibilității, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 29 aprilie 2011 a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar, în cazul admiteri acțiunii, obligarea Ministerului Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2011, care să includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.

Prin Sentința nr. 918 din 6 martie 2013, Curtea de Apel București a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins capătul de cerere nr. 3 ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca rămasă fără obiect. Deliberând asupra excepției lipsei calității procesuale active în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea Ministerului Finanțelor Publice la deschiderea creditelor bugetare necesare pentru plata drepturilor salariale solicitate de reclamanți, Curtea a apreciat-o întemeiată, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, Curtea a reținut că potrivit art. 2 pct. 21 din Legea nr. 500/2002 deschiderea de credite bugetare reprezintă aprobarea comunicată ordonatorului principal de credite de către Ministerul Finanțelor Publice prin trezoreria statului, în limita căreia se pot efectua repartizări de credite bugetare și plăți, iar art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 prevede că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are calitatea de ordonator principal de credite. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale s-a reținut că numai procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate solicita Ministerului Finanțelor Publice deschiderea de credite bugetare, ceea ce înseamnă că nu există identitate între reclamanți și titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății.

În consecință, văzând și dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins ca atare capătul de cerere nr. 3. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că prin Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus reîncadrarea în clasa de salarizare aferentă funcției a procurorilor menționați în anexele ordinului, între care se numără și reclamanții, precum și stabilirea drepturilor salariale ale acestora. Curtea a constatat că reclamanții critică actul administrativ sus-menționat din perspectiva stabilirii indemnizațiilor de încadrare la un nivel inferior celui din luna iunie 2010, respectiv nivelul din luna octombrie 2010 (când acestea fuseseră deja diminuate cu 25%) majorat cu 15%.

În opinia instanței, nu au putut fi primite susținerile reclamanților referitoare la nemotivarea ordinului atacat, în condițiile în care, în raport de specificul actului, este suficientă indicarea textelor legale ce au stat la baza emiterii sale, respectiv prevederi ale Legilor nr. 284/2010 și nr. 285/2010. În acest context, s-a reținut că dispozițiile Codului muncii nu prezintă relevanță, dat fiind că actele normative sus menționate, ce reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice, au caracter de lege specială. Curtea a apreciat drept neîntemeiate susținerile reclamanților privind încălcarea prin actul administrativ atacat a dispozițiilor art. 1 din primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a constatat totodată că nu prin ordinul atacat au fost micșorate drepturile salariale ale reclamanților. Actele administrative prin care a fost realizată această operațiune au fost, de asemenea, atacate de reclamanți în fața instanței de contencios administrativ, însă prin Sentința civilă nr. 5978 din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București secția a VIII-a CAF, acțiunea reclamanților a fost respinsă ca neîntemeiată. Față de considerentele expuse, Curtea a apreciat că actul administrativ atacat este legal și, reținând, de asemenea, caracterul accesoriu al capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata diferenței de drepturi salariale, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere nr. 2. 2. Cererea de recurs Împotriva Sentinței nr. 918 din 6 martie 2013 a Curții de Apel București au declarat recurs reclamanții V.A., C.R.A., D.E.C., M.C.G.

și T.A.P. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9. Apreciază recurenții că instanța de fond a respins în mod greșit acțiunea, hotărârea recurată cuprinzând motive străine de natura pricinii, iar instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și a aplicat în mod greșit legea. 3. Soluția instanței de recurs Prin Sentința nr. 918 din 6 martie 2013, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată. Curtea a constatat că Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 108 din 31 ianuarie 2011, este un act administrativ cu caracter individual legal și temeinic, emis în aplicarea Legii nr. 284/2010 și a Legii nr. 285/2010.

În mod corect instanța de fond nu a reținut susținerile reclamanților referitoare la nemotivarea ordinului atacat în condițiile în care în raport de specificul actului este suficientă indicarea textelor legale ce au stat la baza emiterii sale. Astfel, Ordinul atacat este un act administrativ emis în vederea executării în concret a legii. Prin acest ordin s-a organizat executarea și s-au realizat dispozițiile legii. Între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare. Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 108 din 31 ianuarie 2011 reprezintă un act administrativ subsecvent Legilor nr. 284/2010 și nr. 285/2010.

Motivele invocate de recurenții-reclamanți în susținerea cererii, respectiv împrejurarea că dispozițiile Legii nr. 285/2010 nu sunt aplicabile judecătorilor și procurorilor al căror statut este reglementat printr-un act normativ cu caracter special și organic și care nu poate fi modificat decât printr-o normă cel puțin egală sub aspectul forței juridice nu pot fi primite, întrucât vizează aspecte formale legate de modul de adoptare a legii de către Parlamentul României. Așa cum corect s-a reținut, singura autoritate abilitată să se pronunțe asupra aspectelor legate de condițiile de fond și de formă ale actului normativ, inclusiv în raport cu obiectul său, este Curtea Constituțională, care de altfel s-a pronunțat asupra Legii nr. 285/2010 prin Decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010, constatând că este constituțională, aplicându-se, fără excepție, tuturor categoriilor de bugetari.

În concluzie, în mod corect, instanța de fond a constatat că Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 11108 din 31 ianuarie 2011 este legal și temeinic, emis în executarea Legii nr. 284/2010 și a Legii nr. 285/2010 și a respins acțiunea ca neîntemeiată. În ceea ce privește susținerile recurenților-reclamanți în sensul că Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010 încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Înalta Curte constată că instanța de fond a realizat, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, în mod corect instanța a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg, noțiunii de "interes patrimonial", în sensul autonom al noțiunii consacrate de art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, conform căruia: "Art. 1 - Protecția proprietății Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor." Într-adevăr, Legea nr. 118/2010 și mai apoi Legea nr. 285/2010 constituie o ingerință a statului în privința interesului patrimonial al reclamanților de a primi integral salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi. Pentru ca această ingerință să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.

În cauză, ingerința este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 și mai apoi de Legea nr. 285/2010. Cu privire la raportul de proporționalitate, Înalta Curte reține că există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010).

În același sens, în mod just, instanța de fond a avut în vedere și faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, par.23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par.45). Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de V.A., C.R.A., D.E.C., M.C.G. și T.A.P. împotriva Sentinței nr. 918 din 6 martie din 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 noiembrie 2014. Procesat de GGC - NN