ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4183/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4183/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

pronunțată de instanța de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 28 martie 2011, reclamanții N.A.R., O.L.C., V.A.,

C.R.A., C.N., D.E.C., M.C.G. și T.A.P., în contradictoriu cu pârâții Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și

Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat instanței să dispună:

1) Anularea Ordinului

nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, pe cale de consecință.

2) Obligarea în

solidar a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul

de pe lângă Tribunalul București - în calitate de ordonatori principal,

secundar și, respectiv, terțiar de credite, să achite reclamanților sumele de

bani ce le-au fost reținute și care ar urma să fie reținute în mod nelegal din

indemnizațiile și sporurile acestora - și anume din cuantumul acestora stabilit

la nivelul lunii iunie 2010 și existent anterior intrării în vigoare a Legii nr.

118/2010, sume cuvenite pe întreaga perioadă în care actul administrativ

contestat a produs și va produce efecte juridice asupra drepturilor salariale,

inclusiv pe cele reprezentând dobânda legală calculată pentru aceste sume la

data plății efective, drepturi pentru care se va dispune, totodată, și

actualizarea în funcție de indicele ratei inflației.

3) Obligarea

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să deschidă în acest sens creditele

bugetare necesare, cu titlul de cheltuieli de personal, și să aloce și să

remită Ministerului Public fondurile necesare plății drepturilor salariale în

litigiu în integralitatea lor.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat următoarele:

S-a apreciat că

Ordinul menționat este nelegal deoarece nu a fost motivat, rezumându-se la

enumerarea unor texte de lege, făcându-se trimitere la o serie de anexe în care

sunt indicate indemnizația de încadrare brută lunară și sporurile de care au

beneficiat până la 01 ianuarie 2011 precum și cele ulterioare acestei date,

majorate cu 15% față de cum au fost acordate pe luna octombrie 2010, când s-au

plătit diminuate cu 25% față de luna iunie 2010.

Lipsa motivării

Ordinului aduce grave prejudicii, fiind încălcat "dreptul la

informație", reglementat pe art. 31 din Constituția României, care prevede

expres că "autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt

obligate să asigurau informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice

și asupra problemelor de interes personal, dreptul persoanei de a avea acces la

orice informație de interes public neputând fi îngrădit", în acest sens

pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin Deciziile nr. 482 din 26 ianuarie 2007, 2919 din

06 iunie 2007.

Apreciază reclamanții

că actul administrativ contestat este lipsit de orice fundament legal.

Prin întâmpinarea

depusă, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepțiile lipsei

calității procesuale active, lipsei procedurii prealabile și inadmisibilității,

iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 29 aprilie

2011 a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție pârâtul Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, iar, în cazul admiteri acțiunii, obligarea

Ministerului Finanțelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui

proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2011, care să

includă alocarea sumelor ce reprezintă pretențiile reclamanților.

Prin Sentința nr. 918

din 6 martie 2013, Curtea de Apel București a admis excepția lipsei calității

procesuale active și a respins capătul de cerere nr. 3 ca fiind formulat de

persoane fără calitate procesuală, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate

și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca rămasă

fără obiect.

Deliberând asupra

excepției lipsei calității procesuale active în privința capătului de cerere

având ca obiect obligarea Ministerului Finanțelor Publice la deschiderea

creditelor bugetare necesare pentru plata drepturilor salariale solicitate de

reclamanți, Curtea a apreciat-o întemeiată, pentru motivele ce vor fi arătate

în continuare.

Astfel, Curtea a

reținut că potrivit art. 2 pct. 21 din Legea nr. 500/2002 deschiderea de

credite bugetare reprezintă aprobarea comunicată ordonatorului principal de

credite de către Ministerul Finanțelor Publice prin trezoreria statului, în

limita căreia se pot efectua repartizări de credite bugetare și plăți, iar art.

70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 prevede că procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are calitatea de

ordonator principal de credite. Din interpretarea coroborată a acestor

dispoziții legale s-a reținut că numai procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție poate solicita Ministerului

Finanțelor Publice deschiderea de credite bugetare, ceea ce înseamnă că nu există

identitate între reclamanți și titularul dreptului în raportul juridic dedus

judecății.

În consecință, văzând

și dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Curtea a admis excepția lipsei

calității procesuale active și a respins ca atare capătul de cerere nr. 3.

Pe fondul cauzei,

Curtea a reținut că prin Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011, emis de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a dispus reîncadrarea în clasa de salarizare aferentă funcției a

procurorilor menționați în anexele ordinului, între care se numără și

reclamanții, precum și stabilirea drepturilor salariale ale acestora.

Curtea a constatat că

reclamanții critică actul administrativ sus-menționat din perspectiva

stabilirii indemnizațiilor de încadrare la un nivel inferior celui din luna

iunie 2010, respectiv nivelul din luna octombrie 2010 (când acestea fuseseră

deja diminuate cu 25%) majorat cu 15%.

În opinia instanței,

nu au putut fi primite susținerile reclamanților referitoare la nemotivarea

ordinului atacat, în condițiile în care, în raport de specificul actului, este

suficientă indicarea textelor legale ce au stat la baza emiterii sale,

respectiv prevederi ale Legilor nr. 284/2010 și nr. 285/2010. În acest context,

s-a reținut că dispozițiile Codului muncii nu prezintă relevanță, dat fiind că

actele normative sus menționate, ce reglementează salarizarea personalului

plătit din fonduri publice, au caracter de lege specială.

Curtea a apreciat

drept neîntemeiate susținerile reclamanților privind încălcarea prin actul

administrativ atacat a dispozițiilor art. 1 din primul protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea a constatat

totodată că nu prin ordinul atacat au fost micșorate drepturile salariale ale

reclamanților. Actele administrative prin care a fost realizată această

operațiune au fost, de asemenea, atacate de reclamanți în fața instanței de

contencios administrativ, însă prin Sentința civilă nr. 5978 din 18 octombrie

2011 a Curții de Apel București secția a VIII-a CAF, acțiunea reclamanților a

fost respinsă ca neîntemeiată.

Față de

considerentele expuse, Curtea a apreciat că actul administrativ atacat este

legal și, reținând, de asemenea, caracterul accesoriu al capătului de cerere

privind obligarea pârâților la plata diferenței de drepturi salariale, a

respins ca neîntemeiat capătul de cerere nr. 2.

Împotriva Sentinței

nr. 918 din 6 martie 2013 a Curții de Apel București au declarat recurs

reclamanții V.A., C.R.A., D.E.C., M.C.G. și T.A.P. invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9.

Apreciază recurenții

că instanța de fond a respins în mod greșit acțiunea, hotărârea recurată

cuprinzând motive străine de natura pricinii, iar instanța a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia și a aplicat în mod greșit legea.

de recurs

Prin Sentința nr. 918

din 6 martie 2013, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamanților ca

neîntemeiată.

Curtea a constatat că

Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție nr. 108 din 31 ianuarie 2011, este un act administrativ cu caracter

individual legal și temeinic, emis în aplicarea Legii nr. 284/2010 și a Legii

nr. 285/2010.

În mod corect

instanța de fond nu a reținut susținerile reclamanților referitoare la

nemotivarea ordinului atacat în condițiile în care în raport de specificul

actului este suficientă indicarea textelor legale ce au stat la baza emiterii

sale.

Astfel, Ordinul

atacat este un act administrativ emis în vederea executării în concret a legii.

Prin acest ordin s-a organizat executarea și s-au realizat dispozițiile legii.

Între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de

subordonare.

Ordinul Procurorului

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 108

din 31 ianuarie 2011 reprezintă un act administrativ subsecvent Legilor nr.

284/2010 și nr. 285/2010.

Motivele invocate de

recurenții-reclamanți în susținerea cererii, respectiv împrejurarea că

dispozițiile Legii nr. 285/2010 nu sunt aplicabile judecătorilor și

procurorilor al căror statut este reglementat printr-un act normativ cu

caracter special și organic și care nu poate fi modificat decât printr-o normă cel

puțin egală sub aspectul forței juridice nu pot fi primite, întrucât vizează

aspecte formale legate de modul de adoptare a legii de către Parlamentul

României.

Așa cum corect s-a

reținut, singura autoritate abilitată să se pronunțe asupra aspectelor legate

de condițiile de fond și de formă ale actului normativ, inclusiv în raport cu

obiectul său, este Curtea Constituțională, care de altfel s-a pronunțat asupra

Legii nr. 285/2010 prin Decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010, constatând că

este constituțională, aplicându-se, fără excepție, tuturor categoriilor de

bugetari.

În concluzie, în mod

corect, instanța de fond a constatat că Ordinul Procurorului General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 11108 din 31

ianuarie 2011 este legal și temeinic, emis în executarea Legii nr. 284/2010 și

a Legii nr. 285/2010 și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În ceea ce privește

susținerile recurenților-reclamanți în sensul că Legea nr. 284/2010 și Legea

nr. 285/2010 încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale, Înalta Curte constată că instanța de fond a

realizat, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o

corectă evaluare a pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 1 Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, în mod corect

instanța a apreciat că dreptul la salariu se circumscrie, în sens larg,

noțiunii de "interes patrimonial", în sensul autonom al noțiunii

consacrate de art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a

drepturilor omului, conform căruia:

"Art. 1 -

Protecția proprietății

Orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în

condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a

amenzilor."

Într-adevăr, Legea

nr. 118/2010 și mai apoi Legea nr. 285/2010 constituie o ingerință a statului

în privința interesului patrimonial al reclamanților de a primi integral

salariul avut înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

Pentru ca această

ingerință să nu conducă la încălcarea art. 1 Protocolul adițional nr. 1 la

Convenția europeană a drepturilor omului, ea trebuie: (1) să fie legală; (2) să

urmărească un scop legitim; (3) să respecte un rezonabil raport de

proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.

În cauză, ingerința

este legală, întrucât este prevăzută de Legea nr. 118/2010 și mai apoi de Legea

nr. 285/2010.

Cu privire la

raportul de proporționalitate, Înalta Curte reține că există un raport

rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a

cuantumului salariului) și scopul legitim urmărit (restabilirea echilibrului

bugetar) și că există un echilibru între cerințele de interes general ale

colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului (aceeași

fiind și opinia exprimată de Curtea Constituțională în Decizia nr. 1155/2011

prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.

1 din Legea nr. 118/2010).

În același sens, în

mod just, instanța de fond a avut în vedere și faptul că Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut că statelor le este recunoscută, din perspectiva

Convenției, o largă marjă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare

la angajații plătiți din bugetul de stat, precum și în materie de legislație

socială (cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005,

par.23; cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei, Hotărârea din 12 octombrie

2004, par.45).

Toate considerentele

expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este

legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de V.A., C.R.A., D.E.C., M.C.G. și T.A.P. împotriva Sentinței nr. 918

din 6 martie din 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 noiembrie 2014.

Procesat

de GGC - NN