Decizia nr. 865/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 25/2014 a Curții de Apel Bacău

Obiectul litigiului dedus judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacăum secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/32/2013, astfel cum a fost completată, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. Iași și D. Neamț, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună: (i) anularea Deciziei nr. 2166 din 20 iunie 2012, a Deciziei nr. 2167 din 20 iunie 2012 privind angajarea răspunderii solidare și a Deciziei nr. 337 din 14 mai 2013, emise de C. - F. Neamț (în prezent, reorganizată ca D. Neamț, în subordinea C. Iași). (ii) anularea Procesului verbal din 10 mai 2012 de declarare a stării de insolvabilitate și a Notificărilor nr. 363 din 18 mai 2012 de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare.

Hotărârea primei instanțe; Prin sentința nr. 25 din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus: admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată inițial de reclamanții A. și B., anularea Deciziilor nr. 2166 din 20 iunie 2012 și nr. 2167 din 20 iunie 2012, privind angajarea răspunderii solidare, precum și a Deciziei nr. 337 din 14 mai 2013, emise de pârâtă, respingerea capetelor de cerere din completarea la acțiune, vizând anularea Procesului verbal de insolvabilitate din 10 mai 2012 și a Notificărilor din 18 mai 2012, ca nefondate.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 25 din 20 februarie 2014 și a încheierilor din 16 ianuarie 2014 și 20 ianuarie 2014, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâta C. Iași prin D. Neamț, pentru următoarele motive: 3.1. Respingerea excepțiilor invocate de pârâtă prin întâmpinare, privitor la inadmisibilitatea și lipsa de interes a cererii reclamantei B. având ca obiect anularea Deciziei nr. 2167 din 20 decembrie 2012, s-a făcut cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 205, 206 și 207 C. proc. fisc. Astfel, după rămânerea irevocabilă a sentinței nr. 35 din 15 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. x/32/2012, dosar în care reclamanta a fost parte și a luat cunoștință de Decizia nr. 2167/2012, organul fiscal a recomunicat decizia atacată în cauza de față, însă până la data înregistrării acțiunii la instanța de fond, reclamanta nu a adresat organului fiscal nicio contestație administrativă cu privire la Decizia nr. 2167/2012, deși a semnat de primirea deciziei la data de 15 aprilie 2013. În aceste condiții, având în vedere și dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în mod nelegal au fost respinse excepțiile invocate, dar și solicitarea de disjungere a cererii reclamantei B., pe motiv că aceasta nu justifică vreun interes în contestarea Deciziei nr. 266/2012 și a Deciziei de soluționare a contestației nr. 337 din 14 mai 2013, acte care îl privesc doar pe reclamantul A. 3.2. Privitor la fondul cauzei, sentința recurată este nelegală întrucât: a) a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 27 alin. (2) C. proc. fisc.; b) nu cuprinde motivele pe care se sprijină. În analiza celor trei acte administrative fiscale atacate, prima instanță reține în mod eronat ca inadvertență faptul că, prin deciziile de atragere a răspunderii solidare s-ar reține ca temei de drept doar art. 27 alin. (2) lit. c) și d), în timp ce în decizia de soluționare a contestației este indicat ca temei de drept art. 27 alin. (2) lit. b) și d). Această interpretare nu ține seama de motivarea deciziilor în discuție, în care se arată că atragerea răspunderii celor doi reclamanți s-a făcut pentru faptul că aceștia au dovedit rea credință în îndeplinirea obligațiilor fiscale, au înstrăinat bunuri mobile și imobile ale societății fără ca prețul încasat să se regăsească în patrimoniul societății pentru plata obligațiilor fiscale restante și, de asemenea, nu au îndeplinit obligația de a cere instanței deschiderea procedurii insolvenței. Împrejurarea că s-ar fi indicat în mod eronat o prevedere sau alta din art. 27 ca temei de drept nu poate reprezenta decât o simplă eroare, atât timp cât conținutul actului relevă motivele atragerii răspunderii solidare. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii și menținerii actelor administrativ -fiscale atacate, ca legale și temeinice.

Apărările formulate în cauză; Intimații au solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca tardiv formulat, iar, în subsidiar, ca nefondat, cu consecința menținerii încheierilor din 16 ianuarie 2014 și 20 ianuarie 2014 și a sentinței nr. 25 din 20 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bacău ca fiind legale și temeinice.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție; Prin încheierea din data de 20 ianuarie 2015 s-a dispus comunicarea raportului întocmit de magistratul-asistent, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului în termen de 10 zile de la comunicare. La data de 9 iunie 2015, recursul a fost admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a acestuia la data de 3 noiembrie 2015, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză; Examinând sentința atacată, precum și încheierile din 16 ianuarie 2014 și 20 ianuarie 2014, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare: Criticile formulate de recurentă în privința soluției primei instanțe, de respingere a excepției inadmisibilității, a excepției lipsei de interes și a cererii de disjungere, sunt neîntemeiate, întrucât în Decizia nr. 2166/2012, organul fiscal face referire la răspunderea reclamantei B., în solidar, cu ceilalți doi administratori ai SC E. SRL, iar, prin Decizia nr. 337/2013 este respinsă, ca nefondată, contestația administrativă formulată de contestatorii A. și B., astfel că se impune judecata unitară a cauzei sub aspectul legalității tuturor actelor administrative contestate de reclamanți. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate. Astfel, hotărârea primei instanțe este în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât evidențiază situația de fapt și chestiunile esențiale supuse judecății, prezintă cu claritate punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, dar și motivele pentru care apărările formulate de pârâtă nu și-au găsit corespondent în soluția adoptată. Totodată, nu sunt identificate considerentele contradictorii ori străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că textul are în vedere „încălcarea sau aplicarea a normelor de drept material”, fiind exclusă încălcarea sau aplicarea eronată a normelor de procedură. Susținerile recurentei în sensul aplicării greșite de către prima instanță a prevederilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., sunt neîntemeiate. Astfel, din analiza comparativă a Deciziilor de angajare a răspunderii solidare nr. 2166/2012 și nr. 2167/2012 și a Deciziei nr. 337/2013, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că în decizia de soluționare a contestației se menționează că temeiul juridic al atragerii răspunderii reclamanților este reprezentat de art. 27 alin. (2) lit. b) și d) C. proc. fisc., în timp de în deciziile de angajare a răspunderii solidare se invocă art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din același act normativ. De asemenea, în deciziile de angajare a răspunderii solidare se face referire la înstrăinarea bunurilor societății, însă nu se rețin dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. b) C. proc. fisc. care vizează „înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului”. La aceste dispoziții se face referire în Decizia nr. 337/2013, ceea ce constituie însă un aspect nou față de cele reținute ca temei al angajării răspunderii reclamanților prin Deciziile nr. 2166 și nr. 2167/2012. În plus, în Decizia de soluționare a contestației administrative nr. 337/2013 nu sunt analizate susținerile contestatorilor privitoare la necorelarea situației de fapt cu temeiul juridic al angajării răspunderii solidare, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 213 alin. (1) și (3) C. proc. fisc. Totodată, nu rezultă din conținutul Deciziilor de angajare a răspunderii solidare nr. 2166 și 2167/2012 care sunt acele motive și elemente probatorii pentru care s-a considerat că reclamanții, cu rea-credință, au acționat în sensul art. 27 alin. (2) lit. c) și d), respectiv nu au formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenței și, în plus, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale ale SC E. SRL. Or, reaua-credință, la care norma legală face referire expresă, trebuie dovedită și nu doar afirmată, împrejurare reținută corect de prima instanță și decisivă în analiza legalității deciziilor contestate. În aceste circumstanțe, nu se poate reține că este vorba de o simplă eroare în redactarea deciziilor, cum afirmă recurenta, ci de nelegalitatea acestora, constatările și concluziile primei instanțe în acest sens impunându-se a fi menținute de instanța de control judiciar. În concluzie, pentru toate considerentele de fapt și de drept expuse, Înalta Curte va dispune, în temeiul art. 496 C. proc. civ., respingerea recursului declarat de pârâta C. Iași prin D. Neamț, ca nefondat.