Decizia nr. 436/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 33/2016 a Curții de Apel Bacău

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2015 la data de 28 septembrie 2015, pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, anularea Deciziei nr. 5271 din 12 mai 2015 emise de prima pârâtă, precum și a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 2309 din 17 februarie 2015, emise de cea de-a doua pârâtă, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 33/2016 din 7 aprilie 2016, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele: - a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț; - a anulat Decizia nr. 5271 din 12 mai 2015 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași; - a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 2309 din 17 februarie 2015 privind angajarea răspunderii solidare; - a anulat Decizia nr. 2309 din 17 februarie 2015 privind angajarea răspunderii solidare, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț (Serviciul Fiscal Orășenesc Bicaz); - a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 1.550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței nr. 33/2016 din 7 aprilie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în nume propriu și pentru pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs a arătat, cu privire la Decizia nr. 5271/12.05.2015 emisă de DGRFP Iasi, că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost comunicată intimatului reclamant, prin poștă, fiind primită de acesta la data de 27.02.2015. Conform art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 și pct. 3.8 din Ordinul nr. 2.906/2014, termenul de contestare era de 30 de zile de la comunicare și a expirat la data de 30 martie 2015, contestația fiind înregistrată la Serviciul Orășenesc Bicaz la data de 31 martie 2015. Înscrisurile depuse de intimatul reclamant cu privire la depunerea contestației la data de 27 martie 2015 nu pot face dovada celor susținute de acesta. Apreciază că nu este aplicabil termenul de trei luni prevăzut de art. 217 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, întrucât decizia atacată conține elementele prevăzute de art. 43 alin. (2) lit. i) din același act normativ. Referitor la soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii de anulare a deciziei de angajare a răspunderii solidare arată că este nelegală, având în vedere că este sărit primul grad jurisdicțional, respectiv organul administrativ fiscal de soluționare a contestației. Întrucât acesta s-a pronunțat pe neîndeplinirea unei condiții procedurale, nu putea să soluționeze și pe fond contestația formulată. În aceste condiții apare ca fiind în spiritul legii soluția ca, în lipsa unei soluționări pe fond a contestației administrative, instanța să retrimită cauza spre judecarea pe fond a contestației în situația respingerii excepției procedurale avute în vedere de organul administrativ fiscal. Cu privire la cererea de anulare a deciziei de angajare a răspunderii solidare, recurenta pârâtă a prezentat situația de fapt susținând, în esență, că în mod temeinic și legal organul fiscal a apreciat ca fiind îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii solidare, în temeiul art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003, inclusiv condiția relei credințe a intimatului reclamant. Din conținutul deciziei rezultă implicit îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale.

Apărările formulate în cauză La data de 11 iulie 2016, intimatul-reclamant A. a depus la dosar întâmpinare în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului, menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică și acordarea cheltuielilor de judecată. Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț a considerat apărările intimatului-reclamant ca fiind nefondate și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, pe fond, respingerea acțiunii promovate, cu consecința menținerii ca legale și temeinice a actelor fiscale contestate.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Prin Decizia nr. 2309/2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț (Serviciul Fiscal Orășenesc Bicaz) a fost angajată răspunderea solidară a intimatului reclamant cu societatea debitoare SC B. SRL, pentru suma totală de 2.112.504 RON. Intimatul reclamant a formulat contestație administrativă împotriva acestei decizii, la data de 27 martie 2015, cererea fiind transmisă către recurenta pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț - Serviciul Fiscal Orășenesc Bicaz atât prin fax, cât și prin poștă, astfel cum rezultă din dovezile de la dosarul de fond. Decizia sus menționată a fost comunicată intimatului reclamant la data de 27 februarie 2015, iar potrivit dispozițiilor art. 207 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, termenul de contestare a deciziei era de 30 de zile de la comunicare, termen calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (2) C. proc. civ., ultima zi de depunere a contestației fiind 30 martie 2015. Prin Decizia nr. 5271 din 12 mai 2015 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, contestația a fost respinsă ca nedepusă în termen, recurenta pârâtă reținând că cererea a fost depusă la organul fiscal la data de 31 martie 2015. Instanța de fond a anulat decizia de soluționare a contestației administrative reținând că intimatul reclamant a transmis contestația prin poștă și prin fax la data de 27 martie 2015, fiind incidente dispozițiile art. 183 alin. (1) și (3) C. proc. civ. conform cărora actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal (...) este socotit a fi făcut în termen. În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), recipisa oficiului poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată. Având în vedere aceste dispoziții legale, prima instanță a constatat că se impun a fi înlăturate apărările pârâtei, care a susținut că înscrisurile depuse de reclamant cu privire la data depunerii contestației ar fi lipsite de relevanță. Nefondate au fost considerate și argumentele pârâtei referitoare la neincidența dispozițiilor art. 217 alin. (4) C. proc. fisc. ; în subsidiarul celor reținute anterior, chiar dacă s-ar aprecia că reclamantul nu ar fi depus contestația în termenul de 30 de zile, în speță acesta beneficia de termenul de 3 luni, prevăzut de textul amintit, întrucât decizia contestată nu cuprindea unul din elementele obligatorii impuse de art. 43 alin. (1) lit. i) C. proc. fisc. , respectiv denumirea organului fiscal la care se depune contestația. Instanța de fond a respins excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere prin care se solicita anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare din 17 februarie 2015 reținând că, din interpretare disp. art. 216 alin. (1), art. 217 alin. (1) și art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, rezultă că legiuitorul a impus ca anterior sesizării instanței de judecată, partea care se consideră vătămată să urmeze calea unui recurs grațios, care dă posibilitate organului administrativ de a reveni asupra actului administrativ contestat. Textele citate nu fac însă nicio distincție cu privire la situația în care contestația administrativă este respinsă pe fond sau în temeiul unei excepții procedurale, astfel că nu există un temei legal care să impună ca, în cazul în care contestația este respinsă pentru neîndeplinirea unei condiții procedurale, să se procedeze la o reînvestire a organului administrativ cu soluționarea contestației pe fond. Art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. face referire la "deciziile emise în soluționarea contestațiilor", iar nu la deciziile prin care contestațiile au fost soluționate pe fond, astfel că instanța concluzionează în sensul că excepția de inadmisibilitate a capătului de cerere prin care se solicită anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare din 17 februarie 2015 este nefondată. Prima critică formulată de recurenta pârâtă vizează soluția de anulare a deciziei de soluționare a contestației administrative, aceasta considerând că nu a fost respectat termenul de 30 de zile de la comunicarea deciziei prevăzut pentru depunerea contestației. Instanța de control judiciar constată caracterul nefondat al acestei critici, în mod corect reținând prima instanță că intimatul reclamant a transmis către recurenta pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț - Serviciul Fiscal Orășenesc Bicaz contestația atât prin fax, cât și prin poștă, la data de 27 martie 2015, așa cum rezultă din dovezile aflate la dosarul de fond. Referitor la susținerea că înscrisurile depuse de intimatul reclamant cu privire la depunerea contestației la data de 27 martie 2015 nu pot face dovada celor afirmate de acesta, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă nu precizează, în concret, motivul pentru care înscrisurile respective nu pot proba împrejurarea formulării în termen a contestației administrative, astfel că această susținere nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a cererii de recurs, fiind o afirmație cu caracter general, fără nicio bază factuală sau legală. Având în vedere aceste considerente, reținând formularea în termen a contestației administrative, nu se mai impune analizarea criticii recurentei pârâte referitoare la inaplicabilitatea termenului de trei luni prevăzut de art. 217 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003, la care face referire instanța de fond. Este însă întemeiată critica privind greșita soluționare a excepției inadmisibilității capătului de cerere prin care se solicită anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare din 17 februarie 2015. În acest sens, Înalta Curte are în vedere faptul că potrivit art. 216 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, prin decizie contestația va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă, iar în conformitate cu disp. art. 218 alin. (2) din același act normativ, deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar (...) la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii. Interpretând sistematic disp. art. 205 alin. (2), art. 216 alin. (1) și art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 rezultă că, în situația în care reclamantul a exercitat dreptul de a formula contestație administrativă împotriva actului administrativ fiscal, acțiunea prin care se solicită instanței analizarea legalității acestui act poate fi exercitată numai după ce organul fiscal emite decizia de soluționare a respectivei contestații. În considerentele sentinței recurate se menționează că textele citate nu fac nicio distincție cu privire la situația în care contestația administrativă este respinsă pe fond sau în temeiul unei excepții procedurale, astfel că nu există un temei legal care să impună ca, în cazul în care contestația este respinsă pentru neîndeplinirea unei condiții procedurale, să se procedeze la o reînvestire a organului administrativ cu soluționarea contestației pe fond. Art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. face referire la "deciziile emise în soluționarea contestațiilor", iar nu la deciziile prin care contestațiile au fost soluționate pe fond. Înalta Curte nu poate valida acest raționament juridic din moment ce art. 216 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 prevede că prin decizie contestația va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă, rezultând din interpretarea acestui text de lege că se are în vedere o soluție pronunțată pe fondul cauzei. Or, prin Decizia nr. 5271 din 12 mai 2015 a DGRFP Iași contestația a fost respinsă ca nedepusă în termen, nefiind pronunțată o soluție pe fondul contestației administrative. Constatând că intimatul reclamant, deși a formulat contestație împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare a cărei anulare o solicită prin prezenta cerere de chemare în judecată, nu a făcut dovada că în urma soluționării contestației administrative ar fi fost emisă o decizie în condițiile art. 216 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare este prematur formulată. Prematuritatea unei acțiuni poate fi reținută atunci când însuși dreptul ce se tinde a fi valorificat este supus unui termen sau unei condiții suspensive, el nefiind născut și actual la data sesizării instanței de judecată. Ulterior emiterii deciziei de soluționare pe fond a contestației administrative intimatul reclamant se poate adresa instanței de contencios administrativ și fiscal, în conformitate cu disp. art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. , instanța urmând să analizeze legalitatea deciziei de soluționare a contestației administrative, dar și legalitatea actului administrativ fiscal ce a format obiectul contestației. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prin respingerea excepției inadmisibilității cererii de anulare a deciziei privind angajarea răspunderii solidare prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 496 C. proc. civ. va admite recursul, va casa sentința, în parte, și rejudecând: va respinge ca prematur formulat capătul de cerere având ca obiect anularea Deciziei nr. 2309 din 17 februarie 2015 privind angajarea răspunderii solidare, emise de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț (Serviciul Fiscal Orășenesc Bicaz), menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.