ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5346/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 8 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău în contradictoriu cu care a solicitat următoarele: anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 19 iulie 2018 întocmită de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău; anularea deciziei nr. 10768 din 9 octombrie 2018 privind soluționarea contestației administrative împotriva deciziei nr. x/2018; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 72 din 27 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de suspendare a judecății prezentei cauze până la soluționarea dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel Bacău, cerere formulată de reclamantul A., s-a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, astfel cum a fost precizată, a fost anulată decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x din 19 iulie 2018 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, precum și decizia nr. 10768 din 9 octombrie 2018 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași în soluționarea contestației administrative și au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 50 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 72 din 27 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de fond este nemotivată în sensul prevderilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind pronunțată cu nerespectarea normelor de procedură, cuprinde motive contradictorii și a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept, având în vedere că nu cuprinde toate apărările pârâtei, precum și faptul că se omite în considerente a se efectua analiza apărărilor formulate prin întâmpinare și prin notele scrise depuse la dosarul cauzei.

În contextul prezentării situației de fapt, recurenta a arătat că, în opinia sa, afirmațiile reclamantului cu privire la neimplicarea în activitatea societății nu sunt însoțite de documente care să îi dovedască buna-credință, fapt ce a determinat nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale datorate de societatea S.C. B. S.R.L..

Astfel, având în vedere constatările organelor de inspecție fiscală - neînregistrarea în evidența contabilă și nedeclararea de către contribuabil a sumelor de plată, precum și lipsa de colaborare din partea asociatului societății, a apreciat recurenta că reaua-credință este dovedită.

Totodată, a susținut că toate documentele de executare silită, somații și titluri executorii prin care a fost individualizată creanța au fost primite de către debitor, însă nu s-au făcut plăți în contul obligațiilor datorate.

În fine, a considerat recurenta că Decizia de angajare a răspunderii solidare contestată este motivată și întemeiată, aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare și a Ordinului ANAF nr. 127/2014 s-a făcut în litera și în spiritual legii, criticile aduse de reclamant fiind nefondate, făcând trimitere la dispozițiile art. 194 din Legea nr. 31/1990 republicată privind rolul decizional al asociaților în cadrul societății.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și urm. C. proc. civ.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, în cuprinsul cererii nefiind formulate critici de nelegalitate a sentinței recurate.

Pe fond a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 16 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 26 martie 2018, debitoarea B. S.R.L. a fost declarată în stare de insolvabilitate conform procesului-verbal încheiat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice a încheiat, în temeiul art. 265 din Legea nr. 207/2015. La data încheierii acestui proces-verbal, obligațiile fiscale restante erau în sumă de 3.014.903 RON.

2.1 Decizia de angajare a răspunderii solidare

Prin decizia nr. 113603 din 19 iulie 2018 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, reclamantului A., în calitate de administrator al societății B. S.R.L., i-a fost angajată răspunderea solidară pentru obligațiile de plată restante cu care această societate figurează în evidența analitică pe plătitor, în sumă de 3.072.495 RON.

Suma de 3.072.495 reprezintă totalul obligațiilor fiscale ale B. S.R.L. - din care 2.016.888 RON debit principal, 742.158 RON dobânzi și 313.449 RON paguba iminentă - cu termen de plată în perioada mai - decembrie 2017; este vorba despre taxa pe valoare adăugată (1.204.486 RON), impozitul pe veniturile din salarii (7.856 RON), impozitul pe profit (701.939 RON debit, 227.444 RON dobânzi și 88.834 RON penalități de întârziere), impozitul pe dividende persoane fizice (57.234 RON, 2174 RON dobânzi și 1.087 RON penalități de întârziere), impozitul pe veniturile microîntreprinderilor (8.647 RON, 468 RON dobânzi și 234 RON penalități de întârziere), venituri din amenzi și alte sancțiuni (6.250 RON), dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA (510.091 și 202.701 RON) la care se adaugă (cu valori mai mici) contribuțiile datorate de societate. Aceste obligații fiscale au fost stabilite ca urmare a declarațiilor de impozite și taxe, a unor procese-verbale de contravenție, a deciziei de impunere nr. x/31 august 2017 și a deciziilor de calcul a accesoriilor până la data de trecerii în insolvabilitate.

În fapt, organul fiscal s-a referit la inspecția fiscală la care a fost supusă B. S.R.L., finalizată cu raportul de inspecție fiscală nr. x/31 august 2017 și decizia de impunere nr. xnr. 322/31 august 2017 - prin care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în sumă de 1.476.989 RON -, inspecție care a prilejuit și formularea sesizării penale nr. BCG_AIF 7778/14 august 2017 formulată împotriva administratorului societății, A., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005, adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.

Pentru sumele stabilite suplimentar, organul de executare silită a emis decizii de calcul accesorii până la zi.

Din raportul de inspecție fiscală nr. x/31 august 2017 și decizia de impunere nr. xnr. 322/31 august 2017, emitentul deciziei de angajare a răspunderii solidare a reținut următoarele:

"● pentru perioada verificată, respectiv 01.01.2012-31.12.2016, organele de inspecție fiscală au stabilit un impozit de profit suplimentar în sumă totală de 411.616 RON, din care:

- 511.135 RON constituie impozit pe profit determinat suplimentar ca urmare a stabilirii de cheltuieli nedeductibile ce reprezintă achiziții pentru care societatea verificată nu a prezentat documente justificative din care să rezulte că aceste cheltuieli au fost destinate realizării de venituri impozabile, încălcând astfel prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare;99.519l RON impozit pe profit declarat în plus față de impozitul pe profit înregistrat în evidența contabilă;

● pentru perioada verificată, respectiv 01.01.2012-30.04.2017, s-au stabilit diferențe suplimentare reprezentând T.V.A. în sumă totală de 1.065.373 RON, după cum urmează:

- 249.372 RON T.V.A. colectată suplimentar față de evidența contabilă a persoanei impozabile;

- 652.088 RON T.V.A. dedusă pentru care s-a procedat la respingerea exercitării dreptului de deducere deoarece societatea nu a prezentat documente justificative sau a procedat la deducerea eronată a T.V.A.;

- 163.913 RON T.V.A. de plată înregistrată în evidența contabilă ce nu a fost declarată prin deconturile de T.V.A., încălcându-se astfel prevederile art. 1562 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare și art. 323 alin. (2) din Legea nr. 227/2015, privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare."

După expunerea acestor date din actele de impunere ale societății B. S.R.L., emitentul deciziei de angajare a răspunderii solidare a conchis după cum urmează:

"În concluzie, din faptele prezentate mai sus, conform Deciziei de impunere nr. x/31.08.2017, administratorul societății A., a adus un prejudiciu bugetului de stat, reprezentând debite și accesorii, în sumă totală de 3.072.495 RON, ca urmare a nedeclarării cu rea-credință a obligațiilor fiscale datorate, pentru perioada 01.01.2012-prezent, având drept scop sustragerea de la plata acestora."

Se mai menționează în decizia de angajare a răspunderii solidare se menționează că reclamantul nu a dat curs notificării de a se prezenta la organul fiscal în vederea audierii în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 207/2015.

În drept, emitentul deciziei de angajare a răspunderii solidare a reținut că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii solidare a administratorului A., în calitate de asociat, pentru obligațiile de plată ale debitoarei B. S.R.L., în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

2.2 Decizia de soluționare a contestației administrative

Contestația administrativă formulată de reclamant împotriva deciziei nr. x din 19 iulie 2018 a fost respinsă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Direcția Colectare, prin decizia nr. 10768 din 9 octombrie 2018, ca neîntemeiată și nemotivată.

Organul de soluționare a contestației a reluat împrejurările de fapt și de drept din decizia de angajare a răspunderii solidare, în plus reținând următoarele:

Conform art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, reclamantul este răspunzător față de societate pentru neîndeplinirea obligațiilor pe care aceasta le are față de bugetul consolidat al statului, în sensul de a declara corect și a achita la scadență obligațiile fiscale.

Reprezentantul legal, prin omisiunea achitării obligațiilor fiscale, prin încălcarea obligațiilor statutare ale administratorilor, confirmă existența relei-credințe.

Virarea la buget a obligațiilor legale este obligatorie și întotdeauna prioritară față de alte plăți întrucât menținerea sau redresarea activității unei societăți trebuie să fie rezultatul unui management eficient și onest.

În acest context, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x din 19 iulie 2018 întocmită de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău și a deciziei nr. 10768 din 9 octombrie 2018 privind soluționarea contestației administrative împotriva deciziei nr. x/2018, acțiunea fiind admisă.

Prin cererea de recurs, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a formulat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totdată, Înalta Curte observă că în practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acestea sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză.

Înalta Curte nu poate reține nici incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin prisma acestui motiv de casare, recurenta a invocat greșita interpretare a legii de către judecătorul fondului în sensul că nu a reținut reaua-credință a reclamantului evidentă avân în vedere constatărilor organelor de inspecție fiscală, respectiv neînregistrarea în evidența contabilă și nedeclararea de către contribuabil a sumelor de plată, precum și lipsa de colaborare din partea asociatului societății, aspecte invocate de altfel și în fața primei instanțe, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Instanța de control judiciar constată că răspunderea solidară a reclamantului a fost angajată în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, potrivit cu care "(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale; (…).

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare trebuie ăndeplinite următoarele condiții: determinarea în concret a acțiunilor sau inacțiunilor care au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale - în sensul că poate fi vorba fie de nedeclararea, fie de neachitarea, fie de declararea și neachitarea la scadență a obligaților fiscale; dovedirea împrejurării, esențiale, că aceste fapte au fost săvârșite cu rea-credință și a legăturii de cauzalitate dintre fapte și obligațiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.

În cauză, sub primul aspect, în decizia de angajare a răspunderii solidare nu sunt identificate acțiunile sau inacțiunile imputabile reclamantului, care au determinat neîndeplinirea de către debitoarea declarată insolvabilă, B. S.R.L., a obligațiilor de declarare și/sau neachitare la scadență a obligațiilor fiscale.

Astfel cum în mod corect a constatat judecătorul fondului, organul fiscal fie a reprodus sintagma utilizată în textul analizat, respectiv că reclamantul, cu rea-credință, nu și-a îndeplinit obligația legală de a declara și/sau achita la scadență obligațiile fiscale, fie a reținut că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a declara obligațiile fiscale; astfel, organul fiscal nu a ținut seama de faptul că o parte a sumei pentru care i s-a atras reclamantului răspunderea solidară reprezintă obligații fiscale stabilite pe baza declarațiilor de impunere. În decizia de soluționare a contestației administrative, organul fiscal a reținut neîndeplinirea atât a obligației de declarare a obligațiilor fiscale, cât și pe cea de plată a acestora, fără însă a lega aceste concluzii de împrejurări concrete.

Totodată, se constată că în motivarea în fapt a deciziei de angajare a răspunderii solidare, organul fiscal a preluat o parte din constatările raportului de inspecție fiscală nr. x/31 august 2017 și din decizia de impunere nr. xnr. 322/31 august 2017, deși prin acest din urmă act administrativ fiscal (așa cum deja s-a reținut) s-au stabilit doar o parte obligațiilor fiscale ale B. S.R.L.. În privința celorlalte obligații fiscale, decizia de angajare a răspunderii solidare nu face nicio referire, faptele reținute în sarcina reclamantului referindu-se doar la sumele stabilite prin decizia de impunere nr. x/31.08.2017.

Or, așa cum rezultă din decizia de angajare a răspunderii solidare, obligațiile fiscale restante ale societății B. S.R.L. au fost stabilite în urma declarațiilor societății, a unor procese-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, precum și a deciziilor emise de organele fiscale și anume: decizia de impunere nr. x/31 august 2017 și a deciziile de calcul a accesoriilor până la data de trecerii în insolvabilitate. Reluând ideea deja reținută, se constată că o parte a obligațiilor fiscale restante ale societății B. S.R.L. sunt urmare declarațiilor de impunere făcute de societate, prin administratorul său și, cel puțin în privința obligațiilor fiscale stabilite în baza acestor declarații, nu poate fi vorba de nedeclararea obligațiilor fiscale. Aceeași concluzie se impune a fi reținută și în privința proceselor-verbale de contravenție care se trimit spre executare organelor fiscale de către cel care le-a încheiat, nefiind necesară o declarare a amenzilor de către contravenient.

Pe de altă parte, chiar și pentru obligațiile fiscale stabilite prin decizia de impunere nr. x/31.08.2017, faptele reținute în sarcina reclamantului nu sunt determinate. În decizia de angajare a răspunderii solidare s-a preluat o parte a concluziilor din raportul de inspecție fiscală nr. x din 31 august 2017 și decizia de impunere nr. xnr. 322 din 1 august 2017, pentru a se concluziona că […] din faptele prezentate mai sus, conform deciziei de impunere nr. x/31.08.2017, administratorul societății […] a adus un prejudiciu bugetului de stat, reprezentând debite și accesorii, în sumă totală de 3.072.495 RON, ca urmare a nedeclarării cu rea-credință a obligațiilor fiscale […]". Deși, organul fiscal se referă la anumite fapte, nu rezultă care sunt aceste fapte, ci doar care sunt obligațiile fiscale suplimentare stabilite prin decizia de impunere nr. x/2017; cel mult, în privința sumei de 163.913 RON reprezentând T.V.A. de plată înregistrată în evidența contabilă ce nu a fost declarată prin deconturile de T.V.A, s-ar putea reține fapta de nedeclarare, însă chiar și cu privire la această sumă trebuiau analizate toate elementele răspunderii civile delictuale. Omisiunea achitării obligațiilor fiscale (afirmată de organul de soluționare a contestației administrative) nu poate fi semnificată ca fiind un element confirmativ al existenței relei-credințe, așa cum s-a reținut prin decizia nr. 10768//2018 de vreme ce pentru a confirma un fapt, mai întâi, acest fapt trebuie afirmat și, ceea ce este mai important, dovedit; art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 prevede că "Buna-credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul", astfel încât o dovadă clară a relei-credințe trebuia prezentată de organul fiscal.

În mod similar, organul fiscal nu a identificat împrejurări și elemente probatorii în privința legăturii de cauzalitate dintre faptele reclamantului și obligațiile fiscale restante ale debitorului declarat insolvabil.

În aceste condiții, se impune constatarea lipsei motivelor în fapt ale angajării răspunderii reclamantului, motive care constituie unul dintre elementele deciziei de angajare a răspunderii solidare, prevăzut de art. 26 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 207/2015.

Fiind vorba de încălcarea altor dispoziții decât cele prevăzute de art. 49 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, decizia de angajare a răspunderii solidare este anulabilă în condițiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 207/2015. Vătămarea produsă reclamantului prin lipsa motivării în fapt a angajării răspunderii sale solidare nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestei decizii, un control jurisdicțional al legalității deciziei nr. 113603/2018 fiind împiedicat de nerespectarea de către organul fiscal a obligației de a motiva actul administrativ pe care l-a emis. Pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, așa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate insolvabilitatea societății debitoare și calitatea de administrator statutar a reclamantului la această societate; acestea sunt elemente necesare, dar nicidecum suficiente și, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 impune condițiile anterior menționate, cu precădere condiția relei-credințe; aceasta în contextul în care prezumată de art. 12 din Legea nr. 207/2015 este buna-credință.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, în nume propriu și în reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, împotriva sentinței nr. 72 din 27 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2020.