ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4565/2021

Ședința publică din data de 8 octombrie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 8 februarie 2019, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău în contradictoriu cu care a solicitat următoarele:

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 71 din 27 iunie 2019, Curtea de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

Respinge cererea de suspendare a judecății prezentei cauze până la soluționarea dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel Bacău, cerere formulată de reclamanta A..

Admite acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, astfel cum a fost precizată.

Anulează decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 113603 din 19 iulie 2018 emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, precum și decizia nr. 10767 din 9 octombrie 2018 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași în soluționarea contestației administrative.

Obligă pârâtele să plătească reclamantei suma de 50 de RON reprezentând cheltuieli de judecată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței nr. 71 din 27 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

Fără a dezvolta separat fiecare motiv de casare invocat, recurenta-pârâtă susține că sentinta recurată este nemotivată, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b), a) fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură și cuprinde motive contradictorii, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept, având în vedere faptul că nu cuprinde toate apărările autorității pârâte, precum și faptul că se omite din analiza efectuată prin sentință motivele și apărările menționate atât în întâmpinare, cât și în notele scrise depuse la dosarul cauzei.

Consideră recurenta că instanța de fond a apreciat, în mod greșit, și doar în favoarea reclamantului, fără a menționa în totalitate motivele pe care se întemeiază soluția pronunțată, în condițiile în care s-au administrat documente și acte fără a se menționa în cuprinsul acesteia, deși ar fi fost util și necesar a se analiza, având în vedere ca hotărârea cuprinde motive contradictorii, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept.

În continuarea susținerii cererii de recurs, după o expunere rezumativă a situației de fapt, recurenta-pârâtă reiterează argumentația din decizia de soluționare a contestației administrative formulată de reclamantă împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare, precum și apărările formulate prin notele scrise depuse în fața instanței de fond:

În esență, recurenta-pârâtă susține că probele administrate în cauză fac dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, pentru atragere răspunderii solidare a intimatei, în calitate de asociat al societății B. S.R.L.

În acest sens, se susține că afirmațiile pe care le face intimata în legătură cu neimplicarea sa în activitatea societății nu sunt însoțite de documente justificative care să îi dovedească buna credință, fapt ce a determinat nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale datorate de către societatea debitoare S.C. B. S.R.L.

De asemenea, prin constatările prezentate, se identifică legătura de cauzalitate între starea de insolvabilitate a debitoarei S.C. B. S.R.L. și comportamentul fiscal necorespunzător adoptat de persoana răspunzătoare, respectiv d-na A., cu privire la nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale datorate de către societatea debitoare.

Arată recurenta că, având în vedere constatările organelor de inspecție fiscală - neînregistrarea în evidența contabilă și nedeclararea de către contribuabil a sumelor de plată, precum și lipsa de colaborare din partea asociatului societății, reaua credință față de constituirea și achitarea obligațiilor fiscale ale societății, este dovedită.

Un ultim argument constă în faptul că, toate documentele de executare silită, somații și titluri executorii prin care a fost individualizată creanța, au fost primite de către debitor, însă nu s-au facut plăți în contul obligațiilor datorate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare invocate în susținerea căii de atac, în subsidiar, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Excepția nulității recursului a fost respinsă în ședința publică de la 8 octombrie 2021, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de autoritatea pârâtă este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce privește motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea au fost invocate pur formal de către recurenta-pârâtă, fără a fi dezvoltate critici care să poată fi încadrate în ipoteza legală a acestora.

Înalta Curte constată, contrar afirmațiilor recurentei, că aceasta nu a formulat întâmpinare în fața instanței de fond, depunând doar note scrise, despre care prima instanță a reținut că reprezintă reiterări ale argumentanției expuse în cele două acte administrativ – fiscale a căror anulare se solicită.

În acest context, Înalta Curte reține că argumentația prezentată de recurenta-pârâtă în susținerea căii de atac exercitate poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recursul urmând a fi analizat din această perspectivă.

În exercitarea controlului judiciar, Înalta Curte are a verifica dacă, în raport de situația de fapt dedusă judecății și de ansamblul probatoriu administrat în cauză, instanța de fond a făcut aplicarea corectă a normelor de drept material incidente speței, respectiv a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) în temeiul cărora, autoritățile recurente au stabilit că intimatei A. i se poate atrage răspunderea solidară cu societatea debitoare B. S.R.L. coroborate cu cele ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală "pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale.

Astfel cum, în mod corect, a constatat și instanța de fond, textul de lege impune întrunirea a trei condiții cumulative și anume: insolvabilitatea societății, reaua-credință în nedeclararea și/sau neachitarea obligațiilor fiscale a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea și legătura de cauzalitate dintre activitatea reprezentantului societății debitoare și starea de insolvență în care aceasta a intrat, aspect esențial care trebuie dovedit de organul fiscal în momentul în care demarează această procedură.

Prin urmare, ceea ce a avut de verificat instanța de fond, în cercetarea judecătorească efectuată, a constat în a stabili dacă decizia de angajare a răspunderii solidare și cea de respingerea a contestației administrative prezintă suficiente elemente de fapt și de drept care să probeze îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015.

În acest sens, Înalta Curte reține că raționamentul instanței de fond care s-a circumscris, în esență, argumentului privind lipsa unei motivări de fapt și de drept corespunzătoare și eficientă juridic a actului administrativ-fiscal contestat de reclamantă, este temeinic și judicios conceptat după cum se va sublinia în cele ce urmează.

În primul rând, în mod corect, a reținut instanța de fond lipsa caracterului cert și determinat al creanței bugetare stabilite în sarcina societății, pentru care s-a antrenat răspunderea solidară a intimatei-reclamantei.

Astfel, în perioada 14 iulie – 29 august 2017, societatea B. S.R.L. a fost supusă unei inspecții fiscale finalizată cu raportul de inspecție fiscală nr. x și decizia de impunere nr. xnr. 322, ambele din 31 august 2017, în sarcina societății fiind stabilite obligații fiscale suplimentare în sumă de 1.476.989 RON.

Cu toate că prin decizia de angajare a răspunderii solidare s-a menționat că societatea înregistrează obligații de plată către bugetul consolidat al statului în valoare de 1.476.989 RON stabilite prin decizia de impunere nr. xnr. 322 din 31 august 2017 și raportul de inspecție fiscală x din 1 august 2017, răspunderea solidară a fost atrasă pentru suma de 3.072.495 RON – din care 2.016.888 RON debit principal și 1.055.449 RON accesorii – sumă care cuprindea și creanțe datorate cu titlu de amenzi, pentru care nu exista obligația de declarare a acestora din partea societății.

În plan procesual, cât timp organul fiscal a motivat măsura de angajare a răspunderii solidare plecând strict de la raportul de inspecție fiscală nr. x/2017 și decizia de impunere nr. xnr. 322/2017, se trage concluzia că pentru diferența de sume imputată reclamantei, în solidar cu societatea, decizia de angajare a răspunderii solidare este nemotivată prin raportare la obligațiile pe care le avea reclamanta, în calitate de asociat al societății debitoare și la reaua credință în exercitarea acestora.

În al doilea rând, Înalta Curte reține că răspunderea instituită prin art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci este o formă de răspundere patrimonială personală pentru acțiunile proprii, astfel încât este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală de 3.072.495 RON provine exclusiv din modul de exercitare a atribuțiilor de reprezentant al societății.

În acord cu prima instanță, se observă, că Decizia de angajare a răspunderii solidare nu este motivată conform dispozițiilor art. 26 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 207/2015, în sensul că nu sunt arătate argumentele concrete pentru care s-a apreciat că intimata ar fi acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege, exercitând un management defectuos care a determinat insolvabilitatea societății.

Legiuitorul a prevăzut că doar buna-credință se prezumă, nu și reaua-credință care, pentru a putea fi reținută trebuie probată.

În al treilea rând, pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, așa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate insolvabilitatea societății debitoare și calitatea de asociat a reclamantei la această societate. Acestea sunt elemente necesare, dar nicidecum suficiente și, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 impune condițiile anterior menționate, cu precădere condiția relei-credințe; aceasta în condițiile în care prezumată este buna-credință, art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 prevăzând că "Buna-credință a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedește contrariul."

Or, organul fiscal nu a probat această condiție, simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei unuia dintre asociați (care nu deținea și calitatea de administrator), fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inacțiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credințe.

Cel mult, motivele arătate în decizie descriu situația de fapt și de drept numai din punct de vedere teoretic, fără a demonstra legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilității B. S.R.L. și fapta intimatei, în calitate de asociat/reprezentant al societății. Legea nu instituie o prezumție de culpă în sarcina administratorului, ori de câte ori, o societate comercială intră în stare de insolvență.

Pentru instituirea răspunderii solidare este necesar ca reprezentantul societății să aibă calitatea de autor al faptelor limitativ arătate în art. 25 din Legea nr. 207/2015, iar săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate. Organul fiscal s-a limitat la a susține incidența unor texte fără raportare la situația de fapt și o prezumție simplă, aceea că fapta de a nu declara sau nu achita la scadență obligațiile fiscale ar fi constituit o obligație a intimatei și a presupus un management defectuos exercitat cu rea-credință, în condițiile în care pentru antrenarea răspunderii solidare se impuneau a fi îndeplinite cele trei elemente specifice răspunderii patrimoniale.

Mai mult, reaua-credință presupune o intenție directă a persoanei vinovate, în sensul reprezentării rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile sale, acest element esențial în atragerea răspunderii solidare nefiind probat nici prin actele administrativ – fiscale contestate și nici, ulterior, în fața instanței de judecată.

În contextul acestor premise de fapt și juridice cărora se circumscrie raportul juridic litigios supus dezlegării instanței de contencios administrativ, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind temeinică și legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, în nume propriu și în reprezentarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței nr. 71 din 27 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 octombrie 2021.