ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1636/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1636/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra recursului, din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Bacău, secția comercială și contencios administrativ sub nr.

162/110/2011, reclamanta SC C. SRL Bacău a chemat în judecată pe pârâta SC B.P.

SRL Bacău solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 6.400 RON,

chirie achitată anticipat, la plata sumei de 4.828,89 RON: reprezentând

cheltuieli efectuate pentru amenajarea spațiului închiriat și la despăgubiri

materiale și morale în cuantum de 100.000 RON, precum și penalități de

întârziere de 100 euro pe zi de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 262 din 14 martie

2011, Tribunalului Bacău, secția comercială și contencios administrativ, a admis

în parte cererea formulată de reclamanta SC C. SRL Bacău în contradictoriu cu pârâta

SC B.P. SRL Bacău; a obligat pârâta la plata sumei de 6.400 RON contravaloare chirie

achitată anticipat și a dobânzii la această sumă, calculată la valoarea dobânzii

de referință a Băncii Naționale a României de la achitarea facturilor la plata efectivă;

a respins cererile privind plata cheltuielilor efectuate pentru amenajări interioare,

a despăgubirilor materiale, morale și a penalităților de întârziere; a obligat pârâta

la plata sumei de 2.918 RON, taxă de timbru către bugetul local.

Pentru a pronunța această soluție, prima

instanță a reținut, în esență, că părțile în litigiu au încheiat un contract de

închiriere având ca obiect spațiul situat în Bacău, proprietatea pârâtei, pentru

care reclamanta a achitat pârâtei chirie anticipată în sumă de 6.400 RON, dar pe

care nu l-a putut folosi, acesta formând obiectul mai multor litigii pentru lipsa

autorizației de construcție.

Având în vedere că obligația de plată a

chiriei derivă dintr-un contract comercial, instanța a apreciat că este purtătoare

de dobândă.

Restul capetelor de cerere au fost respinse

ca nedovedite.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

pârâta SC B.P. SRL Bacău, care a fost recalificat ca fiind apel prin încheierea

de ședință din 24 ianuarie 2012 și a fost respins ca nefondat prin decizia civilă

nr. 21/2012 din 21 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a dispune în acest sens, instanța

de prim control judiciar a reținut în esență, că închirierea spațiului s-a făcut

în scop comercial, că ambele părți cunoșteau că locatarul urma să desfășoare o activitate

comercială în; acest spațiu, iar locatorul avea, potrivit art. 1420 pct. 1-3 C.

civ., obligația de a preda și menține spațiul în stare de a servi scopului închirierii

pe tot timpul locațiunii, obligație ce nu a fost executată.

În raport de situația de fapt stabilită,

curtea a apreciat ca fiind corectă soluția primei instanțe pronunțate în aplicarea

dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit cărora convențiile legal făcute au putere

de lege între părțile contractante.

Împotriva deciziei civile nr. 21/2012 din

21 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC B.P. SRL Bacău,

criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9

C. proc. civ., solicitând în principal admiterea recursului, casarea hotărârilor

instanțelor de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond și în

subsidiar modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului cu consecința

schimbării hotărârii primei instanțe și respingerea acțiunii introductive.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta

a susținut că nu a fost regulat citată în fața instanței de apel, că hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind pronunțată cu ignorarea prevederilor

contractuale referitoare la actele în baza cărora locatorul a dobândit dreptul de

proprietate asupra spațiului, precum și cele privind nerestituirea chiriei achitare

anticipat, în cazul renunțării în mod unilateral la beneficiul contractului.

Din această perspectivă a susținut că hotărârea

atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ. referitoare la rolul activ al instanței și a art. 261 alin. (1) pct.

5 din același cod privind nemotivarea hotărârii.

De asemenea, a arătat că decizia atacată

a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 720

1

C. proc.

civ., reclamanta neparcurgând procedura prealabilă a concilierii directe și cu încălcarea

dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a căror aplicare trebuia făcută

de instanță și în raport de care cererea reclamatei trebuia respinsă ca fiind prescris

dreptul material la acțiune.

A invocat totodată necompetența materială

și teritorială a primei instanțe, care potrivit pretențiilor deduse judecății în

cuantum de 6.400 RON revenea judecătoriei, iar conform dispozițiilor art. 5 C.

proc. civ., instanței de la sediul pârâtei, respectiv Judecătoriei Piatra Neamț.

Pârâta SC B.P. SRL Bacău, în temeiul dispozițiilor

art. 304

1

C. proc. civ., a solicitat examinarea deciziei recurate sub

toate aspectele.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept

invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de nelegalitate

prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută

în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile

art. 302

1

și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte

legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară

de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea

fondului, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ.

Față de aceste precizări, se constată că,

deși pârâta în memoriu de recurs a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., nu a dezvoltat și structurat criticile formulate

subsumat acestora.

Criticile formulate permit încadrarea recursului

în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, și pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate,

pentru cele ce se vor arata in continuare.

De asemenea, Înalta Curte reține că în

cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., din perspectiva

cărora a solicitat pârâta examinarea hotărârii atacate, norma legală fiind aplicabilă

exclusiv în cazul recursurilor declarate împotriva hotărârilor nesusceptibile de

apel, ceea ce nu este cazul în speță, decizia civilă nr. 21/2012 din 21 februarie

2012 ce formează obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac fiind

pronunțată în faza procesuală a apelului.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105

alin. (2) din același cod.

Pârâta a susținut că nu a fost legal citată

în tot cursul judecății în fața instanței de apel, dovezile de îndeplinire a procedurii

de citare în ceea ce o privește nepurtând mențiunile prevăzute de art. 100

alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 7 și 8 C. proc. civ., respectiv identitatea persoanei

căreia i s-a înmânat comunicarea, iar în cazul afișării, că nu este individualizat

locul, numărul imobilului, al scării de bloc, al etajului și apartamentului, precum

nici motivele pentru care agentul procedural a recurs la procedura afișări, solicitând

pentru acest considerent aplicarea sancțiunii prevăzute la art. 100 alin. (3) C.

proc. civ. și constatarea nulității încheierii de ședință din 7 martie 2012 și pe

cale de consecință a deciziei nr. 21/2012 din 21 februarie 2012.

Critica este nefondată, din verificarea

actelor dosarului de apel, rezultând că pârâta a fost citată la adresa indicată

în memoriul de apel, dosar apel și în notele scrise depuse la dosar la data de 14

noiembrie 2011, dosar apel, respectiv în Bacău, județul Bacău, fila conform dovezilor

de îndeplinire a procedurii de citare aflate la dosar apel.

În ceea ce privește critica asupra încheierii

de ședință din 7 martie 2012, Înalta Curte reține că este vorba de o eroare materială,

întrucât calea de atac ordinară a fost soluționată la 21 februarie 2012, prin decizia

nr. 21/2012, neexistând nicio încheiere ulterioară acestei date.

Probabil, pârâta a vizat procedura de citare

în fața primei instanțe aceasta s-a realizat cu respectarea legii. Astfel, pentru

termenul din 7 martie 2011, pârâta a fost citată la sediul social așa cum rezultă

din înregistrările la Registrul Comerțului (comuna Girov, sat B.). La acest termen

au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei, pronunțarea amânându-se pentru data

de 14 martie 2011, dată pentru când legea nu prevede citarea părților.

De asemenea, pentru termenul din 7

martie 2011, pârâta a fost citată și la punctul de lucru din Bacău, la adresa indicată

chiar de aceasta în contractul de închiriere (dosar apel).

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează

ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive:contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta

trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței și; au condus la soluția pronunțată, care au legătură

directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie

atunci când există considerente contradictorii, din care rezultă atât temeinicia

cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție

între considerente și dispozitiv.

Motivarea străină de natura pricinii se

regăsește într-o hotărâre, atunci când argumentele avute în vedere de instanță în

considerentele acesteia nu au legătură cu soluția și nu sunt de natură să o susțină.

În cauză, în ceea ce privește hotărârea

pronunțată de instanța de apel nu se regăsește niciuna dintre cele trei ipoteze

avute în vedere de legiuitor pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare

pe calea recursului.

Hotărârea atacată este judicios motivată,

răspunzând tuturor criticilor formulate de apelanta-pârâtă, nu cuprinde motive contradictorii,

considerentele acesteia fiind conforme cu dispozitivul, iar argumentele pentru care

a respins calea ordinară de atac susțin întrutotul soluția de respingere a apelului

ca nefondat.

Analizând apelul declarat de pârâtă, curtea

a constatat nefondate criticile formulate, iar faptul că nu a consemnat în considerentele

hotărârii faptul că în contractul de închiriere nu a fost menționată autorizația

de construire intre actele care atestau dreptul de proprietate al pârâtei asupra

spațiului obiect al închirierii și nici nu a făcut referire la clauza de nerestituire

a. chiriei achitate în avans în cazul denunțării unilaterale a contractului, nu

poate fi apreciat ca lipsă de motivare a hotărârii, aspectele evocate fiind lipsite

de relevantă în raport de ansamblul probator administrat și de normele legale incidente,

care au format convingerea instanței că pârâta nu și-a îndeplinit obligația asumată

de predare a spațiului închiriat.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori

aplicarea greșită a legii.

Altfel spus, motivul de recurs invocat

statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situație

în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din

care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă

legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei

norme de drept substanțial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme

juridice.

Pentru a fi în prezența celei de-a doua

ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial - trebuie îndeplinite următoarele

condiții: norma încălcată să existe și să fie în vigoare la momentul judecății,

să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, viciul

să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispozițiilor legale.

Pentru a fi în prezența ultimei ipoteze

- interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanța, recurgând la

un text de lege, să-i fi dat o greșită interpretare sau faptul reținut să fi fost

greșit calificat, în raport cu exigențele unui anumit text de lege.

De asemenea, motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident și atunci când, în dezlegarea pricinii,

instanța face aplicarea unei norme generale nesocotind existenta unei norme speciale".

În speță, criticile vizând pretinsa încălcare

a dispozițiilor art. 100 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 7 și 8 art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ. au fost analizate anterior, subsumat motivelor de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., fiind înlăturate ca nefondate pentru

argumentele deja expuse, fapt pentru care analiza lor nu va fi reluată.

Referitor la susținerile privind încălcarea

dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ. prin neparcurgerea de către reclamantă

a procedurii prealabile a concilierii directe, Înalta Curte reține că instanța de

apel a făcut o corectă apreciere înlăturând această critică cu motivarea că reclamanta

a respectat norma legală menționată prin cererea de chemare în judecată formulată

în 2008 - anulată ca netimbrată - în cadrul căreia pretențiile pecuniare au fost

aceleași, doar daunele solicitate în 2008, fiind mai mari decât cele solicitate

în 2011 (130.000 RON față de 100.000 RON). Așadar, cum pârâta cunoștea exact pretențiile

reclamantei lipsa unei proceduri de conciliere directă distinctă pentru o nouă cerere

de chemare în judecată cu conținut similar aceleia anterioare constituie un formalism

excesiv, finalitatea avută în vedere de legiuitor la edictarea textului legai, aceea

de a face cunoscute pârâtei pretențiile reclamantei anterior promovării unei acțiuni

în justiție în scopul soluționării amiabile a litigiului și degrevării instanțelor

judecătorești a fost atins, pârâta nedovedind existența vreunei vătămări ca urmare

a lipsei unei proceduri formale.

Nici criticile formulate cu privire la

competența materială, nu sunt fondate având în vedere că pretențiile totale deduse

judecății prin cererea introductivă au un cuantum de peste 100.000 RON, respectiv

168.829,89 RON reprezentând chirie restantă, cheltuieli amenajare și daune materiale

și morale. Potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. în vigoare la data formulării

cererii, în competența tribunalului revenea soluționarea cererilor în materie comercială

al căror obiect avea o valoare de peste 100.000 RON. Având în vedere valoarea totală

a prejudiciului pretins, competența de soluționare aparține tribunalului. în ceea

ce privește competența teritorială, potrivit art. 10, alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ., cererile privitoare la obligațiile comerciale sunt de competența instanței

locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății. Din contractul

părților rezultă că obligația a luat naștere în municipiul Bacău (art. 1 pct. 1

din contract - dosar apel). Având în vedere competența teritorială alternativă,

și faptul că reclamanta a optat pentru instanța locului nașterii obligației, criticile

pârâtei sub acest aspect sunt nefondate.

Nefondate sunt și criticile referitoare

la prescripția dreptului material la acțiune, având în vedere că cererea introductivă

a fost promovată la data de 12 ianuarie 2011, iar termenul de prescripție a început

să curgă de la data expirării termenului contractual, respectiv de la 01

decembrie 2010 - contractul de închiriere fiind încheiat la data de la 01 decembrie

2005, perioada închirierii fiind de 5 ani conform art. 3 din contract. Întrucât,

deși reclamanta, în calitate de locatar a achitat anticipat chiria pentru 3 luni,

pârâta nu i-a predat spațiul în sensul asigurării funcționalității și destinației

comerciale a acestuia, conduită menținută întreaga durată a închirierii, termenul

de prescripție pentru solicitarea chiriei plătită anticipata început să curgă de

la data de 1 decembrie 2010, dată la care s-a împlinit termenul pentru care s-a

contractat.

Față de contractul părților și dispozițiile

art. 1420 C. civ. pârâtei îi revenea obligația de a preda un spațiu care să servească

scopului închirierii, respectiv desfășurării de activități comerciale conform

art. 2 alin. (2) și art. 7 pct. 1 din contract.

Așadar, obligația pârâtei locator s-a născut

la data încheierii contractului și, având în vedere că acesta nu a fost reziliat

sau revocat, obligația pârâtei a încetat la 01 decembrie 2010, când s-a împlinit

termenul pentru care s-a contractat. Neîndeplinirea de către pârâta locator a acestei

obligații face să nu fie îndreptățită la perceperea chiriei anticipate, sub acest

aspect, hotărârea primei instanțe de a dispune obligarea sa la restituirea sumei

încasate cu acest titlu, fiind legală și temeinică.

În raport de cele anterior expuse nu se

poate reține încălcarea dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea

fiind introdusă în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de textul legal

menționat.

În ceea ce privește pretinsa nerespectarea

rolului activ al instanței, consfințit de prevederile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată, având în vedere că pârâta

nu a precizat în ce constă nemanifestarea rolului activ de către instanța de apel.

Criticile formulate referitor la aprecierea

și interpretarea probelor, respectiv a înscrisurilor: Autorizația de funcționare

din 23 iunie 2009, Autorizația de funcționare din 23 iunie 2009 și Autorizația de

construire din 29 septembrie 2005, eliberată de Primarul Municipiului Bacău pentru

modernizarea spațiului comercial închiriat SC C. SRL Bacău, nu vor fi analizate

având în vedere că instanța de recurs este ținută să cenzureze hotărârea atacată

exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute

de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., în condițiile în care punctele 10 și 11

ale normei precitate, care permiteau verificarea hotărârii recurate sub acest aspect,

au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005 și respectiv prin art. I pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000.

De altfel, pârâta, în întreaga argumentație

a motivelor indicate s-a referit la interpretarea probelor de către instanțele de

fond, respectiv a înscrisurilor depuse, precum și la stabilirea situației de fapt,

aspecte ce țin de temeinicia acțiunii și privesc fondul cauzei, nicidecum motive

de nelegalitate.

Pentru a răspunde lipsei temeiului legal,

pârâta se afla în situația de a demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente

din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă

legea a fost sau nu corect aplicată.

În cazul de față, motivul de nelegalitate

a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței

de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această fază

procesuală.

În concluzie, cu referire la motivele invocate

se va reține că pârâta prin argumentele aduse a cerut instanței de recurs să statueze

asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel

în ce privește modul de aplicare a legii.

Așa fiind, se constată că, instanța de

apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive

de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică,

urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat

de pârâta SC B.P. SRL Bacău împotriva deciziei civile nr. 21/2012 din 21 februarie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, să fie respins, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC

B.P. SRL Bacău împotriva deciziei civile nr. 21/2012 din 21 februarie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Bacău, secția a. Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

16 aprilie 2013.