ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1636/2013

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția comercială și contencios administrativ sub nr. 162/110/2011, reclamanta SC C. SRL Bacău a chemat în judecată pe pârâta SC B.P. SRL Bacău solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 6.400 RON, chirie achitată anticipat, la plata sumei de 4.828,89 RON: reprezentând cheltuieli efectuate pentru amenajarea spațiului închiriat și la despăgubiri materiale și morale în cuantum de 100.000 RON, precum și penalități de întârziere de 100 euro pe zi de întârziere. Prin sentința civilă nr. 262 din 14 martie 2011, Tribunalului Bacău, secția comercială și contencios administrativ, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC C. SRL Bacău în contradictoriu cu pârâta SC B.P.

SRL Bacău; a obligat pârâta la plata sumei de 6.400 RON contravaloare chirie achitată anticipat și a dobânzii la această sumă, calculată la valoarea dobânzii de referință a Băncii Naționale a României de la achitarea facturilor la plata efectivă; a respins cererile privind plata cheltuielilor efectuate pentru amenajări interioare, a despăgubirilor materiale, morale și a penalităților de întârziere; a obligat pârâta la plata sumei de 2.918 RON, taxă de timbru către bugetul local. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că părțile în litigiu au încheiat un contract de închiriere având ca obiect spațiul situat în Bacău, proprietatea pârâtei, pentru care reclamanta a achitat pârâtei chirie anticipată în sumă de 6.400 RON, dar pe care nu l-a putut folosi, acesta formând obiectul mai multor litigii pentru lipsa autorizației de construcție.

Având în vedere că obligația de plată a chiriei derivă dintr-un contract comercial, instanța a apreciat că este purtătoare de dobândă. Restul capetelor de cerere au fost respinse ca nedovedite. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC B.P. SRL Bacău, care a fost recalificat ca fiind apel prin încheierea de ședință din 24 ianuarie 2012 și a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 21/2012 din 21 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Pentru a dispune în acest sens, instanța de prim control judiciar a reținut în esență, că închirierea spațiului s-a făcut în scop comercial, că ambele părți cunoșteau că locatarul urma să desfășoare o activitate comercială în; acest spațiu, iar locatorul avea, potrivit art. 1420 pct. 1-3 C. civ., obligația de a preda și menține spațiul în stare de a servi scopului închirierii pe tot timpul locațiunii, obligație ce nu a fost executată.

În raport de situația de fapt stabilită, curtea a apreciat ca fiind corectă soluția primei instanțe pronunțate în aplicarea dispozițiile art. 969 C. civ., potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Împotriva deciziei civile nr. 21/2012 din 21 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC B.P. SRL Bacău, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., solicitând în principal admiterea recursului, casarea hotărârilor instanțelor de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond și în subsidiar modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe și respingerea acțiunii introductive.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a susținut că nu a fost regulat citată în fața instanței de apel, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind pronunțată cu ignorarea prevederilor contractuale referitoare la actele în baza cărora locatorul a dobândit dreptul de proprietate asupra spațiului, precum și cele privind nerestituirea chiriei achitare anticipat, în cazul renunțării în mod unilateral la beneficiul contractului. Din această perspectivă a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. referitoare la rolul activ al instanței și a art. 261 alin. (1) pct. 5 din același cod privind nemotivarea hotărârii.

De asemenea, a arătat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., reclamanta neparcurgând procedura prealabilă a concilierii directe și cu încălcarea dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, a căror aplicare trebuia făcută de instanță și în raport de care cererea reclamatei trebuia respinsă ca fiind prescris dreptul material la acțiune. A invocat totodată necompetența materială și teritorială a primei instanțe, care potrivit pretențiilor deduse judecății în cuantum de 6.400 RON revenea judecătoriei, iar conform dispozițiilor art. 5 C. proc. civ., instanței de la sediul pârâtei, respectiv Judecătoriei Piatra Neamț. Pârâta SC B.P. SRL Bacău, în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ., a solicitat examinarea deciziei recurate sub toate aspectele. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302 1 și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Față de aceste precizări, se constată că, deși pârâta în memoriu de recurs a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., nu a dezvoltat și structurat criticile formulate subsumat acestora. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, și pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arata in continuare. De asemenea, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., din perspectiva cărora a solicitat pârâta examinarea hotărârii atacate, norma legală fiind aplicabilă exclusiv în cazul recursurilor declarate împotriva hotărârilor nesusceptibile de apel, ceea ce nu este cazul în speță, decizia civilă nr. 21/2012 din 21 februarie 2012 ce formează obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac fiind pronunțată în faza procesuală a apelului.

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recursul este admisibil atunci când hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) din același cod. Pârâta a susținut că nu a fost legal citată în tot cursul judecății în fața instanței de apel, dovezile de îndeplinire a procedurii de citare în ceea ce o privește nepurtând mențiunile prevăzute de art. 100 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 7 și 8 C. proc. civ., respectiv identitatea persoanei căreia i s-a înmânat comunicarea, iar în cazul afișării, că nu este individualizat locul, numărul imobilului, al scării de bloc, al etajului și apartamentului, precum nici motivele pentru care agentul procedural a recurs la procedura afișări, solicitând pentru acest considerent aplicarea sancțiunii prevăzute la art. 100 alin. (3) C. proc.

civ. și constatarea nulității încheierii de ședință din 7 martie 2012 și pe cale de consecință a deciziei nr. 21/2012 din 21 februarie 2012. Critica este nefondată, din verificarea actelor dosarului de apel, rezultând că pârâta a fost citată la adresa indicată în memoriul de apel, dosar apel și în notele scrise depuse la dosar la data de 14 noiembrie 2011, dosar apel, respectiv în Bacău, județul Bacău, fila conform dovezilor de îndeplinire a procedurii de citare aflate la dosar apel. În ceea ce privește critica asupra încheierii de ședință din 7 martie 2012, Înalta Curte reține că este vorba de o eroare materială, întrucât calea de atac ordinară a fost soluționată la 21 februarie 2012, prin decizia nr. 21/2012, neexistând nicio încheiere ulterioară acestei date.

Probabil, pârâta a vizat procedura de citare în fața primei instanțe aceasta s-a realizat cu respectarea legii. Astfel, pentru termenul din 7 martie 2011, pârâta a fost citată la sediul social așa cum rezultă din înregistrările la Registrul Comerțului (comuna Girov, sat B.). La acest termen au avut loc dezbaterile asupra fondului cauzei, pronunțarea amânându-se pentru data de 14 martie 2011, dată pentru când legea nu prevede citarea părților. De asemenea, pentru termenul din 7 martie 2011, pârâta a fost citată și la punctul de lucru din Bacău, la adresa indicată chiar de aceasta în contractul de închiriere (dosar apel). Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive:contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și; au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată. Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care rezultă atât temeinicia cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv. Motivarea străină de natura pricinii se regăsește într-o hotărâre, atunci când argumentele avute în vedere de instanță în considerentele acesteia nu au legătură cu soluția și nu sunt de natură să o susțină.

În cauză, în ceea ce privește hotărârea pronunțată de instanța de apel nu se regăsește niciuna dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului. Hotărârea atacată este judicios motivată, răspunzând tuturor criticilor formulate de apelanta-pârâtă, nu cuprinde motive contradictorii, considerentele acesteia fiind conforme cu dispozitivul, iar argumentele pentru care a respins calea ordinară de atac susțin întrutotul soluția de respingere a apelului ca nefondat.

Analizând apelul declarat de pârâtă, curtea a constatat nefondate criticile formulate, iar faptul că nu a consemnat în considerentele hotărârii faptul că în contractul de închiriere nu a fost menționată autorizația de construire intre actele care atestau dreptul de proprietate al pârâtei asupra spațiului obiect al închirierii și nici nu a făcut referire la clauza de nerestituire a. chiriei achitate în avans în cazul denunțării unilaterale a contractului, nu poate fi apreciat ca lipsă de motivare a hotărârii, aspectele evocate fiind lipsite de relevantă în raport de ansamblul probator administrat și de normele legale incidente, care au format convingerea instanței că pârâta nu și-a îndeplinit obligația asumată de predare a spațiului închiriat.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte - prima vizând lipsa temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice. Pentru a fi în prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial - trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispozițiilor legale.

Pentru a fi în prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanța, recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu exigențele unui anumit text de lege. De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident și atunci când, în dezlegarea pricinii, instanța face aplicarea unei norme generale nesocotind existenta unei norme speciale". În speță, criticile vizând pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 100 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 7 și 8 art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au fost analizate anterior, subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ., fiind înlăturate ca nefondate pentru argumentele deja expuse, fapt pentru care analiza lor nu va fi reluată. Referitor la susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ. prin neparcurgerea de către reclamantă a procedurii prealabile a concilierii directe, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă apreciere înlăturând această critică cu motivarea că reclamanta a respectat norma legală menționată prin cererea de chemare în judecată formulată în 2008 - anulată ca netimbrată - în cadrul căreia pretențiile pecuniare au fost aceleași, doar daunele solicitate în 2008, fiind mai mari decât cele solicitate în 2011 (130.000 RON față de 100.000 RON).

Așadar, cum pârâta cunoștea exact pretențiile reclamantei lipsa unei proceduri de conciliere directă distinctă pentru o nouă cerere de chemare în judecată cu conținut similar aceleia anterioare constituie un formalism excesiv, finalitatea avută în vedere de legiuitor la edictarea textului legai, aceea de a face cunoscute pârâtei pretențiile reclamantei anterior promovării unei acțiuni în justiție în scopul soluționării amiabile a litigiului și degrevării instanțelor judecătorești a fost atins, pârâta nedovedind existența vreunei vătămări ca urmare a lipsei unei proceduri formale. Nici criticile formulate cu privire la competența materială, nu sunt fondate având în vedere că pretențiile totale deduse judecății prin cererea introductivă au un cuantum de peste 100.000 RON, respectiv 168.829,89 RON reprezentând chirie restantă, cheltuieli amenajare și daune materiale și morale.

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. în vigoare la data formulării cererii, în competența tribunalului revenea soluționarea cererilor în materie comercială al căror obiect avea o valoare de peste 100.000 RON. Având în vedere valoarea totală a prejudiciului pretins, competența de soluționare aparține tribunalului. în ceea ce privește competența teritorială, potrivit art. 10, alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cererile privitoare la obligațiile comerciale sunt de competența instanței locului unde obligația a luat naștere sau aceea a locului plății. Din contractul părților rezultă că obligația a luat naștere în municipiul Bacău (art. 1 pct. 1 din contract - dosar apel). Având în vedere competența teritorială alternativă, și faptul că reclamanta a optat pentru instanța locului nașterii obligației, criticile pârâtei sub acest aspect sunt nefondate.

Nefondate sunt și criticile referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, având în vedere că cererea introductivă a fost promovată la data de 12 ianuarie 2011, iar termenul de prescripție a început să curgă de la data expirării termenului contractual, respectiv de la 01 decembrie 2010 - contractul de închiriere fiind încheiat la data de la 01 decembrie 2005, perioada închirierii fiind de 5 ani conform art. 3 din contract. Întrucât, deși reclamanta, în calitate de locatar a achitat anticipat chiria pentru 3 luni, pârâta nu i-a predat spațiul în sensul asigurării funcționalității și destinației comerciale a acestuia, conduită menținută întreaga durată a închirierii, termenul de prescripție pentru solicitarea chiriei plătită anticipata început să curgă de la data de 1 decembrie 2010, dată la care s-a împlinit termenul pentru care s-a contractat.

Față de contractul părților și dispozițiile art. 1420 C. civ. pârâtei îi revenea obligația de a preda un spațiu care să servească scopului închirierii, respectiv desfășurării de activități comerciale conform art. 2 alin. (2) și art. 7 pct. 1 din contract. Așadar, obligația pârâtei locator s-a născut la data încheierii contractului și, având în vedere că acesta nu a fost reziliat sau revocat, obligația pârâtei a încetat la 01 decembrie 2010, când s-a împlinit termenul pentru care s-a contractat. Neîndeplinirea de către pârâta locator a acestei obligații face să nu fie îndreptățită la perceperea chiriei anticipate, sub acest aspect, hotărârea primei instanțe de a dispune obligarea sa la restituirea sumei încasate cu acest titlu, fiind legală și temeinică.

În raport de cele anterior expuse nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acțiunea fiind introdusă în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de textul legal menționat. În ceea ce privește pretinsa nerespectarea rolului activ al instanței, consfințit de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată, având în vedere că pârâta nu a precizat în ce constă nemanifestarea rolului activ de către instanța de apel.

Criticile formulate referitor la aprecierea și interpretarea probelor, respectiv a înscrisurilor: Autorizația de funcționare din 23 iunie 2009, Autorizația de funcționare din 23 iunie 2009 și Autorizația de construire din 29 septembrie 2005, eliberată de Primarul Municipiului Bacău pentru modernizarea spațiului comercial închiriat SC C. SRL Bacău, nu vor fi analizate având în vedere că instanța de recurs este ținută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., în condițiile în care punctele 10 și 11 ale normei precitate, care permiteau verificarea hotărârii recurate sub acest aspect, au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005 și respectiv prin art. I pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000. De altfel, pârâta, în întreaga argumentație a motivelor indicate s-a referit la interpretarea probelor de către instanțele de fond, respectiv a înscrisurilor depuse, precum și la stabilirea situației de fapt, aspecte ce țin de temeinicia acțiunii și privesc fondul cauzei, nicidecum motive de nelegalitate. Pentru a răspunde lipsei temeiului legal, pârâta se afla în situația de a demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată. În cazul de față, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că pârâta prin argumentele aduse a cerut instanței de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii. Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta SC B.P. SRL Bacău împotriva deciziei civile nr. 21/2012 din 21 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, să fie respins, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC B.P. SRL Bacău împotriva deciziei civile nr. 21/2012 din 21 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a. Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 aprilie 2013.