ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1034/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor, reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 190 din 25 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 6160/110/2007, s-a admis în parte acțiunea reclamantei SC P.D. SRL, așa cum a fost precizată, în contradictoriu cu SC T. SRL (fostă SC A.R. SRL Bacău) și a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 115.635 lei daune și suma de 41.248,43 lei achitată necuvenit. Totodată, s-a respins capătul de cerere privind plata sumei de 12.929,6 lei reprezentând c/v obiectelor de inventar, s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantei P.T., s-a respins ca nefondată cererea reconvențională formulată de SC T. SRL (fostă SC T.A.R.

SRL Bacău) în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă SC P.D. SRL și a fost obligată pârâta SC T. SRL (fostă SC A.R. SRL Bacău) să achite reclamantei SC P.D. SRL suma de 22.872,92 lei cu titlul de cheltuieli de judecată. În motivarea acestei sentințe s-a reținut că la data de 27 aprilie 2005, reclamanta a încheiat cu SC P. SA, contractul de închiriere, a unui spațiu comercial, în suprafață de 948 mp situat în Bacău. Contractul a fost notat în C.F. din 06 iulie 2006. Spațiul închiriat este în suprafață de 948 mp compus din 255 mp anexe subsol, 185 mp bucătărie, 304 mp sala mare si 204 mp sala mică. Părțile au convenit ca obiectul închirierii să fie pentru activitate de comerț, depozitare birouri.

Reclamanta a deținut și anterior același spațiu în baza unui contract de închiriere din anul 2000. În afara imobilelor, reclamanta a preluat de la locatorul SC P. SA și anumite obiecte de inventar și mijloace fixe (filele 87 și 88 vol. II dosar), dar a și cumpărat alte obiecte de inventar și mijloace fixe (facturi la dosar) pentru completarea necesarului activității de alimentație publică. Nu s-a putut reține apărarea pârâtei că obiectul contractului fiind comerț, reclamanta nu putea desfășura activitate de alimentație publică deoarece bunurile închiriate sunt specifice acestei activități. Ulterior notării dreptului de folosință în cartea funciară, A.V.A.S. în calitate de creditor bugetar a vândut la licitație conform O.U.G.

nr. 52/1998 bunurile SC P. SA. Licitația a avut loc la data de 12 iulie 2006, când s-a încheiat procesul verbal, bunurile fiind adjudecate în favoarea pârâtei. Dintre bunurile adjudecate fac parte și cele închiriate reclamantei. Din procesul verbal de licitație, rezultă că toți participanții au luat cunoștință de condițiile vânzării. Dintre sarcinile ce grevează bunurile adjudecate a fost menționat contractul de închiriere, (cantină) în favoarea reclamantei SC P.D. SRL. Instanța a constatat că deși părțile precizează că bunurile au fost vândute în procedura falimentului în realitate conform procesului verbal de licitație menționat, bunurile au fost vândute în executarea creanței A.V.A.S. Deosebirea este esențială deoarece conform Legii nr. 85/2006, acestea ar fi fost vândute libere de sarcini, ori nu este cazul dedus judecății.

Pârâta după preluarea imobilelor de la A.V.A.S. a propus reclamantei un nou contract de închiriere cu clauze diferite, în mod special asupra prețului chiriei și modalitatea de denunțare, cu care pârâta nu a fost de acord. Rezultă deci că asupra vechiului contract nu s-a perfectat o novație, deci raportul juridic dintre părți nu este reglementat de dispozițiile art. 969-970 C. civ., ci ca o sarcină asupra bunurilor pârâtei. Începând cu data de 18 octombrie 2006 și până la 26 iunie 2007, pârâta prin prepușii săi a obstrucționat reclamanta în desfășurarea activității, ridicând mai multe bunuri mobile, întrerupând utilitățile (energie electrica, gaz metan) deteriorând uși, pereți, planșeuri făcând impracticabilă activitatea de alimentație publică.

Între părți au avut loc mai multe litigii. Datorită acestor litigii, reclamantei nu i s-a mai prelungit Autorizația de funcționare și Profil de Activitate din 17 octombrie 2006, așa cum rezultă din adresa din 12 octombrie 2007 a Primăriei Municipiului Bacău. (fila 85 vol. I). Pentru diverse fapte de distrugere, organele de cercetare și urmărire penală au dat soluții de neîncepere a urmăririi penale, în special în temeiul art. 10 C. pen. Rezultă deci că nu a fost soluționată latura civilă.

În discuție rămâne doar sentința penală nr. 814 din 12 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Miercurea Ciuc, în Dosarul nr. 419/258/2008 desființată parțial și rejudecată prin Decizia Penală nr. 78 din 12 mai 2009 a Tribunalului Harghita, dar în aceasta cauză latura civilă, reprezentând daune morale solicitate de reclamanta P.T., s-a soluționat în contradictoriu cu inculpatul H.I., pentru bunurile sustrase de inculpat ,,mese, scaune, scaune din sala principală, mașina de gătit din bucătărie, două mese metalice, două fișete, o mașină de tocat carne și un cântar." Instanța a constatat că, prin cumpărarea la licitație, asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractului de închiriere din 27 aprilie 2005, reclamanta nu a intrat în deplina proprietate deoarece folosința ca dezmembrământ al dreptului de proprietate a aparținut pârâtei, folosința devenind o sarcină ca urmare a procesului verbal de licitație.

S-a constatat că prin actele săvârșite pârâta nu a respectat dreptul de folosință al reclamantei, care a fost instituit legal, pentru perioada 1 mai 2005 - 01 mai 2010, tulburând-o pe aceasta prin faptele prepușilor care sunt ale societății însăși, în dreptul său public notat la cartea funciară și determinând-o să-și întrerupă activitatea, astfel că în cauză se aplică principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 999-1000 C. civ. Pentru cele ce preced rezultă că pârâta prin prepușii săi a comis cu vinovăție mai multe fapte care au împiedicat reclamanta să desfășoare activitatea de alimentație publică, producându-i acesteia un prejudiciu, fiind lipsit de echivoc raportul de cauzalitate.

Cu privire la întinderea prejudiciului, instanța a apreciat că de plano, scopul societății comerciale este de a realiza profit (Legii nr. 31/1990). Profitul nu a mai putut fi realizat, datorita întreruperii activității. Având în vedere că pentru expertiza contabilă s-a luat o perioada de referință îndelungată (cinci ani), că s-au avut în vedere declarațiile publice și legale ale reclamantei (bilanțuri, balanțe ) s-a apreciat că evaluarea prejudiciului nerealizat este corectă pentru suma de 115.635 lei. Instanța a avut în vedere suma de 115.635 lei așa cum a rezultat din raportul de expertiză la care au participat și achiesat și experții desemnați de fiecare parte. S-a avut în vedere atât cantina, cât și chioșcul alimentar deoarece se prezumă că acestea nu au putut funcționa decât împreună.

S-a mai constatat că suma de 41.248,43 lei reprezentând ,,chirie" achitată pârâtei ulterior încetării activității este o plată nedatorată, deoarece nu a mai beneficiat de folosința bunului, motiv pentru care în baza dispozițiilor art. 1092 C. civ., instanța a admis acest capăt de cerere și a obligat pârâta să restituie reclamantei suma achitată necuvenit pentru perioada mai 2009 - martie 2010. Pentru aceleași considerente, nerespectarea dreptului de folosință al reclamantei de care a fost grevată, cumpărarea bunurilor la licitație, a respins și cererea reconvențională a pârâtei de obligare a reclamantei la plata chiriei. Cu privire la capătul de cerere, al reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 12.929,6 lei reprezentând c/v bunurilor distruse, instanța l-a respins motivat de faptul că nu s-a făcut dovada că acestea erau și sunt proprietatea reclamantei.

Cu privire la capătul de cerere privind daunele morale, instanța I-a respins ca nefondat, deoarece nici una dintre reclamante nu a dovedit vreun prejudiciu de imagine. În baza art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta - reclamantă, să achite reclamantei - pârâte suma de 22.872, 92 lei reprezentând taxă de timbru, suma de 7.184,62 lei la valoarea pretențiilor admise și onorariu avocat redus la 15.668,3 lei. Ulterior, prin încheierea din 31 mai 2011, pronunțată în cadrul aceluiași dosar, s-a admis în parte cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantele SC P.D. SRL Bacău și Pătrașcu Tereza, în contradictoriu cu SC T. SRL. S-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 190 din 25 februarie 2011, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, care este de 25.872,92 lei în loc de 22.872,92 lei, cum din eroare s-a trecut.

A constatat prima instanță omisiunea de a lua în calcul suma de 3.000 lei, reprezentând onorariu expert, achitată de reclamantă, restul cheltuielilor fiind calculate corect : taxa de timbru fiind de 7.184,62 lei calculată la valoarea pretențiilor admise, onorariu avocat C. și Asociații fiind de 15.688,3 lei prin reducerea acestuia, pentru faptul că acțiunea a fost admisă în parte. Prima instanță nu a analizat cheltuielile de judecată pentru avocat C.G.N., care nu se aflau la dosar la data eliberării. Atât împotriva hotărârii, cât și împotriva încheierii au declarat apel în termen legal toate părțile. Prin Decizia nr. 99 din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, s-au admis apelurile declarate de reclamanta SC P.D.

SRL, împotriva sentinței 190 din 25 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău și de pârâta SC T. SRL, împotriva aceleiași sentințe și a încheierii de îndreptare eroare materială din 31 mai 2011 pronunțată în același dosar și în consecință Curtea de apel: A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pe pârâta SC T. SRL să plătească suma de 12.926 lei reprezentând contravaloare lucrări, suma de 22.449 lei profit nerealizat și 41.248 lei chirie. A obligat pe pârâta SC T. SRL să plătească 18.447 lei cheltuieli de judecată. A menținut dispozițiile sentinței privitoare la cererea reconvențională. A admis apelul SC T. SRL împotriva încheierii de îndreptare eroare în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 20.447 lei.

A respins apelul declarat de apelanta-reclamantă P.T. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. A obligat pe apelanta SC T. SRL să plătească suma de 5.428 lei cheltuieli de judecată în apel. A obligat pe apelanta SC P.D. SRL să plătească suma de 1.555 lei cheltuieli de judecată în apel. În motivarea acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele considerente: Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reținând și jurispridența C.E.D.O. (cauza Achino împotriva României și cauza Gheorghe împotriva României), instanța de apel a reținut că cerințele procedurale privind motivarea sunt îndeplinite, chiar dacă nu s-a răspuns în mod expres fiecărui argument invocat de părți, din ansamblul hotărârii rezultă că argumentele instanței sunt precedate de examinarea chestiunilor de fapt și de drept ridicate în cauză, cât și a probatoriului administrat, acestea permițând exercitarea controlului judiciar.

Cu privire la existența elementelor răspunderii contractuale, curtea de apel, reținând dispozițiile art. 2 cap. V din contractul de închiriere din 2005, art. 1420 pct. 3 C. civ., art. 1441 C. civ., art. 1182 C. civ., a constatat că SC T. SRL. Bacău a invocat inopozabilitatea contractului din 27 aprilie 2005, deși nu a contestat existența în sine a contractului și intabularea acestuia. În cauză, fiind vorba de o locațiune încheiată pe 5 ani, s-a procedat la intabularea contractului, așadar, actul are dată certă de la momentul notării dreptului de folosință în cartea funciară (încheierea din 6 iulie 2006 fila 28 dosar), care se plasează temporal anterior momentului adjudecării spațiului respectiv în favoarea pârâtei, așa cum rezultă din procesul-verbal de licitație din 12 iulie 2006 (fila 34 - 37 vol. I dosar).

Mai mult, analizând conținutul respectivului proces-verbal, observă că toți participanții au luat cunoștință de condițiile vânzării, care implica preluarea imobilului „Cantină" grevat de sarcini, conform contractului de închiriere din 2006 în favoarea SC P.D. SRL (fila 2 proces-verbal), fiind de acord să liciteze în aceste condiții. După cum a reținut și prima instanță, a fost vorba despre o vânzare la licitație publică, conform prevederilor O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, active aparținând debitoarei SC P. SA Bacău. Pârâta SC T. SRL a invocat existenta unui sechestru notat în cartea funciară de către A.V.A.S. București anterior înscrierii dreptului de folosință (procesul verbal de aplicare a sechestrului din 12 ianuarie 2006 încheiat de A.V.A.S.

București - vol. II dosar), conform încheierii din 18 ianuarie 2006 (vol. II). Este real că operațiunea de notare în cartea funciară a contractului de închiriere din 27 aprilie 2005 este ulterioară celei de notare a sechestrului și interdicției de înstrăinare, însă, transmiterea dreptului de folosință a imobilului nu constituie un act de înstrăinare, ci de administrare. Mai mult, vorbim de un contract preexsitent încheiat cu mai bine de un an înainte de aplicarea sechestrului, înscrierea în cartea funciară nefiind, însă, o condiție de valabilitate, ci de opozabilitate față de terți a respectivului contract. S-a reținut, în același timp, că potrivit dispozițiilor art. 64 din O.U .G. nr. 51/1998, din momentul întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate.

Atâta timp cât durează executarea silită debitoarea nu poate dispune de bunuri decât cu acordul A.V.A.S. Or, din conținutul procesului-verbal de adjudecare din 12 iulie 2006, imobilul „Cantină" apărare ca fiind grevat de sarcini, constând în contractul de închiriere discutat în cauză, așadar, însușit de creditoarea A.V.A.S., singura îndreptățită să-l conteste. Pârâta SC A.R. SRL avea doar opțiunea de a accepta sau nu să participe la vânzarea la licitație, în condițiile menționate în procesul-verbal de adjudecare. Or, semnând respectivul procesul-verbal, se consideră că și-a însușit inclusiv faptul că activul în discuție era grevat de sarcini, devenind proprietară conform dispozițiilor art. 74 alin. (4) din O.U.G.

nr. 51/1998, în condițiile stipulate în procesul-verbal de licitație care constituie titlu de proprietate. Verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea dispozițiilor legale incidente, din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, curtea de apel a apreciat că în mod corect a calificat prima instanță faptele ilicite săvârșite de către pârâtă (demersurile abuzive repetate începând cu 18 octombrie 2006 - 26 iunie 2007 au lipsit reclamanta de exercițiul dreptului de folosință) ca fiind în legătură cu contractul de închiriere, prin nerespectarea obligațiilor contractuale, devenind incidente dispozițiile art. 1420 pct. 3 C. civ., art. 1427, art. 1428 C. civ. Prin cererea precizatoare depusă pentru termenul din 21 mai 2010 (fila 179 și următoarele dosar), reclamanta SC P.D.

SRL a evidențiat existența elementelor răspunderii contractuale, cu precizarea că, în măsura în care unele dintre faptele menționate în cererea sa nu au legătură cu derularea contractului, ele îndeplinesc condițiile răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și art. 1000 C. civ. (răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor). În finalul precizărilor, au fost indicate temeiurile de drept ale cererii : art. 969, art. 1073 C. civ. (răspunderea contractuală), dar și art. 998 - 999 C. civ. și art. 1000 C. civ. (răspunderea delictuală).

După prezentarea aspectelor teoretice privind ambele forme de răspundere, instanța de apel a statuat că, în cauză, nu se pune problema cumulului acestora, date fiind ultimele precizări la acțiunea făcută de reclamantă, în sensul că temeiul principal al acțiunii îl constituie răspunderea contractuală și numai pentru faptele care nu au legătură cu derularea contractului s-a invocat răspunderea delictuală. Însă, prima instanță a constatat că prin actele săvârșite, pârâta nu a respectat dreptul de folosință al reclamantei, care a fost instituit legal pentru perioada 1 mai 2005 -01 mai 2010, tulburând-o pe aceasta prin faptele prepușilor care sunt ale societății însăși, determinând-o să-și întrerupă activitatea, concluzionând că în cauză se aplică principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 999 - 1000 C. civ.

Instanța de apel a constatat, prin prisma celor anterior expuse, raportat la solicitarea reclamantei, că această concluzie a primei instanțe este greșită, în cauză urmând a face aplicarea condițiilor privind răspunderea civilă contractuală. Astfel, s-a reținut că pretențiile reclamantei trebuie limitate la obiectul contractului de închiriere din 27 aprilie 2005 (fila 26 vol. I), reprezentat de suprafața de 948 mp spațiu situat în Bacău, pentru activitatea de comerț, depozitare, birouri, compus din anexe subsol, bucătărie, sală mare și sală mică - având destinație „cantină", în care nu se include și chioșcul alimentar.

Așa încât, beneficiul nerealizat aferent respectivului chioșc nu a fost luat în calcul de instanță, avându-se în vedere la determinarea profitului nerealizat pentru perioada octombrie 2006 - aprilie 2010 calculul efectuat de către pârâtă, astfel cum rezultă din tabelul de la fila 49 - vol. IV dosar, calcul ce are în vedere datele expertizei contabile, cât și profitul realizat astfel cum a fost declarat de reclamantă în perioada 2000 - 2006. Prin urmare, a rezultat suma de 22.449,09 lei la care a fost obligată pârâta, cu titlu de profit nerealizat, în locul sumei de 115.635 lei acordat de prima instanță, reclamanta fiind îndreptățită, așadar, numai la repararea pagubelor previzibile, în condițiile în care cauza beneficiului nerealizat a fost lipsa unei folosințe liniștite, iar nu lipsa de folosință efectivă.

Cât privește pretențiile formulate în cadrul cererii reconvenționale de acordare a chiriei pentru perioada iunie 2007 - începutul anului 2009, estimată la suma de 10.000 lei, considerentele primei instanțe completate cu cele expuse anterior conturează caracterul nefondat al respectivei cereri, așa încât instanța de apel nu a primit motivul de apel pe acest aspect, al respingerii cererii reconvenționale. Locatorul nu este îndreptățit a primi prețul locațiunii, atâta vreme cât, în baza unui contract de închiriere perfect valabil, nu și-a îndeplinit obligația corelativă, aceea de a asigura folosința liniștită a bunului pe perioada locațiunii. În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata contravalorii obiectelor de inventat apelanta-reclamantă a arătat că prejudiciul a fost dovedit și cuantificat prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză (expert M.G.), valoarea de inventar a bunurilor distruse la data de 18 octombrie 2006 fiind de 12.929,60 lei.

Curtea de apel a constatat că cererea inițială de chemare în judecată viza obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând mijloace fixe distruse. La pct. 2 din acțiune s-a arătat că este vorba despre o serie de bunuri mobile pe care societatea le deținea de la SC P. SA, cât și despre mai multe bunuri proprietatea sa, distruse cu ocazia incidentului din data de 18 octombrie 2006. Fapta de distrugere a constituit obiectul de cercetare penală în Dosarul nr. 6260/P/2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău și ulterior a Dosarului nr. 319/258/2008, soluționat definitiv de către Curtea de Apel Tg.Mureș.

Ulterior, prin cererile precizatoarea formulate pentru termenul din 25 iunie 2010 (fila 192 și urm. vol. III dosar Tribunalul Bacău) respectiv pentru termenul din 21 mai 2010 (fila 179 și urm. vol. III) reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 510.000 lei, reprezentând prejudiciu material, din care 500.000 lei profit nerealizat și 10.000 lei mijloace fixe distruse, precizate ca fiind 24.670, 63 lei. Au arătat că este vorba este vorba despre o evaluare provizorie în ceea ce privește mijloacele fixe distruse, urmând ca valoarea prejudiciului să fie stabilită printr-o expertiză tehnică. În Dosarul penal nr. 319/258/2008 al Judecătoriei Miercurea Ciuc (vol. III - fila 66 dosar) s-a reținut că „inculpatul H.I., în calitate de angajat al societății pârâte SC A.R.

SRL s-a deplasat la Cantina P., însoțit de o echipă de 20 de muncitori angajați ai societății, pentru a prelua bunurile mobile identificate în anexa la procesul-verbal de adjudecare, deși partea vătămată P.T. Ie-a adus la cunoștință faptul că bunurile sunt în posesia societății SC P.D. SRL în baza unui contract de închiriere încă valabil". În prezenta cauză, tribunalul a reținut că reclamanta SC P.D. SRL a preluat de la SC P. SA și anumite obiecte de inventar și mijloace fixe (fila 87 - 88 vol. II dosar) și suplimentar a cumpărat alte astfel de bunuri, obiecte de inventar pentru completarea necesarului activității de alimentație publică. Însă, concluzia instanței a fost în sensul că nu s-a făcut dovada că bunurile respective erau și sunt proprietatea reclamantei.

Or, după cum însăși pârâta SC A.R. SRL a recunoscut în întâmpinare (fila 2 - 3 vol. III dosar) faptele și rezultatul acestora sunt cuprinse în hotărârile penale definitive, așa încât nu mai pot fi contestate. Mijloacele fixe distruse au fost individualizate în cererea precizatoare (fila 16-17 vol. I dosar și filele 41 și următoarele - vol. III) și identificate în tabelul cu obiectele de inventar provenite din mijloace fixe și mijloacele fixe propuse pentru închiriere către SC P.D. SRL de către SC P. SA Bacău (tabel filele 87 - 88 vol. IV dosar). Din procesul-verbal de predare-primire și anexa la acesta (filele 89 - 90 dosar vol. III) rezultă că s-a procedat la predarea respectivelor bunuri, iar acestea sunt în stare de funcționare și corespund calificativ cerințelor pentru care au fost achiziționate, urmând ca în momentul restituirii să fie preluate de SC P. SA în aceeași stare calitativă de funcționare.

în cazul deteriorării acestea vor fi înlocuite pe cheltuiala chiriașului, în aceleași condiții de calitate (anexa la procesul-verbal din 7 noiembrie 2000 - fila 90 vol. III). A precizat reclamanta prin apărător (încheierea din 04 iunie 2010) că bunurile indicate în tabelul anexă la raportul de expertiză (expert contabil G.) - fila 41 vol. III dosar sunt bunuri proprii ale societății reclamante. Pe de altă parte, SC A.R. SRL Bacău a arătat că bunurile indicate de reclamantă menționate de aceeași expertiză, au fost solicitate și în Dosarul penal nr. 319/258/2008 al Judecătoriei Miercurea Ciuc, iar instanța de fond a respins pretențiile SC P.D. SRL, soluție menținută și prin decizia de apel, care nu a mai fost modificată sub nici o formă în recurs.

în aceste condiții a apreciat pârâta că există autoritate de lucru judecat în fața instanței civile (art. 22 alin. (1) C. proc. civ.), în măsura în care instanța, soluționând acțiunea civilă, nu a înțeles să pună în sarcina pârâtei SC A.R. SRL aceste despăgubiri. În al doilea rând, trecând peste autoritatea de lucru judecat și peste ambiguitățile în apărarea reclamantei, a precizat pârâta că respectiva cerere apare ca inadmisibilă prin prisma dispozițiilor art. 20 C. proc. pen. și a faptului că acele bunuri apar în cercetarea pe fond. În privința bunurilor sustrase, constând în principal în mobilier, s-a reținut că SC P.D.

SRL avea calitatea de posesor în baza contractului de închiriere și curtea observă că în sentința penală s-a reținut că instanța penală nu s-a putut pronunța asupra prejudiciului material provocat prin distrugerile produse ca urmare a activității inculpatului H.I., având în vedere că obiectul judecății nu a fost cel de distrugere și dată fiind neindividualizarea prejudiciului material, motiv pentru care a respins pretențiile. Instanța de recurs a menținut soluția dată în apel de Tribunalul Harghita, prin care s-a dispus aplicarea amenzii penale, iar în ceea ce privește latura civilă a considerat că, odată cu schimbarea încadrării juridice, temeiul despăgubirilor civile nu mai subzistă, respingând capătul de cerere privitor la acestea și obligând inculpatul la plata daunelor doar pentru săvârșirea infracțiunii de lovire și alte violențe față de P.L.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. În acest context, observă că instanța penală a stabilit cu putere de lucru judecat existența unor fapte ilicite, prin succesiunea de fapte abuzive a salariaților societății pârâte SC A.R. SRL în incinta spațiului legal închiriat de către reclamanta SC P.D. SRL, contrar obligației de a nu face, de a se abține de la orice act sau fapt care ar putea tulbura folosința utilă și pașnioă a spațiului.

Însă, în privința laturii civile, s-a observat că instanța penală, Judecătoria Miercurea Ciuc, schimbând încadrarea juridică a faptei cu care a fost sesizată prin rechizitoriu, a respins pretențiile civile, reținând că din valoarea totală a despăgubirilor materiale solicitate de către cele două părți civile SC P.D. SRL și P.T., în sumă de 47.000 lei, întrucât acestea nu s-au preocupat în cursul dezbaterilor să precizeze cât din respectiva sumă reprezintă prejudiciul unuia din reclamante și cât al celeilalte. A mai reținut că inculpatul H.I. nu a fost trimis în judecată pentru infracțiunea de distrugere, condiție în care, partea din prejudiciu întemeiată pe distrugerile produse ca urmare a unei astfel de activități a inculpatului, este neîntemeiată, în această categorie încadrându-se pretențiile părții civile Patrașcu Loredana, precum și distrugerile aduse restaurantului.

Tribunalul Harghita, ca instanță de apel, a arătat că obiectul cercetării este cel stabilit în rechizitoriu, parchetul stabilind prin acesta obiectul și anume, luarea unor bunuri asupra cărora SC A.R. SRL are un drept de proprietate, în cauză nefiind vorba de bunuri aparținând SC P.D. SRL, iar inculpatul H.I. nu a avut calitatea de reprezentant la societății proprietare a bunurilor, ci de mandatar. În aceste condiții neexistând fapta de instigare la furt calificat, instanța de apel a pronunțat soluția de achitare, modificare care a afectat și modul de soluționare al laturii civile, în sensul constatării acțiunii părții civile P.T. ca neîntemeiată. Instanța de apel a reținut că, dincolo de incidența ispozițiilor art. 22 C. proc.

pen., analiza instanței penale în ceea ce privește pretențiile civile a fost cantonată în limitele sesizării sale prin rechizitoriu cu latura penală, că a avut în vedere numai bunurile transmise în posesia reclamantei SC P.D. SRL odată cu spațiul închiriat, iar nu și bunurile proprii ale societății, astfel cum rezultă din facturile depuse la dosar (filele 156 și următoarele - vol. III) și că, practic, hotărârea penală nu-i este opozabilă societății pârâte SC A.R. SRL (SC T. SRL), deci nu se poate prevala de aceasta în prezenta cauză. Așadar, condițiile autorității de lucru judecat nu sunt îndeplinite. În privința bunurilor mobile corporale, posesorul este prezumat proprietar. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1909 C. civ., în principiu, posesorul unui lucru mobil devine proprietarul lucrului posedat chiar din momentul și prin faptul posesiei.

Mijloacele fixe distruse la data de 18 octombrie 2006 astfel cum au fost individualizate în cererea precizatoare (filele 16-17 vol. I) au fost evaluate la valoarea de inventar prin expertiza contabilă efectuată în cauză (fila 277 și următoarele - vol. III), ocazie cu care experții desemnați au expertizat facturile cu care au fost achiziționate bunurile enumerate la fila 41 dosar. Au stabilit experții că la data intrării în patrimoniul reclamantei (2002, 2003, 2004 și 2006) bunurile au fost evaluate la costul de achiziție, care este același cu prețul de cumpărare, fiind înregistrate în evidența contabilă ca bunuri de natura obiectelor de inventar, contravaloarea totală a acestora de 12.929,60 lei fiind inclusă pe cheltuieli integral la data achiziției.

Bunurile nu au fost evaluate cu ocazia întocmirii situațiilor financiare anuale, astfel că valoarea de inventar este egală cu valoarea de achiziție - au stabilit experții. În ceea ce privește această categorie de bunuri, prin obiecțiunile la expertiză, societatea pârâtă a arătat că este de necontestat faptul că ne aflăm în prezența unei răspunderi civile delictuale, iar prejudiciul l-ar constitui, teoretic, contravaloarea bunurilor de la momentul distrugerii, 18 octombrie 2006, cu care s-ar fi diminuat patrimoniul reclamantei. S-a susținut că trebuia stabilită valoarea bunurilor de la momentul pretinsei distrugeri, calculată în raport cu valoarea de achiziție și uzura corespunzătoare, susținere neîntemeiată întrucât obiectivul la expertiză viza calcularea valorii de inventar a bunurilor.

A mai susținut apelanta-pârâtă, prin întâmpinarea depusă în apel, că instanța ar fi trebuit să aibă în vedere principiul executării în natură a obligației, susținere nefondată, în contextul în care vorbind de bunuri „distruse", iar nu „luate", „ridicate", imposibilitatea executării în natură este evidentă, faptele de distrugere fiind reținute prin rechizitoriu Dosar nr. 319/258/2008. Apelul reclamantei SC P.D. SRL, sub aspectul acordării contravalorii bunurilor - obiect de inventar, în cuantum de 12.926 lei, s-a constatat că este fondat, acest capăt de cerere fiind admis de instanța de apel. S-a reținut, totodată, că reclamanta este îndreptățită la plata sumei de 41.248,43 lei, reprezentând chirie, achitată pârâtei ulterior încetării activității, pentru perioada mai 2009 - martie 2010, întrucât nu a mai beneficiat de folosința spațiului, soluția primei instanțe pe acest capăt de cerere fiind corectă.

Cât privește apelul reclamantei P.T., vizând acordarea de daune morale, în cuantum de 500.000 lei, s-a invocat atingerea adusă dreptului la reputație, la prestigiu profesional, în sensul că acțiunile pârâtei s-au răsfrânt asupra activității societății reclamante, cât și asupra imaginii persoanei răspunzătoare de bunul mers al societății. Curtea de Apel a reținut că, în materia daunelor morale atât jurisprudența națională, cât și a C.E.D.O., atunci când acordă astfel de despăgubiri, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la tratamentul la care persoana a fost supusă prin faptele ilicite repetate ale pârâtei și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa profesională și particulară.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze gravitatea și intensitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs. Or, din lecturarea argumentelor folosite de reclamantă în susținerea pretențiilor sale, s-a observat că aceasta leagă prejudicierea imaginii societății de imaginea personală a apelantei, prin faptul că acțiunile pârâtei s-au răsfrânt asupra societății reclamante și implicit asupra imaginii reclamantei P.T. Practic, aceasta din urmă se identifică cu societatea al cărui administrator este. Or, în mod corect a apreciat prima instanță că reclamanta nu a dovedit în ce măsură i-a fost afectat personal dreptul la imagine, soluția de respingere a cererii impunându-se ca atare.

Cât privește modul de acordare a cheltuielilor de judecată, reține că la baza obligației de acoperire a acestora se află culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute în mod nejustificat de către cealaltă parte. Instanța de apel a reținut ca fondată critica apelantei-pârâte SC T. SRL referitoare la acordarea sumei reprezentând onorariu expert de 3.000 lei, în contextul în care din chitanțele anexate la dosar rezultă că reclamanta SC P.D. SRL a achitat doar parte din acesta, respectiv suma de 2.000 lei (chitanța fila 200 dosar), restul de 1.000 lei fiind achitat de către SC T. SRL (fila 201 dosar). Așa încât suma acordată de instanță cu acest titlu a fost în limita în care s-a plătit, încheierea de îndreptare eroare materială fiind schimbată în acest sens.

Cât privește taxa de timbru, instanța a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 și art. 276 C. proc. civ., suma acordată cu acest titlu fiind proporțională cu pretențiile admise și, mai ales, în limita sumei achitate în mod efectiv de către reclamantă. Sub acest aspect, s-a observat că apelanta-reciamantă a solicitat suma de 19.402,56 lei, invocând mențiunea înserată în încheierea de ședință din 09 ianuarie 2008 (fila 18 dosar) prin care instanța i-a pus în vedere să achite taxa de timbru în cuantumul respectiv, de 19.402,56 lei. Dincolo de faptul că reclamanta nu s-a conformat acestei obligații, aceasta nu a achitat pe tot parcursul judecății în fața primei instanțe decât suma de 15.457 lei (filele 9, 12, 223, 246, 247 - vol. I dosar), reprezentând taxă judiciară de timbru așa încât pretențiile acesteia ar fi trebuit să vizeze această sumă, iar nu ceea ce i-a pus în sarcină instanța.

Dacă în ceea ce privește cheltuielile de judecată alcătuite din onorariu de expert, prin admiterea în parte a acțiunii, instanța a statuat că nu poate aplica regula proporționalității, asupra taxei de timbru și onorariului de avocat dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile. Astfel, în mod justificat a procedat instanța la diminuarea atât a taxei de timbru, cât și a onorariului de avocat, pentru acesta din urmă acordându-i-se reclamantei doar suma de 15.688,3 lei, față de 21.005,6 lei rezultată din chitanțele de plată avocat. Cu referire la prerogativa instanței de a cenzura cuantumul onorariului avocațial cuvenit, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată s-u reținut dispozițiile Deciziei nr. 1018/2011 pronunțată de Curtea Constituțională.

Totodată, Curtea de apel a mai reținut că avocatul, prin exercitarea profesiei sale, îndeplinește o activitate economică, activitate care constă în oferirea de bunuri sau servicii pe o piață liberă (Hotărârea din 19 februarie 2002, Cauza Wouters și alții pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene), însă, orice activitate se desfășoară „în condițiile legii", în consecință legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul solicitat.

Așa încât, prima instanță a aplicat și în această privință regula proporționalității, onorariul de avocat reprezentând 10% din valoarea pretențiilor admise, criteriu pe care Curtea de apel I-a apreciat ca fiind judicios, iar suma acordată este una rezonabilă în raport de natura și complexitatea pricinii și de munca prestată de avocat, în contextul în care a preluat Dosarul nr. 6160/11072007 promovat la 14 noiembrie 2007, la data de 16 aprilie 2010 (delegație fila 274, vol. I dosar), criticile apelantei SC P.D. SRL pe acest aspect neputând fi limitate întrucât soluția primei instanțe urmează a fi schimbată în parte sub aspectul cuantumul sumei acordate cu titlu de daune (12.926 + 22.449 + 41.248 = 76.623 lei, în loc de 186.883,43 lei, cât a acordat prima instanță), aplicând dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., cât și dispozițiile art. 2 din Legea nr. 146/1997 în forma în vigoare la data promovării acțiunii, 14 noiembrie 2007, rezultă că, proporțional pretențiilor admise, reclamanta este îndreptățită la restituirea sumei de 2.779 lei, cu titlu de taxă de timbru, la care urmează a fi adăugată suma de 15.668,3 lei reprezentând onorar avocat diminuat, rezultând în total suma de 18.447 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată pentru fond. Păstrând încheierea de îndreptare eroare materială, în ceea ce privește suma de 2.000 lei, onorar expert, totalul cheltuielilor de judecată la care este îndreptățită reclamanta SC P.D. SRL la fond este de 20.447 lei. Textul art. 281 C. proc. civ. are în vedere remedierea unor erori sau omisiuni cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul precum și orice astfel de erori strecurate în hotărâre.

Or, din lecturarea motivelor cererii de îndreptare eroare materială se observă că parte din așa-zisele erori sau omisiuni nu se circumscriu sferei de aplicare a textului de lege invocat. Eroarea materială în accepțiunea normelor legale citate vizează erori sau omisiuni de calcul sau orice alte erori care nu vizează judecata pe fond a cauzei și schimbarea soluției pronunțate de instanță. Admiterea unei astfel de cereri nu poate conduce la schimbarea soluției instanței de fond, eventualele neconcordanțe între solicitările formulate în cuprinsul acțiunii sau prevederi din norme legale neputând fi îndreptate prin intermediul căilor judiciare de atac.

Or, criticile privind diminuarea cheltuielilor de judecată constituie veritabile motive de apel, instanța de fond arătând atât în hotărârea propriu-zisă, cât și în încheierea ulterioară de îndreptare eroare materială că a operat reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, nefiind vorba de nicio omisiune sau greșeală de calcul. Cât privește onorariul de avocat C.G.N., în lipsa chitanțelor doveditoare, în mod corect a apreciat instanța că nu le poate include în calcul, fiind vorba de acte depuse la dosar ulterior deliberării. Prin încheierea din 16 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău. secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis, în parte, cererea de îndreptare eroare strecurată în dispozitivul Deciziei civile nr. 99 din 02 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 6160/110/2007, formulată de către petenta SC P.D.

SRL, în sensul că se va trece corect 41.248,43 lei, în loc de 41.248 lei (cunatumul chiriei acordat la fond și rezultat din înscrisurile din dosar). Împotriva Deciziei nr. 99 din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, și împotriva încheierii din 16 decembrie 2011 pronunțată de aceeași instanță a declarat recurs reclamanta SC P.D. SRL Bacău. Reclamanta P.T. și pârâta SC T. SRL Bacău au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 99/2012 din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Recursul declarat de reclamanta SC P.D. SRL Bacău vizează atât decizia cât și încheierea din 16 decembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, recurenta - reclamantă SC P.D. SRL arată că prin cererea de îndreptare eroare materială a evidențiat următoarele erori: