ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1034/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1034/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor, reține următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 190 din 25 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosarul

nr. 6160/110/2007, s-a admis în parte acțiunea reclamantei SC P.D. SRL, așa cum

a fost precizată, în contradictoriu cu SC T. SRL (fostă SC A.R. SRL Bacău) și a

fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 115.635 lei daune și suma de

41.248,43 lei achitată necuvenit. Totodată, s-a respins capătul de cerere

privind plata sumei de 12.929,6 lei reprezentând c/v obiectelor de inventar,

s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantei P.T., s-a respins ca nefondată

cererea reconvențională formulată de SC T. SRL (fostă SC T.A.R. SRL Bacău) în

contradictoriu cu reclamanta - pârâtă SC P.D. SRL și a fost obligată pârâta SC

T. SRL (fostă SC A.R. SRL Bacău) să achite reclamantei SC P.D. SRL suma de

22.872,92 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

În

motivarea acestei sentințe s-a reținut că la data de 27 aprilie 2005,

reclamanta a încheiat cu SC P. SA, contractul de închiriere, a unui spațiu

comercial, în suprafață de 948 mp situat în Bacău.

Contractul

a fost notat în C.F. din 06 iulie  2006.

Spațiul

închiriat este în suprafață de 948 mp compus din 255 mp anexe subsol, 185 mp

bucătărie, 304 mp sala mare si 204 mp sala mică.

Părțile

au convenit ca obiectul închirierii să fie pentru activitate de comerț,

depozitare birouri.

Reclamanta

a deținut și anterior același spațiu în baza unui contract de închiriere din

anul 2000.

În

afara imobilelor, reclamanta a preluat de la locatorul SC P. SA și anumite

obiecte de inventar și mijloace fixe (filele 87 și 88 vol. II dosar), dar

a și cumpărat alte obiecte de inventar și mijloace fixe (facturi la dosar)

pentru completarea necesarului activității de alimentație publică.

Nu

s-a putut reține apărarea pârâtei că obiectul contractului fiind comerț,

reclamanta nu putea desfășura activitate de alimentație publică deoarece

bunurile închiriate sunt specifice acestei activități.

Ulterior

notării dreptului de folosință în cartea funciară, A.V.A.S. în calitate de

creditor bugetar a vândut la licitație conform O.U.G. nr. 52/1998 bunurile SC P.

SA.

Licitația

a avut loc la data de 12 iulie 2006, când s-a încheiat procesul verbal,

bunurile fiind adjudecate în favoarea pârâtei.

Dintre

bunurile adjudecate fac parte și cele închiriate reclamantei.

Din

procesul verbal de licitație, rezultă că toți participanții au luat cunoștință

de condițiile vânzării.

Dintre

sarcinile ce grevează bunurile adjudecate a fost menționat contractul de

închiriere, (cantină) în favoarea reclamantei SC P.D. SRL.

Instanța

a constatat că deși părțile precizează că bunurile au fost vândute în procedura

falimentului în realitate conform procesului verbal de licitație menționat,

bunurile au fost vândute în executarea creanței A.V.A.S.

Deosebirea este esențială deoarece conform Legii nr. 85/2006,

acestea ar fi fost vândute libere de sarcini, ori nu este cazul dedus

judecății.

Pârâta

după preluarea imobilelor de la A.V.A.S. a propus reclamantei un nou contract

de închiriere cu clauze diferite, în mod special asupra prețului chiriei și

modalitatea de denunțare, cu care pârâta nu a fost de acord.

Rezultă

deci că asupra vechiului contract nu s-a perfectat o novație, deci raportul

juridic dintre părți nu este reglementat de dispozițiile art. 969-970 C. civ.,

ci ca o sarcină asupra bunurilor pârâtei.

Începând

cu data de 18 octombrie 2006 și până la 26 iunie  2007, pârâta prin prepușii

săi a obstrucționat reclamanta în desfășurarea activității, ridicând mai multe

bunuri mobile, întrerupând utilitățile (energie electrica, gaz metan)

deteriorând uși, pereți, planșeuri făcând impracticabilă activitatea de

alimentație publică.

Între

părți au avut loc mai multe litigii.

Datorită

acestor litigii, reclamantei nu i s-a mai prelungit Autorizația de funcționare

și Profil de Activitate din 17 octombrie 2006, așa cum rezultă din adresa din 12

octombrie 2007 a Primăriei Municipiului Bacău. (fila 85 vol. I).

Pentru

diverse fapte de distrugere, organele de cercetare și urmărire penală au dat

soluții de neîncepere a urmăririi penale, în special în temeiul art. 10 C. pen.

Rezultă

deci că nu a fost soluționată latura civilă.

În

discuție rămâne doar sentința penală nr. 814 din 12 noiembrie 2008 pronunțată

de Judecătoria Miercurea Ciuc, în Dosarul nr. 419/258/2008 desființată parțial

și rejudecată prin Decizia Penală nr. 78 din 12 mai 2009 a Tribunalului

Harghita, dar în aceasta cauză latura civilă, reprezentând daune morale

solicitate de reclamanta P.T., s-a soluționat în contradictoriu cu inculpatul H.I.,

pentru bunurile sustrase de inculpat ,,mese, scaune, scaune din sala principală,

mașina de gătit din bucătărie, două mese metalice, două fișete, o mașină de

tocat carne și un cântar."

Instanța

a constatat că, prin cumpărarea la licitație, asupra bunurilor ce au făcut

obiectul contractului de închiriere din 27 aprilie 2005, reclamanta nu a intrat

în deplina proprietate deoarece folosința ca dezmembrământ al dreptului de

proprietate a aparținut pârâtei, folosința devenind o sarcină ca urmare a

procesului verbal de licitație.

S-a

constatat că prin actele săvârșite pârâta nu a respectat dreptul de folosință

al reclamantei, care a fost instituit legal, pentru perioada 1 mai 2005 - 01

mai 2010, tulburând-o pe aceasta prin faptele prepușilor care sunt ale

societății însăși, în dreptul său public notat la cartea funciară și determinând-o

să-și întrerupă activitatea, astfel că în cauză se aplică principiile

răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 999-1000 C. civ.

Pentru

cele ce preced rezultă că pârâta prin prepușii săi a comis cu vinovăție mai

multe fapte care au împiedicat reclamanta să desfășoare activitatea de

alimentație publică, producându-i acesteia un prejudiciu, fiind lipsit de

echivoc raportul de cauzalitate.

Cu

privire la întinderea prejudiciului, instanța a apreciat că de plano, scopul

societății comerciale este de a realiza profit (Legii nr. 31/1990).

Profitul

nu a mai putut fi realizat, datorita întreruperii activității.

Având

în vedere că pentru expertiza contabilă s-a luat o perioada de referință

îndelungată (cinci ani), că s-au avut în vedere declarațiile publice și legale

ale reclamantei (bilanțuri, balanțe ) s-a apreciat că evaluarea prejudiciului

nerealizat este corectă pentru suma de 115.635 lei.

Instanța

a avut în vedere suma de 115.635 lei așa cum a rezultat din raportul de

expertiză la care au participat și achiesat și experții desemnați de fiecare

parte.

S-a

avut în vedere atât cantina, cât și chioșcul alimentar deoarece se prezumă că

acestea nu au putut funcționa decât împreună.

S-a

mai constatat că suma de 41.248,43 lei reprezentând ,,chirie" achitată

pârâtei ulterior încetării activității este o plată nedatorată, deoarece nu a

mai beneficiat de folosința bunului, motiv pentru care în baza dispozițiilor art.

1092 C. civ., instanța a admis acest capăt de cerere și a obligat pârâta să

restituie reclamantei suma achitată necuvenit pentru perioada mai 2009 - martie

2010.

Pentru

aceleași considerente, nerespectarea dreptului de folosință al reclamantei de

care a fost grevată, cumpărarea bunurilor la licitație, a respins și cererea

reconvențională a pârâtei de obligare a reclamantei la plata chiriei.

Cu

privire la capătul de cerere, al reclamantei privind obligarea pârâtei la plata

sumei de 12.929,6 lei reprezentând c/v bunurilor distruse, instanța l-a respins

motivat de faptul că nu s-a făcut dovada că acestea erau și sunt proprietatea

reclamantei.

Cu

privire la capătul de cerere privind daunele morale, instanța I-a respins ca

nefondat, deoarece nici una dintre reclamante nu a dovedit vreun prejudiciu de

imagine.

În

baza art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta - reclamantă, să achite

reclamantei - pârâte suma de 22.872, 92 lei reprezentând taxă de timbru, suma

de 7.184,62 lei la valoarea pretențiilor admise și onorariu avocat redus la

15.668,3 lei.

Ulterior,

prin încheierea din 31 mai 2011, pronunțată în cadrul aceluiași dosar, s-a

admis în parte cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantele

SC P.D. SRL Bacău și Pătrașcu Tereza, în contradictoriu cu SC T. SRL.

S-a

dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței nr. 190

din 25 februarie 2011, cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, care

este de 25.872,92 lei în loc de 22.872,92 lei, cum din eroare s-a trecut.

A

constatat prima instanță omisiunea de a lua în calcul suma de 3.000 lei,

reprezentând onorariu expert, achitată de reclamantă, restul cheltuielilor

fiind calculate corect : taxa de timbru fiind de 7.184,62 lei calculată la

valoarea pretențiilor admise, onorariu avocat C. și Asociații fiind de 15.688,3

lei prin reducerea acestuia, pentru faptul că acțiunea a fost admisă în parte.

Prima

instanță nu a analizat cheltuielile de judecată pentru avocat C.G.N., care nu

se aflau la dosar la data eliberării.

Atât

împotriva hotărârii, cât și împotriva încheierii au declarat apel în termen

legal toate părțile.

Prin Decizia nr. 99 din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, s-au

admis apelurile declarate de reclamanta SC P.D. SRL, împotriva sentinței 190

din 25 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău și de pârâta SC T. SRL,

împotriva aceleiași sentințe și a încheierii de îndreptare eroare materială din

31 mai 2011 pronunțată în același dosar și în consecință Curtea de apel:

A

schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pe pârâta SC T. SRL

să plătească suma de 12.926 lei reprezentând contravaloare lucrări, suma de

22.449 lei profit nerealizat și 41.248 lei chirie. A obligat pe pârâta SC T.

SRL să plătească 18.447 lei cheltuieli de judecată.

A

menținut dispozițiile sentinței privitoare la cererea reconvențională.

A

admis apelul SC T. SRL împotriva încheierii de îndreptare eroare în sensul că a

obligat pârâta la plata sumei de 20.447 lei.

A

respins apelul declarat de apelanta-reclamantă P.T. împotriva aceleiași

sentințe, ca nefondat.

A

obligat pe apelanta SC T. SRL să plătească suma de 5.428 lei cheltuieli de

judecată în apel.

A

obligat pe apelanta SC P.D. SRL să plătească suma de 1.555 lei cheltuieli de

judecată în apel.

În

motivarea acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Referitor

la încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reținând

și jurispridența C.E.D.O. (cauza Achino împotriva României și cauza Gheorghe

împotriva României), instanța de apel a reținut că cerințele procedurale

privind motivarea sunt îndeplinite, chiar dacă nu s-a răspuns în mod expres

fiecărui argument invocat de părți, din ansamblul hotărârii rezultă că

argumentele instanței sunt precedate de examinarea chestiunilor de fapt și de

drept ridicate în cauză, cât și a probatoriului administrat, acestea permițând

exercitarea controlului judiciar.

Cu

privire la existența elementelor răspunderii contractuale, curtea de apel,

reținând dispozițiile art. 2 cap. V din contractul de închiriere din 2005, art.

1420 pct. 3 C. civ., art. 1441 C. civ., art. 1182 C. civ., a constatat că SC T.

SRL. Bacău a invocat inopozabilitatea contractului din 27 aprilie 2005, deși nu

a contestat existența în sine a contractului și intabularea acestuia.

În

cauză, fiind vorba de o locațiune încheiată pe 5 ani, s-a procedat la

intabularea contractului, așadar, actul are dată certă de la momentul notării

dreptului de folosință în cartea funciară (încheierea din 6 iulie  2006 fila 28

dosar), care se plasează temporal anterior momentului adjudecării spațiului

respectiv în favoarea pârâtei, așa cum rezultă din procesul-verbal de licitație

din 12 iulie  2006 (fila 34 - 37 vol. I dosar).

Mai

mult, analizând conținutul respectivului proces-verbal, observă că toți

participanții au luat cunoștință de condițiile vânzării, care implica preluarea

imobilului „Cantină" grevat de sarcini, conform contractului de închiriere

din 2006 în favoarea SC P.D. SRL (fila 2 proces-verbal), fiind de acord să

liciteze în aceste condiții. După cum a reținut și prima instanță, a fost vorba

despre o vânzare la licitație publică, conform prevederilor O.U.G. nr. 51/1998

privind valorificarea unor active ale statului, active aparținând debitoarei SC

P. SA Bacău.

Pârâta

SC T. SRL a invocat existenta unui sechestru notat în cartea funciară de către

A.V.A.S. București anterior înscrierii dreptului de folosință (procesul verbal

de aplicare a sechestrului din 12 ianuarie 2006 încheiat de A.V.A.S. București

- vol. II dosar), conform încheierii din 18 ianuarie 2006 (vol. II).

Este

real că operațiunea de notare în cartea funciară a contractului de închiriere din

27 aprilie 2005 este ulterioară celei de notare a sechestrului și interdicției

de înstrăinare, însă, transmiterea dreptului de folosință a imobilului nu

constituie un act de înstrăinare, ci de administrare.

Mai mult, vorbim de un contract preexsitent încheiat cu mai

bine de un an înainte de aplicarea sechestrului, înscrierea în cartea funciară

nefiind, însă, o condiție de valabilitate, ci de opozabilitate față de terți a

respectivului contract.

S-a

reținut, în același timp, că potrivit dispozițiilor art. 64 din O.U .G. nr. 51/1998,

din momentul întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate

sunt indisponibilizate. Atâta timp cât durează executarea silită debitoarea nu

poate dispune de bunuri decât cu acordul A.V.A.S.

Or,

din conținutul procesului-verbal de adjudecare din 12 iulie  2006, imobilul

„Cantină" apărare ca fiind grevat de sarcini, constând în contractul de

închiriere discutat în cauză, așadar, însușit de creditoarea A.V.A.S., singura

îndreptățită să-l conteste.

Pârâta

SC A.R. SRL avea doar opțiunea de a accepta sau nu să participe la vânzarea la

licitație, în condițiile menționate în procesul-verbal de adjudecare.

Or,

semnând respectivul procesul-verbal, se consideră că și-a însușit inclusiv

faptul că activul în discuție era grevat de sarcini, devenind proprietară

conform dispozițiilor art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 51/1998, în condițiile

stipulate în procesul-verbal de licitație care constituie titlu de proprietate.

Verificând

stabilirea situației de fapt și aplicarea dispozițiilor legale incidente, din

perspectiva caracterului devolutiv al apelului, curtea de apel a apreciat că în

mod corect a calificat prima instanță faptele ilicite săvârșite de către pârâtă

(demersurile abuzive repetate începând cu 18 octombrie 2006 - 26 iunie 2007 au

lipsit reclamanta de exercițiul dreptului de folosință) ca fiind în legătură cu

contractul de închiriere, prin nerespectarea obligațiilor contractuale,

devenind incidente dispozițiile art. 1420 pct. 3 C. civ., art. 1427, art. 1428

C. civ.

Prin

cererea precizatoare depusă pentru termenul din 21 mai 2010 (fila 179 și următoarele

dosar), reclamanta SC P.D. SRL a evidențiat existența elementelor răspunderii

contractuale, cu precizarea că, în măsura în care unele dintre faptele

menționate în cererea sa nu au legătură cu derularea contractului, ele

îndeplinesc condițiile răspunderii civile delictuale, reglementate de

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. și art. 1000 C. civ. (răspunderea

comitenților pentru faptele prepușilor).

În

finalul precizărilor, au fost indicate temeiurile de drept ale cererii : art. 969,

art. 1073 C. civ. (răspunderea contractuală), dar și art. 998 - 999 C. civ. și art.

1000 C. civ. (răspunderea delictuală).

După

prezentarea aspectelor teoretice privind ambele forme de răspundere, instanța

de apel a statuat că, în cauză, nu se pune problema cumulului acestora, date

fiind ultimele precizări la acțiunea făcută de reclamantă, în sensul că temeiul

principal al acțiunii îl constituie răspunderea contractuală și numai pentru

faptele care nu au legătură cu derularea contractului s-a invocat răspunderea

delictuală.

Însă,

prima instanță a constatat că prin actele săvârșite, pârâta nu a respectat

dreptul de folosință al reclamantei, care a fost instituit legal pentru

perioada 1 mai 2005 -01 mai 2010, tulburând-o pe aceasta prin faptele

prepușilor care sunt ale societății însăși, determinând-o să-și întrerupă

activitatea, concluzionând că în cauză se aplică principiile răspunderii civile

delictuale prevăzute de art. 999 - 1000 C. civ.

Instanța

de apel a constatat, prin prisma celor anterior expuse, raportat la solicitarea

reclamantei, că această concluzie a primei instanțe este greșită, în cauză

urmând a face aplicarea condițiilor privind răspunderea civilă contractuală.

Astfel,

s-a reținut că pretențiile reclamantei trebuie limitate la obiectul

contractului de închiriere din 27 aprilie 2005 (fila 26 vol. I), reprezentat de

suprafața de 948 mp spațiu situat în Bacău, pentru activitatea de comerț,

depozitare, birouri, compus din anexe subsol, bucătărie, sală mare și sală mică

- având destinație „cantină", în care nu se include și chioșcul alimentar.

Așa încât, beneficiul nerealizat aferent respectivului chioșc nu a fost luat în

calcul de instanță, avându-se în vedere la determinarea profitului nerealizat

pentru perioada octombrie 2006 - aprilie 2010 calculul efectuat de către

pârâtă, astfel cum rezultă din tabelul de la fila 49 - vol. IV dosar, calcul ce

are în vedere datele expertizei contabile, cât și profitul realizat astfel cum

a fost declarat de reclamantă în perioada 2000 - 2006.

Prin

urmare, a rezultat suma de 22.449,09 lei la care a fost obligată pârâta, cu

titlu de profit nerealizat, în locul sumei de 115.635 lei acordat de prima

instanță, reclamanta fiind îndreptățită, așadar, numai la repararea pagubelor

previzibile, în condițiile în care cauza beneficiului nerealizat a fost lipsa

unei folosințe liniștite, iar nu lipsa de folosință efectivă.

Cât

privește pretențiile formulate în cadrul cererii reconvenționale de acordare a

chiriei pentru perioada iunie 2007 - începutul anului 2009, estimată la suma de

10.000 lei, considerentele primei instanțe completate cu cele expuse anterior

conturează caracterul nefondat al respectivei cereri, așa încât instanța de

apel nu a primit motivul de apel pe acest aspect, al respingerii cererii

reconvenționale.

Locatorul

nu este îndreptățit a primi prețul locațiunii, atâta vreme cât, în baza unui

contract de închiriere perfect valabil, nu și-a îndeplinit obligația

corelativă, aceea de a asigura folosința liniștită a bunului pe perioada

locațiunii.

În

ceea ce privește obligarea pârâtei la plata contravalorii obiectelor de

inventat apelanta-reclamantă a arătat că prejudiciul a fost dovedit și cuantificat

prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză (expert M.G.), valoarea

de inventar a bunurilor distruse la data de 18 octombrie   2006 fiind de

12.929,60 lei.

Curtea

de apel a constatat că cererea inițială de chemare în judecată viza obligarea

pârâtei la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând mijloace fixe distruse. La pct.

2 din acțiune s-a arătat că este vorba despre o serie de bunuri mobile pe care

societatea le deținea de la SC P. SA, cât și despre mai multe bunuri

proprietatea sa, distruse cu ocazia incidentului din data de 18 octombrie 2006.

Fapta de distrugere a constituit obiectul de cercetare penală în Dosarul nr. 6260/P/2006

a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău și ulterior a Dosarului nr. 319/258/2008,

soluționat definitiv de către Curtea de Apel Tg.Mureș.

Ulterior,

prin cererile precizatoarea formulate pentru termenul din 25 iunie  2010 (fila

192 și urm. vol. III dosar Tribunalul Bacău) respectiv pentru termenul din 21

mai  2010 (fila 179 și urm. vol. III) reclamantele au solicitat obligarea

pârâtei la plata sumei de 510.000 lei, reprezentând prejudiciu material, din

care 500.000 lei profit nerealizat și 10.000 lei mijloace fixe distruse,

precizate ca fiind 24.670, 63 lei.

Au

arătat că este vorba este vorba despre o evaluare provizorie în ceea ce

privește mijloacele fixe distruse, urmând ca valoarea prejudiciului să fie

stabilită printr-o expertiză tehnică.

În

Dosarul penal nr. 319/258/2008 al Judecătoriei Miercurea Ciuc (vol. III - fila

66 dosar) s-a reținut că „inculpatul H.I., în calitate de angajat al societății

pârâte SC A.R. SRL s-a deplasat la Cantina P., însoțit de o echipă de 20 de

muncitori angajați ai societății, pentru a prelua bunurile mobile identificate

în anexa la procesul-verbal de adjudecare, deși partea vătămată P.T. Ie-a adus

la cunoștință faptul că bunurile sunt în posesia societății SC P.D. SRL în baza

unui contract de închiriere încă valabil".

În prezenta cauză, tribunalul a reținut că reclamanta SC P.D.

SRL a preluat de la SC P. SA și anumite obiecte de inventar și mijloace fixe (fila

87 - 88 vol. II dosar) și suplimentar a cumpărat alte astfel de bunuri, obiecte

de inventar pentru completarea necesarului activității de alimentație publică.

Însă,

concluzia instanței a fost în sensul că nu s-a făcut dovada că bunurile

respective erau și sunt proprietatea reclamantei.

Or,

după cum însăși pârâta SC A.R. SRL a recunoscut în întâmpinare (fila 2 - 3 vol.

III dosar) faptele și rezultatul acestora sunt cuprinse în hotărârile penale

definitive, așa încât nu mai pot fi contestate.

Mijloacele

fixe distruse au fost individualizate în cererea precizatoare (fila 16-17 vol.

I dosar și filele 41 și următoarele - vol. III) și identificate în tabelul cu

obiectele de inventar provenite din mijloace fixe și mijloacele fixe propuse pentru

închiriere către SC P.D. SRL de către SC P. SA Bacău (tabel filele 87 - 88 vol.

IV dosar).

Din

procesul-verbal de predare-primire și anexa la acesta (filele 89 - 90 dosar vol.

III) rezultă că s-a procedat la predarea respectivelor bunuri, iar acestea sunt

în stare de funcționare și corespund calificativ cerințelor pentru care au fost

achiziționate, urmând ca în momentul restituirii să fie preluate de SC P. SA în

aceeași stare calitativă de funcționare. în cazul deteriorării acestea vor fi

înlocuite pe cheltuiala chiriașului, în aceleași condiții de calitate (anexa la

procesul-verbal din 7 noiembrie 2000 - fila 90 vol. III).

A

precizat reclamanta prin apărător (încheierea din 04 iunie  2010) că bunurile

indicate în tabelul anexă la raportul de expertiză (expert contabil G.) - fila

41 vol. III dosar sunt bunuri proprii ale societății reclamante.

Pe

de altă parte, SC A.R. SRL Bacău a arătat că bunurile indicate de reclamantă

menționate de aceeași expertiză, au fost solicitate și în Dosarul penal nr. 319/258/2008

al Judecătoriei Miercurea Ciuc, iar instanța de fond a respins pretențiile SC P.D.

SRL, soluție menținută și prin decizia de apel, care nu a mai fost modificată

sub nici o formă în recurs. în aceste condiții a apreciat pârâta că există

autoritate de lucru judecat în fața instanței civile (art. 22 alin. (1) C.

proc. civ.), în măsura în care instanța, soluționând acțiunea civilă, nu a

înțeles să pună în sarcina pârâtei SC A.R. SRL aceste despăgubiri.

În

al doilea rând, trecând peste autoritatea de lucru judecat și peste

ambiguitățile în apărarea reclamantei, a precizat pârâta că respectiva cerere

apare ca inadmisibilă prin prisma dispozițiilor art. 20 C. proc. pen. și a

faptului că acele bunuri apar în cercetarea pe fond.

În

privința bunurilor sustrase, constând în principal în mobilier, s-a reținut că

SC P.D. SRL avea calitatea de posesor în baza contractului de închiriere și

curtea observă că în sentința penală s-a reținut că instanța penală nu s-a

putut pronunța asupra prejudiciului material provocat prin distrugerile produse

ca urmare a activității inculpatului H.I., având în vedere că obiectul

judecății nu a fost cel de distrugere și dată fiind neindividualizarea

prejudiciului material, motiv pentru care a respins pretențiile.

Instanța

de recurs a menținut soluția dată în apel de Tribunalul Harghita, prin care s-a

dispus aplicarea amenzii penale, iar în ceea ce privește latura civilă a

considerat că, odată cu schimbarea încadrării juridice, temeiul despăgubirilor

civile nu mai subzistă, respingând capătul de cerere privitor la acestea și

obligând inculpatul la plata daunelor doar pentru săvârșirea infracțiunii de

lovire și alte violențe față de P.L.

Într-adevăr,

potrivit dispozițiilor art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței

penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă

acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o

și a vinovăției acesteia.

În

acest context, observă că instanța penală a stabilit cu putere de lucru judecat

existența unor fapte ilicite, prin succesiunea de fapte abuzive a salariaților

societății pârâte SC A.R. SRL în incinta spațiului legal închiriat de către

reclamanta SC P.D. SRL, contrar obligației de a nu face, de a se abține de la

orice act sau fapt care ar putea tulbura folosința utilă și pașnioă a

spațiului.

Însă,

în privința laturii civile, s-a observat că instanța penală, Judecătoria

Miercurea Ciuc, schimbând încadrarea juridică a faptei cu care a fost sesizată

prin rechizitoriu, a respins pretențiile civile, reținând că din valoarea

totală a despăgubirilor materiale solicitate de către cele două părți civile SC

P.D. SRL și P.T., în sumă de 47.000 lei, întrucât acestea nu s-au preocupat în

cursul dezbaterilor să precizeze cât din respectiva sumă reprezintă prejudiciul

unuia din reclamante și cât al celeilalte.

A

mai reținut că inculpatul H.I. nu a fost trimis în judecată pentru infracțiunea

de distrugere, condiție în care, partea din prejudiciu întemeiată pe

distrugerile produse ca urmare a unei astfel de activități a inculpatului, este

neîntemeiată, în această categorie încadrându-se pretențiile părții civile

Patrașcu Loredana, precum și distrugerile aduse restaurantului.

Tribunalul

Harghita, ca instanță de apel, a arătat că obiectul cercetării este cel stabilit

în rechizitoriu, parchetul stabilind prin acesta obiectul și anume, luarea unor

bunuri asupra cărora SC A.R. SRL are un drept de proprietate, în cauză nefiind

vorba de bunuri aparținând SC P.D. SRL, iar inculpatul H.I. nu a avut calitatea

de reprezentant la societății proprietare a bunurilor, ci de mandatar.

În

aceste condiții neexistând fapta de instigare la furt calificat, instanța de

apel a pronunțat soluția de achitare, modificare care a afectat și modul de

soluționare al laturii civile, în sensul constatării acțiunii părții civile P.T.

ca neîntemeiată.

Instanța

de apel a reținut că, dincolo de incidența ispozițiilor art. 22 C. proc. pen.,

analiza instanței penale în ceea ce privește pretențiile civile a fost

cantonată în limitele sesizării sale prin rechizitoriu cu latura penală, că a

avut în vedere numai bunurile transmise în posesia reclamantei SC P.D. SRL

odată cu spațiul închiriat, iar nu și bunurile proprii ale societății, astfel

cum rezultă din facturile depuse la dosar (filele 156 și următoarele - vol.

III) și că, practic, hotărârea penală nu-i este opozabilă societății pârâte SC

A.R. SRL (SC T. SRL), deci nu se poate prevala de aceasta în prezenta cauză.

Așadar,

condițiile autorității de lucru judecat nu sunt îndeplinite.

În

privința bunurilor mobile corporale, posesorul este prezumat proprietar.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1909 C. civ., în principiu, posesorul unui

lucru mobil devine proprietarul lucrului posedat chiar din momentul și prin

faptul posesiei.

Mijloacele

fixe distruse la data de 18 octombrie 2006 astfel cum au fost individualizate

în cererea precizatoare (filele 16-17 vol. I) au fost evaluate la valoarea de

inventar prin expertiza contabilă efectuată în cauză (fila 277 și următoarele -

vol. III), ocazie cu care experții desemnați au expertizat facturile cu care au

fost achiziționate bunurile enumerate la fila 41 dosar.

Au

stabilit experții că la data intrării în patrimoniul reclamantei (2002, 2003,

2004 și 2006) bunurile au fost evaluate la costul de achiziție, care este

același cu prețul de cumpărare, fiind înregistrate în evidența contabilă ca

bunuri de natura obiectelor de inventar, contravaloarea totală a acestora de

12.929,60 lei fiind inclusă pe cheltuieli integral la data achiziției. Bunurile

nu au fost evaluate cu ocazia întocmirii situațiilor financiare anuale, astfel

că valoarea de inventar este egală cu valoarea de achiziție - au stabilit

experții.

În

ceea ce privește această categorie de bunuri, prin obiecțiunile la expertiză,

societatea pârâtă a arătat că este de necontestat faptul că ne aflăm în

prezența unei răspunderi civile delictuale, iar prejudiciul l-ar constitui,

teoretic, contravaloarea bunurilor de la momentul distrugerii, 18 octombrie   2006,

cu care s-ar fi diminuat patrimoniul reclamantei.

S-a

susținut că trebuia stabilită valoarea bunurilor de la momentul pretinsei

distrugeri, calculată în raport cu valoarea de achiziție și uzura

corespunzătoare, susținere neîntemeiată întrucât obiectivul la expertiză viza

calcularea valorii de inventar a bunurilor.

A

mai susținut apelanta-pârâtă, prin întâmpinarea depusă în apel, că instanța ar

fi trebuit să aibă în vedere principiul executării în natură a obligației,

susținere nefondată, în contextul în care vorbind de bunuri „distruse",

iar nu „luate", „ridicate", imposibilitatea executării în natură este

evidentă, faptele de distrugere fiind reținute prin rechizitoriu Dosar nr. 319/258/2008.

Apelul reclamantei SC P.D. SRL, sub aspectul acordării

contravalorii bunurilor - obiect de inventar, în cuantum de 12.926 lei, s-a

constatat că este fondat, acest capăt de cerere fiind admis de instanța de

apel.

S-a reținut, totodată, că reclamanta este îndreptățită

la plata sumei de 41.248,43 lei, reprezentând chirie, achitată pârâtei ulterior

încetării activității, pentru perioada mai 2009 - martie 2010, întrucât nu a

mai beneficiat de folosința spațiului, soluția primei instanțe pe acest capăt

de cerere fiind corectă.

Cât

privește apelul reclamantei P.T., vizând acordarea de daune morale, în cuantum

de 500.000 lei, s-a invocat atingerea adusă dreptului la reputație, la

prestigiu profesional, în sensul că acțiunile pârâtei s-au răsfrânt asupra

activității societății reclamante, cât și asupra imaginii persoanei

răspunzătoare de bunul mers al societății.

Curtea

de Apel a reținut că, în materia daunelor morale atât jurisprudența națională,

cât și a C.E.D.O., atunci când acordă astfel de despăgubiri, nu operează cu

criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o

apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la

tratamentul la care persoana a fost supusă prin faptele ilicite repetate ale

pârâtei și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața

sa profesională și particulară.

Prin

urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse

acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel

posibilitatea să aprecieze gravitatea și intensitatea lor și să dispună

repararea prejudiciului moral produs.

Or,

din lecturarea argumentelor folosite de reclamantă în susținerea pretențiilor

sale, s-a observat că aceasta leagă prejudicierea imaginii societății de

imaginea personală a apelantei, prin faptul că acțiunile pârâtei s-au răsfrânt

asupra societății reclamante și implicit asupra imaginii reclamantei P.T.

Practic, aceasta din urmă se identifică cu societatea al cărui administrator

este.

Or,

în mod corect a apreciat prima instanță că reclamanta nu a dovedit în ce măsură

i-a fost afectat personal dreptul la imagine, soluția de respingere a cererii

impunându-se ca atare.

Cât

privește modul de acordare a cheltuielilor de judecată, reține că la baza

obligației de acoperire a acestora se află culpa procesuală, partea din vina

căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute în mod

nejustificat de către cealaltă parte.

Instanța

de apel a reținut ca fondată critica apelantei-pârâte SC T. SRL referitoare la

acordarea sumei reprezentând onorariu expert de 3.000 lei, în contextul în care

din chitanțele anexate la dosar rezultă că reclamanta SC P.D. SRL a achitat

doar parte din acesta, respectiv suma de 2.000 lei (chitanța fila 200 dosar),

restul de 1.000 lei fiind achitat de către SC T. SRL (fila 201 dosar).

Așa

încât suma acordată de instanță cu acest titlu a fost în limita în care s-a

plătit, încheierea de îndreptare eroare materială fiind schimbată în acest

sens.

Cât

privește taxa de timbru, instanța a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art.

274 și art. 276 C. proc. civ., suma acordată cu acest titlu fiind proporțională

cu pretențiile admise și, mai ales, în limita sumei achitate în mod efectiv de

către reclamantă.

Sub

acest aspect, s-a observat că apelanta-reciamantă a solicitat suma de 19.402,56

lei, invocând mențiunea înserată în încheierea de ședință din 09 ianuarie 2008

(fila 18 dosar) prin care instanța i-a pus în vedere să achite taxa de timbru

în cuantumul respectiv, de 19.402,56 lei.

Dincolo

de faptul că reclamanta nu s-a conformat acestei obligații, aceasta nu a

achitat pe tot parcursul judecății în fața primei instanțe decât suma de 15.457

lei (filele 9, 12, 223, 246, 247 - vol. I dosar), reprezentând taxă judiciară

de timbru așa încât pretențiile acesteia ar fi trebuit să vizeze această sumă,

iar nu ceea ce i-a pus în sarcină instanța.

Dacă

în ceea ce privește cheltuielile de judecată alcătuite din onorariu de expert,

prin admiterea în parte a acțiunii, instanța a statuat că nu poate aplica

regula proporționalității, asupra taxei de timbru și onorariului de avocat

dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile.

Astfel,

în mod justificat a procedat instanța la diminuarea atât a taxei de timbru, cât

și a onorariului de avocat, pentru acesta din urmă acordându-i-se reclamantei

doar suma de 15.688,3 lei, față de 21.005,6 lei rezultată din chitanțele de

plată avocat.

Cu

referire la prerogativa instanței de a cenzura cuantumul onorariului avocațial

cuvenit, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată s-u reținut

dispozițiile Deciziei nr. 1018/2011 pronunțată de Curtea Constituțională.

Totodată,

Curtea de apel a mai reținut că avocatul, prin exercitarea profesiei sale,

îndeplinește o activitate economică, activitate care constă în oferirea de

bunuri sau servicii pe o piață liberă (Hotărârea din 19 februarie 2002, Cauza

Wouters și alții pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene), însă,

orice activitate se desfășoară „în condițiile legii", în consecință

legiuitorul a apreciat că valoarea onorariului trebuie să fie proporțională cu

serviciul prestat, instituind astfel posibilitatea limitării sale în cazul în

care nu există un just echilibru între prestația avocațială și onorariul

solicitat.

Așa

încât, prima instanță a aplicat și în această privință regula

proporționalității, onorariul de avocat reprezentând 10% din valoarea pretențiilor

admise, criteriu pe care Curtea de apel I-a apreciat ca fiind judicios, iar

suma acordată este una rezonabilă în raport de natura și complexitatea pricinii

și de munca prestată de avocat, în contextul în care a preluat Dosarul nr. 6160/11072007

promovat la 14 noiembrie 2007, la data de 16 aprilie 2010 (delegație fila 274,

vol. I dosar), criticile apelantei SC P.D. SRL pe acest aspect neputând fi

limitate întrucât soluția primei instanțe urmează a fi schimbată în parte sub

aspectul cuantumul sumei acordate cu titlu de daune (12.926 + 22.449 + 41.248 =

76.623 lei, în loc de 186.883,43 lei, cât a acordat prima instanță), aplicând

dispozițiile art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 2

din Legea nr. 146/1997 în forma în vigoare la data promovării acțiunii, 14

noiembrie 2007, rezultă că, proporțional pretențiilor admise, reclamanta este

îndreptățită la restituirea sumei de 2.779 lei, cu titlu de taxă de timbru, la

care urmează a fi adăugată suma de 15.668,3 lei reprezentând onorar avocat

diminuat, rezultând în total suma de 18.447 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată pentru fond.

Păstrând

încheierea de îndreptare eroare materială, în ceea ce privește suma de 2.000

lei, onorar expert, totalul cheltuielilor de judecată la care este îndreptățită

reclamanta SC P.D. SRL la fond este de 20.447 lei.

Textul art. 281 C. proc. civ. are în vedere remedierea unor

erori sau omisiuni cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau

cele de calcul precum și orice astfel de erori strecurate în hotărâre.

Or,

din lecturarea motivelor cererii de îndreptare eroare materială se observă că

parte din așa-zisele erori sau omisiuni nu se circumscriu sferei de aplicare a

textului de lege invocat.

Eroarea

materială în accepțiunea normelor legale citate vizează erori sau omisiuni de

calcul sau orice alte erori care nu vizează judecata pe fond a cauzei și

schimbarea soluției pronunțate de instanță.

Admiterea

unei astfel de cereri nu poate conduce la schimbarea soluției instanței de

fond, eventualele neconcordanțe între solicitările formulate în cuprinsul

acțiunii sau prevederi din norme legale neputând fi îndreptate prin intermediul

căilor judiciare de atac.

Or,

criticile privind diminuarea cheltuielilor de judecată constituie veritabile

motive de apel, instanța de fond arătând atât în hotărârea propriu-zisă, cât și

în încheierea ulterioară de îndreptare eroare materială că a operat reducerea

cuantumului cheltuielilor de judecată, nefiind vorba de nicio omisiune sau

greșeală de calcul.

Cât

privește onorariul de avocat C.G.N., în lipsa chitanțelor doveditoare, în mod

corect a apreciat instanța că nu le poate include în calcul, fiind vorba de

acte depuse la dosar ulterior deliberării.

Prin

încheierea din 16 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău. secția a

ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal s-a admis, în parte, cererea

de îndreptare eroare strecurată în dispozitivul Deciziei civile nr. 99 din 02

decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 6160/110/2007,

formulată de către petenta SC P.D. SRL, în sensul că se va trece corect

41.248,43 lei, în loc de 41.248 lei (cunatumul chiriei acordat la fond și

rezultat din înscrisurile din dosar).

Împotriva

Deciziei nr. 99 din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, și împotriva încheierii din

16 decembrie 2011 pronunțată de aceeași instanță a declarat recurs reclamanta SC

P.D. SRL

Bacău.

Reclamanta

P.T. și pârâta SC T. SRL Bacău au declarat recurs împotriva Deciziei nr. 99/2012

din 2 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal.

Recursul

declarat de reclamanta SC P.D. SRL Bacău vizează atât decizia cât și încheierea

din 16 decembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal.

În

motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 16 decembrie 2011 a

Curții de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, recurenta - reclamantă SC P.D. SRL arată că prin cererea de îndreptare

eroare materială a evidențiat următoarele erori:

1.

Suma de 22.449 lei reprezentând „profit nerealizat" este în mod cert o

eroare materială, aceasta nerezultând din nicio probă aflată la dosarul cauzei.

2.

Suma de 12.926 lei nu reprezintă contravaloare lucrări, ci contravaloare bunuri

de inventar.

3.

Valoarea corectă a bunurilor de inventar nu este 12.926 lei ci 12.929 lei așa

cum reiese din raportul de expertiză contabilă judiciară aflat la dosar și așa

cum s-a solicitat în apel de către SC P.D. SRL.

4.

Cuantumul chiriei acordat la fond și care reiese din înscrisurile de la dosar

este de 41.248,43 lei, nu de doar 41.248 lei așa cum reține instanța de apel.

5.

Valoarea cheltuielilor de judecată acordate în cauză pentru fond este neclară.

întrucât instanța acordă două cuantumuri diferite. Astfel, instanța precizează

inițial că obligă pârâta la plata sumei de 18.447 lei, dar ulterior revine și

precizează că admite cererea reconvențională a pârâtei la îndreptarea de eroare

materială și o obligă pe aceasta la plata sumei de 20.447 lei. Totodată, în mod

eronat admite cererea reconvențională diminuând cuantumul onorariului

expertului de la 3.000 la 2.000 lei, întrucât s-a făcut dovada în dosar cu

înscrisuri în sensul achitării cuantumului integral.

6.

Cuantumul cheltuielilor de judecată acordat pentru fond este insuficient

întrucât nu acoperă nici măcar valoarea taxei de timbru achitate. în fapt,

cheltuielile de judecată sunt în cuantum total de 66.798,32 lei, incluzând și

cheltuielile din apel.

Susține

că din aceste 6 erori materiale instanța nu a analizat si nu s-a pronunțat

decât asupra capătului de cerere privind suma de 41.248, 43 lei, consemnată în

mod greșit inițial ca 41.248 lei.

Recurenta

apreciază că se impune admiterea recursului și pe cale de consecință

îndreptarea erorilor materiale învederate.

Prin

criticile aduse deciziei recurate, încadarate în drept în dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta -reclamantă SC P.D. SRL Bacău susține

următoarele:

1.

Decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pentru care aceasta nu ia în

considerare raportul de expertiză și, pe cale de consecință, reduce

semnificativ daunele acordate de instanța de fond, de la 115.635 lei la 22.499

lei. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

În

susținerea acestui motiv de recurs, se arată că în mod nelegal instanța de apel

a înlăturat unicul mijloc de probă care evalua întinderea prejudiciului,

respectiv raportul de expertiză și fără a motiva de ce îl exclude apreciază

asupra diminuării cuantumul prejudiciului probat de 115.635 lei (calculat

astfel de un expert pe baza documentelor contabile), la doar 22.449 lei.

Consideră

că distincția reținută de instanța de apel între folosința utilă și folosința

efectivă a lucrului este falsă, în realitate, spațiul închiriat a fost adus în

stare de neîntrebuințare așa cum s-a arătat, cu ocazia prezentării situației de

fapt (parag. 12-17 din prezentul recurs), iar recurenta -reclamantă a fost

lipsită de folosința efectivă a spațiului închiriat.

Astfel,

pentru a ajunge la suma de 22.449,09 lei instanța a ignorat concluziile

raportului de expertiză și și-a însușit susținerile pârâtei. în fapt, fără a

motiva de ce. instanța de apel folosește un calcul realizat de pârâtă și

exclude calculul expertului care a arătat că beneficiul nerealizat se ridică la

115.635 lei pentru cantină + chioșc, din care 99.768 pentru Cantină.

2.

Decizia instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, aceasta

reținând în mod greșit că, în speță, răspunderea delictuală și cea contractuală

nu pot fi reținute cumulativ. Astfel, recurenta nu este despăgubită pentru

prejudiciile cauzate de nefolosința chioșcului (art. 304 pct. 9 C.proc. civ.).

Susține

că instanța de apel înlătură în mod nelegal o parte din daunele cuvenite

recurentei-reclamante în temeiul răspunderii civile delictuale, răspundere

atrasă de faptele ilicite săvârșite de intimată, altele decât nerespectarea

obligațiilor contractuale.

Consideră

că, în speță, sunt incidente ambele tipuri de răspundere. într-adevăr, între

recurentă și intimată a existat un contract ce a avut ca obiect închirierea

cantinei, contract ce nu a fost respectat de pârâtă. Chioșcul aferent cantinei,

și care funcționează doar împreună cu acesta din urmă, s-a aflat în folosința

reclamantei, lucru necontestat de pârâtă, chiar dacă nu a făcut obiectul

contractului de închiriere. Din documentele contabile puse la dispoziție de

către recurentă pentru efectuarea expertizei reiese clar faptul că aceasta a

înregistrat venituri din activitatea chioșcului alimentar, venituri care au

fost sistate odată cu încetarea activității cantinei. în concluzie,

nefolosința" cantinei a dus la nefolosința chioșcului, fapt ilicit creator

de prejudicii.

Astfel,

recurenta-reclamanta a cerut să fie despăgubită pentru nerespectarea

contractului (răspundere contractuală) și, adițional, pentru încălcarea altor

obligații, extracontractuale, printre care se numără și lipsirea de folosința

liniștită a chioșcului, distrugerea unor bunuri și lucrări (răspundere

delictuală).

Susține

că ar fi inechitabil ca reclamanta să nu-și poată recupera întreaga pagubă prin

alăturarea celor două tipuri de răspundere, atâta timp cât o parte dintre;

prejudicii nu se circumscriu neexecutării contractului, ci au drept izvor fapte

ilicite diferite de cea a neexecutării contractului. Astfel, regula că

răspunderea delictuală este înlăturată de cea contractuală, ca răspundere cu

caracter special, trebuie interpretată în sensul reparării integrale a

prejudiciului și nu al ignorării tuturor faptelor ilicite extracontractuale ori

de câte ori părțile unui litigiu au încheiat un contract valabil.

În

consecință, recurenta-reclamanta nu a primit o despăgubire integrală a

prejudiciului suferit prin multitudinea de fapte nelegale săvârșite de intimata-pârâtă.

3.

Decizia instanței de apel este nelegală în ceea ce privește acordarea parțială

a cheltuielilor de judecată (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta

consideră că diminuarea daunelor acordate de instanța de fond este nelegală din

cauza aplicării greșite a legii prin înlăturarea răspunderii civile delictuale

ca temei al reparării prejudiciilor. Pe cale de consecință, și diminuarea

cheltuielilor de judecată în funcție de pretențiile admise, întemeiată pe art. 276

C. proc. civ., este nelegală.

Susține

că diminuarea cheltuielilor de judecată făcută de către instanța de apel

trebuie să ilustreze clar care este metoda de calcul prin care a ajuns la suma

respectivă.

Invocând

Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nr. 448/201,

în care s-a statuat faptul că dovezile cheltuielior de judecată efectuate în

primă instanță pot fi depuse și în apel, fiind considerată nelegală neacordarea

cheltuielilor pe motiv că nu au fost dovedite în prima instanță, consideră că

neincluderea onorariului avocatului C.G.N. în calculul cheltuielilor de

judecată este nelegală.

În

opinia sa, cuantumul cheltuielilor de judecată la care ar fi trebuit obligată

intimata este de 66.798,32 lei (3.000 lei onorariu expert, achitat în

totalitate de recurentă, așa cum reiese din nota de evaluare pentru onorariu

suplimentar-fila 273, 19.830,56 lei taxa de timbru = 19.402,56 lei pentru fond

+ 428 pentru apel, 31.757,76 lei onorariu avocat C. și Asociații S.C.A. =

21.005,6 lei fond + 10.752,16 lei apel și 12.210 lei onorariu alți avocați

fond.)

În

concluzie, recurenta - reclamantă SC P.D. SRL Bacău solicită admiterea

recursului și modificarea în parte a deciziei recurate în sensul obligării

intimatei la plata sumei de 115.635 lei, reprezentând beneficiul nerealizat

(așa cum a fost stabilit prin raportul de expertiză) și obligarea pârâtei la

plata integrală a cheltuielilor de judecată în cuantum de 66.798,32 lei ( în

conformitate cu documentele justificative aflate la dosar).

Pârâta SC T. SRL Bacău a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate

de instanța de apel, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

apel și care a fost considerat neîntemeiat a fost ideea de inopozabilitate a

contractului de închiriere avansată de către pârâta Tehnostrade.

Consideră

că instanța de apel în mod greșit a statuat că actul de închiriere este un act

de administrare care nu ar intra sub incidența dispozițiilor art. 58 și 64 O.U.G.

nr. 51/1998 și chiar dacă ar intra, singura îndreptățită la contestarea

eventualei încălcări a interdicției de a dispune, ar fi A.V.A.S (adjudecatarul

rămânând obligat să respecte un astfel de act necontestat în baza art. 1441 C.

civ., dacă sunt respectate condițiile textului).

Este

adevărat că, de regulă, contractul de închiriere este un act de administrare,

însă, pentru un nou proprietar, fie ca urmare a vânzării, fie ca urmare a

adjudecării în urma unei executări silite, un astfel de act nu mai are o

asemenea semnificație inofensiva, întrucât afectează în mod direct atributele

proprietății.

Nu

contestă recurenta - pârâtă nici faptul că el nu constituie un act de

dispoziție ca să intre în mod direct, prin natura lui cea mai gravă în cazul

indisponibilizarii, sub incidența dispozițiilor art. 64 O.U.G. nr. 51/1998 care

tind să conserve intact patrimoniul executatului, cu prioritate, sub aspectul

proprietății.

Păstrându-și

însă natura lui proprie, actul în discuție rămâne supus dispozițiilor generale

procedural civile care completează, în lipsa unor mențiuni proprii și

contradictorii, orice dispoziție specială în materia executării silite (art. 721

C. proc. civ.).

Susține

că această interpretare vine și din necesitatea de a asigura aceeași protecție

tuturor potențialilor adjudecări împotriva actelor care tind să afecteze un

patrimoniu de executat care, de regulă, în această materie, trebuie să rămână

intact de la momentul indisponibilizarii,dar si din nevoia de a asigura

stabilitatea patrimoniala a debitorului, începând cu acest moment al începerii

executării, întrucât participarea la vânzări silite nu reprezintă doar un act

de voință, ci si un efort financiar și poate mai mult decât atât.

În

aceste condiții, apreciază că, garanția intenționată de legiuitor cu titlu

general la art 497 alin. (4), art. 498, 518, 519 C. proc. civ. este aplicabilă

pe deplin și în acest caz, în care contractul ar putea fi considerat valabil și

opozabil adjudecatarului, în baza art. 1441 C. civ., dacă data sa certă s-ar fi

plasat înaintea datei la care procesul verbal de sechestru a fost întabulat (19

ianuarie 2006).

Cum

data certă a contractului de închiriere pe care reclamanta l-a opus pârâtei

de-a lungul timpului este 6 iulie 2006 (data întabulării), recurenta - pârâtă

apreciază că a rămas un terț desăvârșit față de acest act începând cu 12 iulie

2005, data adjudecării și un proprietar cu drepturi depline, conform art. 74 O.U.G.

nr. 51/1998.

Ori,

în lipsa unor raporturi contractuale întemeiate pe contractul în discuție și a

unor drepturi de folosința legitime derivate dintr-un astfel de raport,

consideră că nu putem vorbi de răspundere sau de încălcări ale unor obligații

corelative unor astfel de drepturi. De asemenea, nici chiria solicitată de

reclamantă nu ar mai fi admisibilă, atâta timp cât cauza ei, în aceste

condi