ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1553/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1553/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursurilor, din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 562 din

10 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția comercială și de

contencios administrativ, s-a admis cererea privind pe reclamanta SC D.B. SA în

contradictoriu cu pârâta SC C.E.E.R. SA și a fost obligată pârâta să achite reclamantei

suma de 352.800 euro cu titlu de daune interese și suma de 43.092,65 lei cu

titlu cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 01

aprilie 2005, între părți a intervenit contractul de închiriere din 01 aprilie

2005 prin care reclamanta creditoare s-a obligat să pună la dispoziția pârâtei

debitoare pentru o perioada de 5 ani, în schimbul unei chirii lunare.de 17 euro/mp

fără T.V.A., spațiul comercial situat în imobilul din Bacău, județul Bacău,

compus dintr-o încăpere și dependințe având suprafața utilă totală de 210 mp.

Contractul de

închiriere a fost modificat prin actul adițional din 21 aprilie 2008 la

contractul de închiriere din data de 01 aprilie 2005, act adițional prin care

părțile; au statuat că "prezentul contract este un contract de închiriere

cu termen, perioada de derulare a acestuia fiind de 10 (zece) ani de la data

intrării sale în vigoare (01 aprilie 2005 -01 aprilie 2015)" și

"chiria pentru spațiul închiriat este de 30 (treizeci) euro/mp/lună plus

T.V.A., la cursul B.N.R. din ziua emiterii facturii cu chirie fixă pe toată

durata prezentului contract".

Ulterior, prin

adresa din 19 martie 2010, pârâta debitoare SC C.E.B.R. SA a solicitat

renunțarea la plata T.V.A. - ului aferent facturii lunare de chirie și

reducerea cuantumului chiriei lunare. Ca urmare a solicitărilor debitoarei

cuprinse în adresa din 19 martie 2010, reclamanta-creditoare prin adresa din 24

iunie 2010 a adus la cunoștința debitoarei faptul că în urma consultării

acționarilor a fost acceptată reducerea cu 30% a chiriei lunare urmând a se

face o înștiințare finanțelor publice cu privire la acest aspect. Urmare

solicitării pârâtei, reclamanta a comunicat acesteia faptul că o astfel de

decizie trebuie luată în cadrul unei ședințe a Consiliului de Administrație,

iar după realizarea convocării pentru ședința Consiliului de Administrație al

societății, a comunicat pârâtei că s-a aprobat modificarea chiriei în sensul

solicitat de pârâtă și a fost invitată la sediul societății pentru semnarea

actului adițional la contractul de închiriere.

Deși a primit

notificarea cu privire la aprobarea micșorării valorii chiriei, aceasta nu s-au

prezentat în vederea semnării actului adițional.

După acest

moment, pârâta debitoare a emis adresa către societatea reclamantă, prin care

aducea la cunoștință decizia unilaterală de reziliere a contractului de

închiriere.

A procedat la

notificarea debitoarei arătând faptul că, dacă optează pentru menținerea

deciziei de reziliere a contractului de închiriere menționat, în conformitate

cu dispozițiile cuprinse în art. 3.2. și actul adițional din 21 aprilie 2008,

potrivit căruia perioada de derulare a contractului de închiriere este de 10

ani, de la 01 aprilie 2005 până la 01 aprilie 2015, va solicita plata chiriei

pentru toata perioada contractuală, respectiv până la data de 01 aprilie 2015.

Pârâta

debitoare a înțeles să mențină decizia de reziliere și a notificat reclamanta,

prin adresa din 16 iunie 2010, ca începând cu data de 26 iulie 2010 va muta

sediul Sucursalei Bacău a SC C.E.R. SA în altă locație.

în fața

instanței, pârâta a înțeles să se apere invocând faptul că prin solicitarea sa

de fapt ar fi vorba de o îmbogățire fără justă cauză și că ar fi necesar ca să

fi fost înserat în cadrul contractului un pact comisoriu de grad IV instanța

reținând că sunt incidente dispozițiile art. 969 C. civ.

Astfel,

potrivit art. 4.7 din contract, "Locatarul nu va putea părăsi spațiul

închiriat înainte de încheierea procesului verbal de predare a acestuia către Locator

sau reprezentantul legal al acestuia".

Prin semnarea

contractului de închiriere din 01 aprilie 2005 și a actului adițional din 21

aprilie 2008, pârâta debitoare și-a asumat obligația principală de a folosi

spațiul situat în imobilul din Bacău, județul Bacău, compus dintr-o încăpere și

dependințe, având suprafața utilă totală de 210 mp, precum și obligația

principală de a plăti chiria lunară aferentă folosinței acestui spațiu pentru

întreaga perioadă de 10 ani, de la 01 aprilie 2005 până la 01 aprilie 2015,

nefiind prevăzută în contract posibilitatea denunțării unilaterale a

contractului, ci numai posibilitatea încetării contractului prin ajungere la

termen, prin acordul părților manifestat în act adițional semnat de ambele

părți și în situația prevăzută de clauza de forță majoră.

Potrivit

dispozițiilor art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege

între părțile contractante, astfel că examinarea efectelor contractului implică

analizarea clauzelor prin prisma principiului obligativității contractuale

între părțile contractante.

Din principiul

obligativității contractelor rezultă două aspecte, respectiv obligativitatea

contractului legal încheiat, de la care părțile nu se pot sustrage și faptul că

obligativitatea privește, în primul rând, părțile contractante. Astfel, în

virtutea obligativității definite de dispozițiile art. 969 C. civ., partea

contractantă, care are calitatea de titular de drepturi dobândite prin

contract, este îndreptățită a pretinde celeilalte părți obligate - satisfacerea

acelor drepturi.

Obligativitatea

contractului prezintă o importanță deosebită nu numai pentru raporturile dintre

părți, dar și pentru certitudinea și eficiența raporturilor juridice.

Potrivit art.

969 C. civ., o trăsătură caracteristică obligatorie a contractelor în general

este forța obligatorie a contractului, convențiile legal făcute având putere de

lege între părțile contractante.

Atât excepția

de neexecutare a contractului cât și rezoluțiunea contractului se întemeiază

tocmai pe caracterul obligatoriu al contractului, pe necesitatea îndeplinirii

tuturor obligațiilor contractuale născute din contractul sinalagmatic,

reprezentând o formă specifică de sancțiune a încălcării obligativității

contractului.

Determinarea

părții care va suporta riscul contractului își are temeiul nu numai în

reciprocitatea și interdependența obligaționala, dar în același timp în

caracterul obligatoriu al contractului în general, obligativitate ce impune

găsirea unei soluții finale pentru contractul încheiat dar neexecutat pentru

cauze independente de voința părților, condiție neîndeplinită în speță.

Dat fiind

aceste aspecte, nu se poate reține necesitatea înserării în contractul de

închiriere a unui pact comisoriu de grad IV pentru a justifica solicitarea

reclamantei de obligare a pârâtei la plata chiriei datorată, ca o modalitate de

evaluare convențională prealabilă a despăgubirilor.

În cauza de

față termenul, de închiriere convenit între părți este de 10 ani, contractul de

închiriere fiind înscris la cartea funciară chiar de către pârâtă, situație de

care reclamanta nu a aflat decât în data de 27 mai 2011 când au solicitat un

extras de carte funciară, iar potrivit dispozițiilor contractuale rezilierea

sau modificarea dispozițiilor contractuale se poate face numai cu acordul

părților contractante.

Examinarea

efectelor contractelor implică analizarea clauzelor prin prisma principiului

obligativității contractuale între părțile contractante acordând prioritate

voinței comune a părților.

Potrivit

dispozițiilor art. 3.2 din actul adițional din 21 aprilie 2008, termenul

închirierii este de a 10 ani iar. potrivit dispozițiilor art. 10 modificarea

sau rezilierea contractului se face numai cu acordul părților contractante.

Părțile au prevăzut o răspundere contractuală în cazul neexecutării sau

executării corespunzătoare a obligațiilor.

Rezilierea

contractelor se aplică în cazul neexecutării unor contracte cu execuție

succesivă și face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor lăsând

neatinse, prestațiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii.

Dacă de la un

moment dat una din părți nu-și mai exercită obligațiile cealaltă parte va putea

cere rezilierea contractului ca efect al rezilierii, efectele contractului

încetează fără ca acesta să aibă vreo influență asupra a tot ceea ce s-a

executat până atunci, ori în speță reclamanta și-a executat obligațiile prin

asigurarea locatarului, folosinței spațiului pe o durată temporară de 10 ani.

Pornind de la

natură juridică a contractului, instanța a reținut că părțile au obligații

reciproce, iar pentru pârâta locatar obligația principală era să folosească

bunul închiriat și să achite chiria până la sfârșitul contractului potrivit

dispozițiilor art. 3.2 cap. 3, din contractul intervenit între părți la data de

21 aprilie 2008 și actul adițional din 21 aprilie 2008.

Denunțarea

unilaterală a contractului, fără a avea acordul locatorului, cu respectarea

dispozițiilor cap. 7 pct. 1 lit. b) din contract „părțile de comun acord

solicită rezilierea contractului. în acest caz rezilierea nu îmbracă forma unui

act adițional și nu cuprinde acordul părților și condițiile în care se va

realiza" constituie o clauză de neexecutare a contractului; pârâta

neîndepiinindu-și obligațiile asumate prin contract.

Față de

considerentele expuse, mai sus, și având în vedere dispozițiile art. 969 C.

civ., instanța a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de

352.800,00 euro, reprezentând contravaloare chirie conform contractului de

închiriere din 1 aprilie 2005 și a actului adițional din 21 aprilie 2008, iar

potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. instanța a obligat pârâta la

plata sumei de 43.092,65 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâta SC C.E.B.R. SA.

Prin Decizia nr.

48 din 29 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, s-a admis apelul declarat de pârâta SC C.E.B.R.

SA București, împotriva sentinței civile nr. 562 din 10 iunie 2011 pronunțată

de Tribunalul Bacău, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC D. SA Bacău.

S-a schimbat în

parte sentința apelata, în sensul că a fost obligată apelanta-pârâtă să

plătească intimatei-reclamante echivalentul în lei, a sumei de 65.100 euro, în

loc de 352.800 euro, cu titlu de daune interese; a fost obligată

pârâta-apelaniă să plătească suma de 20.775,47 lei, în loc de 43.092,65 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată, la instanța de fond; a fost obligată

intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte, suma de 24.997,36 lei,

cheltuieli de judecată, la instanța de apel și au fost compensate cheltuielile

de judecată suportate de părți la cele două instanțe, până la concurența sumei

de 20.775,47 lei și obligată intimata-reclamantă să plătească apelantei-pârâte

suma de 4.221,89 lei, rămasă după compensare. ;

În motivarea

acestei decizii, instanța de apel, după prezentarea situației de fapt, reținând

incidența în speță a art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute

au putere de lege între părțile contractante, ele putându-se revoca prin consimțământul

mutual al părților și art. 970 conform căruia convențiile trebuie executate cu

bună-credință, a statuat că apelanta a încheiat un contract de locațiune cu

termen, iar acesta urmând să se împlinească la 1 aprilie 2015 și, cum

contractul încheiat de părți nu conține o clauză de denunțare unilaterală,

denunțarea contractului de închiriere pe durată determinată de către locatar

s-a realizat cu încălcarea contractului încheiat de părți, acesta fiind ținut

să răspundă pentru prejudiciile cauzate locatorului pentru nerespectarea

termenului pentru care a contractat.

Potrivit art.

977 C. civ., clauzele contractului se interpretează după intenția comună a

pârtilor iar când există îndoială, clauzele se interpretează în favoarea celui

care se obligă așa cum dispune art. 983 C. civ. Așa fiind, este adevărat că

părțile au convenit ca încetarea contractului să se realizeze printr-un act

adițional, act care nu a fost încheiat de părți.

Instanța de

apel, având în vedere că, potrivit art. 4.7 din contract, locatarul nu poate

părăsi spațiul închiriat înaintea încheierii procesului-verbal de

predare-primire, iar la data de 29 octombrie 2010 se predă spațiul locatorului

și se încheie procesul-verbal de predare-primire a spațiului, a reținut că la

această dată contractul de închiriere a încetat, însă încetarea contractului

s-a realizat din culpa chiriașului care a refuzat să mai execute contractul pe

termenul la care s-a obligat în data de 1 aprilie 2005 și actul adițional din

2008.

Potrivit art.

1082 C. civ. debitorul datorează daune interese pentru neexecutarea obligației,

acestea cuprinzând pierderea suferită și beneficiul de care a fost lipsit (art.

1084 C. civ.). Dispozițiile art. 1084 C. civ. devine aplicabil și în situația

în care un contract nu a fost executat din intenția exclusivă a unei părți, așa

cum prevede art. 1085 teza finală C. civ.

în cauză, deși

reclarnanta nu a făcut precizări exprese cu privire la temeiul de drept care îi

justifică dreptul de a solicita chiria pentru perioada ulterioară datei .de la

care apelanta a denunțat contractul, având în vedere că acesta a solicitat

chiria pentru această perioadă, instanța de apel a reținut că sunt incidente

dispozițiile art. 1453 C. civ. potrivit cărora, dacă contractul de închiriere

se desființează pentru culpa chiriașului, acesta este dator a plăti chiria pe

tot timpul necesar pentru o nouă închiriere. Dispoziția legală menționată nu

face distincție după cum un contract de închiriere a fost reziliat din culpa

chiriașului sau acesta a încetat în alt mod, prin acordul părților ca în cazul

din speță, dar locatorul dovedește culpa locatarului la încetarea contractului.

În cauză

reclamanta a dovedit pe deplin culpa apelantei la încetarea raporturilor

conlractuale dintre părți și așa cum rezultă din înscrisurile depuse de

apelantă, reclamanta a încheiat un nou contract de închiriere la 10 iunie 2011.

și a achitat chiria datorată până în luna iulie 2010, inclusiv.

Așadar, în

acord cu .dispozițiile art. 1453 C. civ., instanța de apel a constatat că

apelanta datorează chiria de 30 euro/mp/lună aferentă perioadei 01 august 2010

- 10 iunie 2011, în cuantum total de 65.100 euro la cursul în lei din data

cererii de chemare în judecată.

S-a arătat că

apelanta nu datorează T.V.A. la această sumă având în vedere, pe de o parte dispozițiile

art. 141 alin. (2) lit. e) din C. fisc. coroborat cu acceptul locatorului

manifestat prin adresa aflată la fila 52, iar pe de altă parte, prin cererea de

chemare în judecată a solicitat doar chiria de 6.300 euro/lună (sumă ce nu

conține T.V.A.) pentru perioada de până la împlinirea termenului pentru care a

contractat.

Instanța de

apel a mai reținut și faptul că, celelalte motive de apel formulate de apelantă

nu sunt fondate.

Astfel,

susținerea acesteia că raporturile contractuale ar fi încetat prin acceptarea

locatorului a denunțării unilaterale nu are temei în contractul părților, iar

în cauză închirierea a fost pe durată determinată fiind inaplicabile

dispozițiile art. 1436 alin. (2) C. civ. Este evident că apelanta a refuzat

executarea contractului ca urmare a unor situații conjuncturale favorabile

interesului său, aceasta închiriind un spațiu la 20 aprilie 2010 cu o chirie

inferioară aceleia pe care o contractase cu reclamanta.

Este adevărat

că reclamanta a acceptat predarea spațiului la 29 octombrie 2010 și implicit

încetarea contractului la aceiași dată, însă culpa apelantei în încetarea

raporturilor contractuale este pe deplin dovedită, răspunderea acesteia, chiar

dacă părțile nu au urmat o procedură formală de reziliere, fiind angajată

conform art. 1453 C. civ., dispoziție aplicabilă și închirierilor în materie

comercială (art. 1450 se referă și la comerț:,,magazine"), dispoziție care

are în vedere doar culpa chiriașului la încetarea contractului, oricare ar fi

modul'în care acesta a încetat.

În ceea ce

privește incidența art. 1082, 1073 și 1075 C. civ., reclamanta a solicitat

prejudiciul cuantificat la nivelul chiriei aferente perioadei rămasă până la

împlinirea termenului pentru care părțile au contractat.

Reclamanta este

îndreptățită să pretindă chiria, potrivit art. 1453 C. civ., pe tot timpul

necesar pentru o nouă închiriere, iar apelanta, fără să conteste dacă timpul

până la încheierea noului contract de închiriere era necesar sau excesiv, a

făcut dovada încheierii la 10 iunie 2011a noului contract de închiriere.

Numai în

condițiile în care s-ar fi, pus în discuție pasivitatea reclamantei aceasta ar

fi fost nevoită să dovedească caracterul necesar al timpului scurs pentru

încheierea unui nou contract de închiriere. în condițiile în care aceasta și-a

limitat prejudiciul la valoarea chiriei, pentru perioada de până la încheierea

noului contract dovada este pe deplin efectuată.

În ceea ce

privește diferența de prejudiciu solicitată de reclamantă aceasta, așa cum

corect arată și apelanta, trebuia să facă dovada prejudiciului conform art.

1082 - 1085 C. civ., simpla referire la chiria pe care o percepea fiind

insuficientă pentru a-și fundamenta pretențiile.

S-a reținut că

apelanta invocă incidența teoriei impreviziunii, fără a aduce în susținerea acesteia

un temei din legislația incidență actului juridic încheiat de acestea. Mai

mult, C. civ. în vigoare la acea dată nu recunoștea nici impreviziunea și nici

acțiunea în resciziune pentru leziune (cu excepția art. 1157 C. civ.).

În lipsa unor

dispoziții legale care să consacre dreptul intervenției instanței în voința

părților în condițiile impuse de teoria impreviziunii, nici părțile nu au

convenit prin contractul încheiat posibilitatea reașezării clauzelor

contractuale pentru situațiile imprevizibile care ar face ca echilibrul

raportului juridic realizat de părți la formarea acordului de voință să fie

atât de afectat încât executarea contractului de partea dezavantajată să

constituie în fapt o îmbogățire nejustificată a celeilalte părți.

Este adevărat că

noul C. civ. consacră expres impreviziunea însă, pe de o parte, acesta nu poate

fi aplicat retroactiv, raporturile juridice dintre părți fiind încheiate

anterior intrării în vigoare a noului C. civ., iar pe de altă parte, nici

executarea contractului nu a continuat după intrarea sa în vigoare.

Însă, chiar în

reglementarea noului C. civ., schimbările intervenite în executarea

contractului trebuie să facă vădit injustă executarea contractului, în cauză

această schimbare reprezentând diferența dintre o chirie de 30 euro/mp/lună și

20 euro/mp/lună (fila 55), ceea ce nu poate fi calificat ca „vădit

injustă" executarea contractului.

Mai mult, așa

cum rezultă din contractul de închiriere depus la dosar de apelantă, același

spațiu a fost închiriat la 10 iunie 2011 cu o chirie de 24 euro/mp/lună (fila

107), așa că obligația asumată prin contract de apelantă nu poate fi apreciată

nici măcar mai oneroasă conform art. 1271 alin. (1) C. civ. 2011) și cu atât

mai puțin vădit injustă.

În ceea ce

privește apărările intimatei prin întâmpinare, s-a reținut că acestora le sunt

incidente considerentele expuse pentru admiterea apelului pârâtei.

În consecință,

față de considerentele reținute, instanța de apel a admis apelul și a schimbat

în parte sentința în sensul că a obligat apelanta să plătească intimatei

echivalentul în lei a sumei de 65.100 euro, reprezentând daune și la suma de

20.775,47 lei, în loc de 43.092,65 lei cheltuieli de judecată.

În condițiile

art. 274 C. proc. civ. a obligat intimata să plătească apelantei suma de

24.997,36 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând 3.437,73 lei taxă

judiciară de timbru la valoarea pretențiilor admise și 21.559,63 lei onorariu

avocat.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC D. SA Bacău și pârâta SC C.E.B.R.

SA București.

Recursul

declarat de reclamanta SC D. SA Bacău, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

5, 8 și 9 C. proc. civ., cuprinde următoarele critici de nelegalitate:

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) (art. 304 alin (1) pct. 5 C. proc. civ.).

În susținerea

acestui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, recurenta - reclamantă arată

că obiectul dedus judecații a fost obligarea pârâtei la plata sumei de 352.800

euro, în baza art. 969 C. civ., iar apelul formulat de către SC C.E.B.R. SA,

reținut în mod corect de către instanța de apel, a vizat numai două aspecte: o

dată încetarea contractului prin acordul părților și a doua oară incidența

teoriei impreviziunii. Relativ la aceste două motive, instanța de apel a

reținut în mod corect, la fila 10 a hotărârii pronunțate, că nu se susțin și au

fost înlăturate ca nefondate. Cu toate acestea, instanța de apel a făcut

aplicarea art. 1453 C. civ. și a obligat apelanta la plata echivalentului în

lei a sumei de 65.100 euro, deși acest lucru nu s-a cerut nici de către

apelanta prin motivele de apel și nici de reclamantă prin acțiunea principală.

În acest mod,

recurenta - reclamantă consideră că instanța a încălcat dispozițiile art. 294

C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba obiectul cererii de

chemare în judecată. Au fost încălcate și dispozițiile art. 295

1

C.

proc. civ. potrivit căruia instanța de apel va verifica, în limitele cererii de

apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

A fost încălcat astfel principiul tantum devolutum quantum apelantum si tantum

devolututn quantum judicatum.

A fost

încălcat, de asemenea, principiul contradictorialității și dreptul la apărare

al intimatei consacrate de articolele 127 si 129 alin. (2) și (4) C. proc. civ.

în sensul că aplicarea art. 1453 C. civ. nu a fost pusă în discuția părților.

Susține că,

relativ la aplicarea acestui text de lege, nu s-a formulat un motiv de apel, nu

a fost susținut verbal de către apelantă și nici nu a fost pus în discuție de

către instanță din oficiu.

interpretând greșit actul juridic dedus judecații a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia ( art. 304 alin. (1) pct 8

C. proc. civ.).

Recurenta -

reclamantă arată că, contractul de închiriere din 1 aprilie 2005 este un

contract nenumit comercial, iar dacă instanța de apel a intenționat să aplice

cu privire la acest contract un text de lege derivat din contractul de

locațiune atunci ar fi trebuit să pună acest lucru în discuția părților din

oficiu.

Cu privire la

această convenție, consideră că elementele determinante în cauză sunt

legislația aplicabilă convenției, culpa în încetarea convenției și răspunderea

contractuală.

Cu privire la

legislația aplicabilă convenției încheiate între părți, susține că aceasta are

o ratură comercială și consideră că incidente în cauza sunt dispozițiile art. 969

C. civ. și nu 1453, relativ la contractul de locatiune civilă, care nu are

aplicabilitate în cauză întrucât se referă la închirierea de locuințe și nu la

spații comerciale. Consideră că instanța de fond a reținut'corect art. 969 C.

civ. ca temei al obligațiilor apelantei.

Referitor la

culpa de încetarea convenției, arată că, contractul încheiat între părți, la

art 7 pct 7.1 prevede numai 3 posibilități de încetare a contractului: prin

ajungerea la termen, prin rezilierea de comun acord consemnat în act adițional

și prin forța majoră. Prin urmare, părțile au exclus orice altă modalitate de

încetare a contractului. Coroborând aceste clauze cu clauza relativă la

termenul ferm pe care a fost încheiat acest contract, precum și cu interesul

părților, ambele comerciante, de a deține spațiul un termen destul de lung și

de a încasa o chirie fermă, rezultă că încetarea contractului la inițiativa

unei părți într-o altă modalitate pune partea respectivă în culpă și naște un

drept la despăgubiri pentru cealaltă parte.

Referitor la

răspunderea contractuală, susține că încetarea convenției la inițiativa pârâtei

obligă pe aceasta la plata unor despăgubiri care înseamnă plata chiriei până la

finele contractului întrucât acesta este prejudiciul efectiv suferi': de către

SC D. SA.

Instanța de

apel nu a observat două împrejurări de fapt, respectiv faptul că spațiul nu a

fost predat în data de 29 octombrie 2010 prin proces verbal, cum greșit a

reținut instanța și nu a fost pus în discuția părților acest fapt și nu a luat

în considerație extrasele de C.F. din care rezultă faptul că spațiul era liber

și în luna mai a anului 2011, când încă mai exista intabularea contractului de

închiriere la cererea apelantei.

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii (art. 304 alin. (1) pct 9 C. proc. civ.)

Recurenta

-reclamantă consideră că instanța de judecată ar fi trebuit să califice

contractul ca fiind un contract comercial și să stabilească în mod cert culpa

apelantei în încetarea acestuia. în urma aplicării art. 969 C. civ. apelanta

trebuia obligată la plata contravalorii chiriei până la finele contractului, în

valută, cu titlu de despăgubiri civile. încălcând dispozițiile art. 292

1

și 295

1

C. proc. civ., instanța de apel a admis apelul, nereținând

în fapt niciunul din motivele invocate.

Prin recursul

declarat, întemiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pârâta

SC C.E.B.R. SA București aduce următoarele critici de nelegalitate deciziei

pronunțate de instanța de apel:

instanței de apel este nelegală întrucât este rezultatul interpretării greșite

a actului juridic dedus judecații, respectiv procesul-verbal de predare primire

a spațiului din 29 octombrie 2010, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8

C. proc. civ.

Instanța de

apel a dat o calificare și interpretare greșită procesului verbal de predare a

spațiului din 29 octombrie 2010, încălcând principiul înscris în art. 969 alin.

(1) C. civ., potrivit căruia "convențiile legal făcute au putere de lege

între părțile contractante", întrucât, prin semnarea și preluarea

spațiului, SC D. SA Bacău și-a manifestat acordul în sensul încetării

contractului de închiriere înainte de termenul convenit inițial de părți prin

contract. Mai mult decât atât, decizia unilaterală de denunțare a contractului

ce a fost comunicată reclamantei în data de 30 aprilie 2010 nu a fost

contestată, asfel încât și prin semnarea procesului verbal de preluare a

spațiului reclamanta a validat practic opțiunea băncii de a nu continua

folosința spațiului până în anul 2015.

Chiar dacă, prin

contract este prevăzută, ca și modalitate de încetare condiția existentei unui

act adițional, care să îmbrace „acordul părților la rezilierea

contractului", prin semnarea procesului verbal și preluarea spațiului, cât

și prin necontestarea deciziei pârâtei de denunțare unilaterală a contractului,

reclamanta și-a manifestat voința juridică în sensul încetării contractului,

încheierea unui act adițional fiind necesară doar în scopul îndeplinirii

formalității „ad probationem". Or, această manifestare juridică a voinței

părților poate fi constată prin mecanismul juridic prezentat anterior, iar când

se apreciază că voința părților nu rezultă în mod clar, în conformitate cu art.

983 C. civ. „când există îndoială, clauzele se interpretează în favoarea celui

care se obligă", în cazul de față banca.

Consideră

recurenta - pârâtă că instanța de apel a dat o cu totul altă interpretare

actului juridic dedus judecații, încălcând principiul forței obligatorii a

contractului, sens în care, în raport de prevederile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. solicită admiterea recursului și modificarea deciziei civile recurate.

instanței de apel este greșită fiind rezultatul interpretării și aplicării

greșite a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de

apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 1453 și art. 1021 C. civ.,

din perspectiva necesității constatării/dispunerii rezilierii (desființării din

culpă a contractului) pentru acordarea despăgubirilor solicitate de SC D. SA

Bacău.

Arată că, din

interpretarea literară a prevederilor art. 1453 C. civ. se desprinde concluzia

că, în vederea obligării chiriașului la plata chiriei pe timpul necesar până la

o nouă închiriere a spațiului, trebuie îndeplinită condiția prealabilă a

desființării contractului din culpa chiriașului. Recurenta - pârâtă susține că

a invocat acest aspect în fața instanței de apel și a dovedit faptul că SC D.

SA Bacău a omis să investească instanța de jucecată cu o astfel de cerere.

Instanța de

apel, interpretând în mod greșit prevederile art. 1453 C. civ., a considerat că

este suficient a se constata doar culpa chiriașului independent de constatarea

rezilierii contractului din culpa vreuneia dintre părți. Instanța nu putea

constata existenta culpei în desfășurarea contractului întrucât nu fusese

investită cu o cerere pentru rezilierea acestuia de către reclamanta-intimată.

Astfel,

instanța de apel a ignorat prima cerință constatând desființarea din culpă a

contractului, deși o astfel de sancțiune de drept civil nu se putea considera

ca fiind aplicabilă în speță. Astfel, cum s-a susținut și în cadrul motivelor

de apel, rezilierea nu operează de drept și nu poate fi opusă de drept părții

care se află într-o presupusă culpă contractuală. în situația psctelor

comisorii de grad inferior (cum este în cazul de față, pact comisbriu

subînțeles conform art. 1021 C. civ.), rezoluțiunea se dispune de către

instanța de judecată investită în acest sens. Rezoluțiunea nu oprează astfel

decât de la data pronunțării hotărârii judecătorești de către instanța legal

investită.

În contextul în

care, SC D. SA Bacău nu ar fi recunoscut efectele actului de denunțare a

contractului înaintat de bancă și ținând cont de prevederile art. 1021 C. civ.,

intimata reclamantă pentru a obține condamnarea băncii la plata chiriei, era

obligată ca, în prealabil, să solicite instanței de fond, rezilierea

contractului de închiriere. Acest demers judiciar era imperios necesar

întrucât, rezoluțiunea nu operează de drept, partea îndreptățită trebuie să se

adreseze instanței judecătorești cu o acțiune în reziliere.

Prin urmare,

solicitarea intimatei reclamante de a condamna banca la plata daunelor interese

ar fi reprezentat un peiit accesoriu, celui prin care instanța, în principal ar

fi dispus rezilierea contractului.

Recurenta -

pârâtă susține că, prin obligarea băncii în mod direct la plata daunelor

interese solicitate, fără a dispune, în prealabil rezilierea contractului,

urmare a vreunei culpe contractuale, instanța de judecată a interpretat în mod

greșit prevederile art. 1020 - art. 1021 C. civ.

Atâta timp cât

instanța de fond nu a fost investită cu o cerere prin care să verifice

îndeplinirea condițiilor rezilierii judiciare și pe cale de consecință nu a

constatat culpa contractuală a băncii, în mod evident nu ar fi putut obliga

apelanta nici la plata daunelor interese, întrucât nu sunt întrunite condițiile

legale pentru atragerea răspunderii patrimoniale și acordarea de despăgubiri.

Instanța de

apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 1453 raportat la art. 998 și

art. 999 C. civ. și s-a limitat doar la a constata culpa contractuală a pârâtei

- deși nu fusese investită cu un capăt de cerere în acest sens - fără a

verifica îndeplinirea condițiilor necesare antrenării răspunderii contractuale.

Arată că intimata-reclamanta

SC D. SA Bacău avea obligația să facă dovada pretențiilor sale în condițiile

iart. 1169 C. civ., respectiv faptul că nu a închiriat sau nu putea să

închirieze spațiul ce a făcut obiectul contractului între data încetării

raporturilor juridice și data la care s-a încheiat un nou contract de

închiriere cu SC M.B. SA.

Susține că SC D.

SA Bacău nu a făcut dovada existenței și întinderii prejudiciului pretins, în

cuantum de 65.100 euro, iar părțile nu au inserat în cadrul contractului o

clauză penală, prin care să își fi determinat întinderea prejudiciului în caz

de neexecutare.

Invocând

dispozițiile art. 1082 C. civ. conform cărora "debitorul este osândit de

se cuvine la plata daunelor interese sau pentru neexecutarea obligației",

recurenta - pârâtă arată că, în ipoteza în care reclamanta nu a solicitat

rezilierea contractului, instanța de apel nu putea să oblige banca la plata

daunelor interese, întrucât nu constatase culpa contractuală și legătura de

cauzalitate cu prejudiciul presupus încercat.

Susține și

faptul că la dosarul cauzei nu există niciun fel de dovezi din care să rezulte

diligentele depuse de către SC D. SA Bacău în vederea închirierii spațiului

(anunțuri de închiriere, negocieri purtate în vederea închirierii etc.)

În concluzie,

soluția instanței de apel este nelegală atât din perspectiva lipsei oricăror

probe din care să rezulte prejudiciul încercat de intimata prin încetarea

contractului de închiriere - întrucât, atâta timp cât părțile nu au reglementat

vreo clauză penală, sarcina probei sub acest aspect revenea intimatei

reclamante în raport de prevederile art. 1169 C. civ. - cât și din perspectiva

faptului că, prin închirierea ulterioară a imobilului, SC D. SA Bacău nu a

suporat niciun prejudiciu, sens în care nu sunt îndeplinite condițiile

antrenării răspunderii băncii sub forma obligării la plata daunelor interese.

Mai susține

recurenta - pârâtă și faptul că instanța de apel a încălcat formele de

procedură și a calificat în drept demersul judiciar al reclamantei, încălcând

principiul contradictorialității și disponibilității, al dreptului la apărare

și rolului activ al instanței.

Arată că,

reclamanta și-a întemeiat în drept pretențiile pe dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., fără să facă în niciun fel referire la dispozițiile art. 1453 C.

civ. De altfel, acest text de lege a fost pentru prima dată evidențiat în

cadrul deciziei recurate. Consideră că instanța de apel era obligată să pună în

discuția contradictorie a părților acest aspect și ulterior să se pronunțe pe

incidența sa în speță, în condițiile în care, în conformitate cu principiului

disponibilității, reclamantul este cel care stabilește obiectul, cauza

acțiunii, cât și cadrul procesual.

Având în vedere

incidența în speță a prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prin

sintagma „neobservarea formelor legale" nu trebuie să se înțeleagă numai

cerințele privitoare la forma exterioară a actelor de procedură, ci toate

cerințele necesare pentru defășurarea procesului civil. în caz contrar, s-ar

produce părții o vătămare.

Recurenta -

pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul

admiterii apelului și respingerii în tot a cererii de chemare în judecată

formulată de reclamanta Decebal Bacău, ca neîntemeiată.

Analizând

hotărârea recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că

recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

Referitor la

recursul declarat de recurenta -reclamantă SC D. SA Bacău se constată

caracterul nefondat al acestuia pentru următoarele considerente:

1.Criticile ce

se circumscriu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora decizia recurată

este nelegală, întrucât, instanța de apel încălcând dispozițiile art. 294 și

295 alin. (1) C. proc. civ., a reținut aplicarea art. 1453 C. civ. și a

schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, încălcând principiul

contradictorialității și al dreptului la apărare, nu pot fi reținute.

Este adevărat

că litigiul dedus judecății a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei

de 352.800 Euro reprezentând contravaloare chirie conform contractului de

închiriere din 01 aprilie 2005 și a actului adițional din 21 aprilie 2008,

acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 720

1

și următoarele

C. proc. civ.

Nu se poate

susține că, procedând la cenzurarea hotărârii primei instanțe cu privire la

întinderea prejudiciului (în sensul că nu se datorează chiria până la termenul

stipulat de părți), instanța ar fi modificat limitele investirii sale.

Instanța de

apel, admițând doar în parte pretențiile formulate de reclamantă, întrucât a

constatat că aceasta nu a făcut dovada prejudiciului în cuantumul pretins,

astfel cum avea obligația conform art. 1169 C. civ., nu a nesocotit

dispozițiile art. 294 C. proc. civ., soluționând cauza în raport de cadrul

procesual stabilit în fața primei instanțe.

Nu poate fi

reținută nici încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 295

alin. (1) C. proc. civ., privind limitele judecății în apel.

Textul reglementează

una dintre limitele efectului devolutiv al apelului, exprimând ideea că, prin

apel, litigiul poate fi transpus pe rolul instanței superioare împreună cu

toate aspectele de fapt și de drept pe care el le implică, însă în limitele a

ceea ce s-a cerut prin cererea de apel (tantum devolutum quantum appellatum).

Acest principiu

nu împiedică însă instanța de apel, în situația în care natura juridică a

contractului de locatiune nu a fost contestată de niciuna dintre părți, să

constate incidența în cauză a prevederilor art. 1453 C. civ., care nu

reprezintă decât o aplicare în materia locatiunii a dispozițiilor art.

1082-1083 C. civ., texte care limitează întinderea prejudiciului cauzat.

Principiile

contradictorialității dezbaterilor și al dreptului la apărare au fost pe deplin

respectate de instanța de apel, astfel cum reiese din încheierea de dezbateri

din data de 22 mai 2012 (filele 265-267 dosar apel). Aceste principii sunt

respectate având în vedere că părților li s-a dat posibilitatea de a-și exprima

punctul de vedere cu privire la toate aspectele ce țin de speța dedusă

judecății, atât verbal în ședința publică, cât și prin depunerea la dosarul

cauzei de concluzii scrise.

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanța

de apel a interpretat greșit convenția părților ca fiind un contract de

locatiune căruia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1420-1453 C. civ., nu pot

fi reținute în raport de art. 1 C. com., conform căruia " în comerț se

aplică legea de față. Unde ea nu dispune se aplică C. civ."

Dreptul comun

în materia locatiunii, indiferent de natura acesteia, civilă sau comercială

este dat de dispozițiile art. 1410-1453 C. civ.

Indiferent de

denumirea dată de părți convenției, instanța a reținut că suntem în prezența

unui contract de locatiune, astfel încât interpretarea clauzelor și formele de

antrenare a răspunderii contractuale sunt cele specifice acestui tip de

contract, neputând fi aplicabile regulile specifice contractelor nenumite,

chiar dacă obiectul contractului l-a reprezentat un spațiu comercial.

De altfel,

această parte a sentinței a intrat în putere de lucru judecat, recurenta-

reclamantă invocând pentru prima dată în recurs o astfel de calificare juridică

a contractului, critica făcută omisso medio neputând fi primită.

Totodată,

contrar susținerilor recurentei -reclamante, art. 969 C. civ. care cuprinde

obligațiile aplicabile în materia oricăror convenții nu face inaplicabile

dispozițiile art. 1453 C. civ. în materia locatiunii comerciale.

Înalta Curte

constată că, în ipoteza în care părțile nu au prevăzut în contract o clauză

privind întinderea prejudiciului în caz de neexecutare, invocarea de către

reclamantă a art. 7 pct. 7.1 din contract în care sunt stipulate modalitățile

de încetare a contractului nu exclude aplicarea dispozițiilor art. 1082, 1084

și1085 C. civ. care se referă la situația în care un contract nu a fost

executat din culpa exclusivă a unei părți și nici aplicarea art. 1453 din

același cod incident în situația în care chiriașul a părăsit imobilul închiriat

înaintea expirării termenului contractual.

context, nici criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.civ.

nu sunt fondate.

De altfel, în

argumentarea acestui motiv de recurs, reclamanta reia susținerile conform

cărora instanța de apel trebuia să califice contractul ca fiind o convenție de

natură comercială și, aplicând prevederile art. 969 C. civ., pârâta să fie

obligată la plata contravalorii chiriei până la finele contractului, respectiv

până în 2015.

Contrar

susținerilor recurentei -reclamante conform cărora, instanța de apel, aplicând

art. 969 C. civ., ar fi trebuit să oblige banca la despăgubiri constând în

contravaloarea chiriei până la expirarea termenului, în baza pricipiului care

guvernează obligativitatea contractului în raporturile dintre părți, înalta

Curte reține că dispozițiile legale evocate se coroborează cu dispozițiile art.

998, art. 999 și art. 1084 C. civ. care stabilesc că despăgubirile se datorează

în limita prejudiciului suferit.

Instanța de

apel a reținut în mod corect argumentele invocate de pârâtă prin motivele de

apel și dovedite prin probele administrate în cauză și a obligat pe aceasta la

plata sumei de 65.000 euro reprezentând contravaloarea chiriei pe un an de

zile, în raport de perioada cât spațiul nu a fost închiriat.

Astfel, sunt

nefondate susținerile recurentei -reclamante privind încălcarea de către

instanța de apel a limitelor învestirii sale, aceasta având obligația de a

cerceta cauza sub toate aspectele și de a pronunța o hotărâre legală,

prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. fiind aplicabile și în faza

apelului.

Recursul

declarat de pârâta SC C.E.B.R. SA București este nefondat pentru următoarele

considerente:

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., "Modificarea unor hotărâri se

poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: când

instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Altfel spus,

acest motiv de recurs, sancționează hotărârea prin care s-a nesocotit

principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată

în actul dedus judecății.

Când clauzele

unei convenții sunt îndoielnice (confuze, echivoce sau contradictorii),

judecătorii fondului pot să le interpreteze, în conformitate cu regulile de

interpretare a convențiilor, identificând ulterior categoria juridică căreia

actul îi aparține.

În general, se

poate reține o schimbare a naturii actului juridic atunci când acesta este

calificat de așa manieră încât este alterată în mod substanțial natura sa.

În speță însă,

nu subzistă acest motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

criticile formulate în susținere privind greșita interpretare a procesului -

verbal de predare primire a spațiului din 29 octombrie 2010, nefiind fondate.

În conținutul

raportului juridic dintre părți intră și obligația prevăzută la art. 4.7 din

contract în conformitate cu care locatarul nu poate părăsi spațiul închiriat

înaintea încheierii procesului verbal de predare - primire.

Instanța de

apel a reținut în mod corect că, prin procesul - verbal din 29 octombrie 2010

încheiat de părți în care s-a menționat că „predarea - primirea spațiului. în

suprafață de 210 mp s-a făcut cu încălcarea prevederilor contractuale",

precum și faptul că acest proces-verbal este „singurul document care atestă

predarea primirea spațiului" pârâta SC C.E.B.R. SA București a predat

locatorului spațiul închiriat și de la această dată contractul de închiriere a

încetat.

Contrar

susținerilor recurentei - pârâte conform cărora prin semnarea procesului verbal

de preluare a spațiului reclamanta a validat practic opțiunea băncii de a nu

continua folosința spațiului până în anul 2015, Înalta Curte constată că,

întrucât locațiunea este un contract, prin excelență, cu titlu oneros, iar

încetarea contractului s-a realizat din culpa chiriașului care a refuzat să mai

execute contractul până la termenul stipulat, instanța de apel a apreciat cu

justețe că pârâta, în calitate de chiriaș datorează chiria pe tot timpul

necesar pentru o nouă închiriere.

Instanța de

apel a aplicat și interpretat corect prevederile art. 969, 1082, 1084, 1085 și

ale art. 1453 C. civ. când a analizat clauzele contractuale și temeiul acordării

despăgubirilor cuvenite reclamantei, nefiind incidente nici prevederile pct. 9

al art. 304 C. proc. civ.

Sunt nefondate

susținerile recurentei - pârâte conform cărora instanța nu putea constata

existența culpei în desfășurarea contractului întrucât nu fusese investită cu o

cerere pentru rezilierea acestuia de către reclamantă.

Cum potrivit

art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante, în prezenta cauză, în conformitate cu clauza stabilită de cele

două părți la art. 4.7 din contract, constatându-se că la data de 29 octombrie

2010 locatorul a predat spațiul, însă stabilindu-se culpa acestuia pentru

încetarea contractului înainte de termenul stipulat în lipsa unei clauze de

denunțare unilaterală și a unui act adițional care să ateste încetarea

contractului, instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1082,

1084,1085 și ale art. 1453 C. civ.

Construcția

juridică pe care recurenta - pârâtă încearcă să o acrediteze este falsă,

întrucât în decizia recurată, instanța de apel nu-și întemeiază soluția pe

dispozițiile art. 1020-1021 C. civ. aplicabile în materia rezoluțiunii, ci pe

dispozițiile art. 1082, 1084 și 1085 din același cod exclusiv din perspectiva

dreptului comun al efectelor obligațiilor referitor daunele - interese datorate

în cazul în care un contract nu a fost executat din intenția exclusivă a unei

părți, ce guvernează răspunderea civilă contractuală, fără a ignora clauzele

prevăzute de părți în contractul de locațiune.

Prin urmare,

răspunderea contractuală impune obligația debitorului de a repara prejudiciul

creat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzăloare sau cu

întârziere a obligațiilor izvorâte dintr-un contract valabil încheiat.

Pentru

angajarea răspunderii contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele

condiții: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei

obligații contractuale, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate

între faptă și prejudiciu și vinovăția celui care săvârșește fapta ilicită.

Condiția

vinovăției debitorului rezultă din dispozițiile art. 1082 C. civ. din a cărui

formulare se desprind două concluzii, pe de-o parte faptul că debitorul va fi

obligat la plata despăgubirilor și atunci când vinovăția sa îmbracă forma

culpei, iar pe de altă parte faptul că, în sarcina sa operează o prezumție de

culpă, acesta fiind obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică

existența unei cauze exoneratoare de răspundere care conform prevederilor art.

1083 din același act normativ se poate constitui într-o cauză de forță majoră

sau caz fortuit.

În mod corect

s-a statuat că susținerea pârâtei referitoare la faptul că raporturile

contractuale* ar fi încetat prin acceptarea locatorului a denunțării

unilaterale nu are temei în contractul părților.

Conform

probatoriului adminsitrat, care nu mai poate face obiect de cenzură în recurs,

instanța de apel a apreciat cu justețe faptul că, independent de acceptarea de

către reclamantă a predării spațiului și implicit a încetării contractului la

data de 29 octombrie 2010, culpa pârâtei în încetarea raporturilor contractuale

este pe deplin dovedită, răspunderea acesteia fiind angajată conform art. 1453

C. civ., aplicabil în toate situațiile în care contractul încetează din culpa

chiriașului, chiar dacă părțile nu au urmat o procedură formală de reziliere.

În acest

context, nici criticile referitoare la faptul că reclamanta nu a făcut dovada

existenței și întinderii prejudiciului pretins, precum și la faptul că instanța

a pronunțat hotărârea "cu neobsevarea formelor legale" în sensul că,

deși reclamanta și-a întemeiat în drept pretențiile pe dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ., instanța a aplicat art. 1453 C. civ., fără să-l pună în discuția

contradictorie a părților, nu pot fi reținute, referitor la aceaste critici

fiind incidente și considerentele expuse în analiza recursului reclamantei.

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală prin care a

analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive

de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost

de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile

declarate reclamanta SC D. SA Bacău și de pârâta SC C.E.B.R. SA București să

fie respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC D. SA Bacău și de pârâta SC C.E.B.R.

SA București împotriva Deciziei nr. 48 din 29 mai 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Bacău, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 aprilie 2013.