ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 538/2016

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., modificarea în parte a Ordinului nr. 4224/C din 11 decembrie 2012, emis de B., în sensul stabilirii unor drepturi salariale egale cu cele ale unui judecător încadrat la aceeași instanță, gradație și clasă de salarizare, anterior datei de 1 ianuarie 2011, respectiv: o indemnizație de încadrare brută lunară de 8.324 lei, un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 1.248 lei; un cuantum al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității de 1.251 lei, începând cu data de 1 octombrie 2012. Reclamanta a formulat și cerere privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 aprobată prin Legea nr. 283/2011, raportat la prevederile art. 11, art. 16 și art. 20 din Constituție, raportat la art. 1 din Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Soluția primei instanțe; Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2569 din 13 septembrie 2013, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale și a înaintat Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, raportat la prev. art. 16, art. 11 și art. 20 din Constituția României și la art. 1 din Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.

Cererea și motivele de recurs înfățișate; Împotriva sentinței civile nr. 2569 din 13 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. În motivarea căii de atac, recurenta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, recurenta- reclamantă a susținut, că sentința primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Arată recurenta că hotărârea instanței de fond nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, nefiind analizate primele două motive dezvoltate în susținerea cererii de chemare în judecată, respectiv interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 în coroborare cu cele ale Legii nr. 284/2010 și respectiv, aplicarea cu prioritate în speță a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că hotărârea atacată se bazează pe un raționament care încalcă art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, despre care a reținut că nu are aplicabilitate în cauză. A mai susținut recurenta că art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 contravine art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin efectul pe care îl produce, respectiv plata unei remunerații mai mici pentru salariați aflați în situații comparabile, în speță, la aceeași instanță, cu aceeași funcție, aceeași gradație corespunzătoare tranșei de vechime, prin urmare norma internă este inaplicabilă în cazul de față, respectiv O.U.G. nr. 80/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 283/2011, mai cu seamă pentru că nu conține o justificare a acestei măsuri. Totodată, prin motivele de recurs a fost invocată de către recurentă excepția de neconstituționalitate a art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, despre care a arătat că, contravine art. 16 din Constituția României, art. 11 și 20 din Constituția României raportate la art. 1 din Protocolul 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care se interpretează în sensul că salariul/indemnizația de bază calculată potrivit acestuia, pentru un salariat bugetar care avansează într-o altă treaptă de vechime în muncă poate fi mai mică decât cea a unui alt salariat bugetar încadrat în aceeași funcție, grad/treaptă profesională și treaptă de vechime.

Procedura demarată în recurs; Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu de la data de 24 martie 2015 (fila 39 dosar) a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă, față de raportul întocmit cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 486 și 487 C. proc. civ., republicat. La data de 17 iunie 2015, în ședință publică, instanța a invocat din oficiu, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (2) și (3) din Legea nr. 283/2011, iar la data de 14 octombrie 2015, ulterior depunerii de către părți a punctelor de vedere asupra excepției invocate, a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea respectivei excepții de neconstituționalitate. De menționat totodată că, pe parcursul soluționării prezentei cauze, au fost admise numeroase cereri de abținere, necesare, ale judecătorilor desemnați conform prevederilor Regulamentului de Ordine Interioară al instanțelor, până la determinarea compunerii completului învestit cu pronunțarea deciziei de față. La data de 20 aprilie 2014, Curtea Constituțională a comunicat instanței o copie a Deciziei nr. 151 din 18 martie 2014, prin care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 - art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, invocată chiar de către recurenta-reclamantă, prin respingerea ca inadmisibilă a respectivei excepții, curtea constatând, inter alia, că autorul excepției nu are un interes real, personal în promovarea acesteia. Astfel, arată Curtea Constituțională, posibila admitere a excepției nu ar schimba cu nimic situația acesteia, ci ar privi numai drepturile altor persoane.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Analizând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei-reclamante, față de prevederile legale aplicabile și de jurisprudența Curții Constituționale, Înalta Curte constată că nu subzistă în cauză motivele de casare invocate, prevăzute de art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se impune reformarea hotărârii pronunțate de prima instanță. Examinând conținutul prevederilor legale aplicabile, raportat la situația factuală concretă înfățișată de recurenta-reclamantă, pentru a răspunde criticilor cuprinse în cererea de recurs, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă, licențiată în drept, judecător la Curtea de Apel Suceava, a solicitat instanței competente modificarea în parte a Ordinului nr. 4224/C din 11 decembrie 2012, emis de B., în sensul stabilirii în favoarea sa a unor drepturi salariale egale cu cele ale unui judecător încadrat la aceeași instanță, gradație și clasă de salarizare, anterior datei de 1 ianuarie 2011, ca urmare a trecerii sale în tranșa de vechime în funcție și muncă de la 10 la 15 ani, ocazie cu care i-au fost stabilite drepturi de salarizare diferite, inferioare față de cele ale colegilor săi. 5.1. Printr-un prim motiv de nelegalitate invocat în temeiul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut nemotivarea, respectiv motivarea necorespunzătoare a hotărârii primei instanțe, justificat de împrejurarea că instanța de fond s-a limitat să arate că salariul a fost calculat conform art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 și ca atare a apreciat ca poate înlătura aplicarea acestuia pe motiv de discriminare, omițând totodată să facă aplicarea în speță, cu prioritate, a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Susținerile recurentei-reclamante, pe acest aspect, sunt în mod evident, nefondate câtă vreme judecătorul fondului, în cuprinsul hotărârii atacate, într-o manieră clară și cuprinzătoare a analizat deopotrivă prevederile legale ce au servit drept temei al emiterii ordinului contestat cât și pretinsa stare de discriminare invocată de reclamantă, cu referire directă la Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, instanța de fond a făcut trimitere și la jurisprudența relevantă a Curții Constituționale (Decizia nr. 818 din 3 iulie 2008) potrivit cu care, în esență, instanțele judecătorești nu au competențe să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară. 5.2. Și criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate și urmează a fi respinse, ca atare, Înalta Curte reținând că instanța de fond a realizat în cauză o justă aplicare și interpretare a normelor incidente, astfel cum au fost ele enunțate și în cuprinsul Ordinului nr. 4224/C din 11 decembrie 2012. În esență, problema ridicată în cauză a vizat legalitatea stabilirii drepturilor salariale ale recurentei-reclamante în temeiul art. 2 art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010, pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008, aprobată prin Legea nr. 283/2011, în condițiile în care, magistrații aflați în situații similare, dar care au îndeplinit aceeași condiție de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2012, beneficiază de un cuantum mai mare al acelorași drepturi salariale. Textul legal indicat are următorul cuprins: Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: (...). Art. 6, (1) În anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. (2) În anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale «Justiție»”. Justețea și totodată legalitatea soluției pronunțate de prima instanță este susținută, pe de o parte, de soluția și argumentele Curții Constituționale, cuprinse în Decizia nr. 607 din 6 octombrie 2015 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2, art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010, pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008, privind reglementarea unor măsuri judiciare în domeniul bugetar, invocată într-o altă cauză, iar pe de altă parte, de argumentele decisive ale aceleiași Curți Constituționale cuprinse în Decizia nr. 151 din 18 martie 2014, asupra excepției invocate chiar de recurenta-reclamantă, cu ocazia judecării în fond a cauzei. Astfel, prin Decizia nr. 607 din 6 octombrie 2015 Curtea Constituțională, reiterând argumentele decizorii din jurisprudența sa în materie, a statutat, în sensul că: ,,diferențele se salarizare apărute sunt rezultatul schimbărilor legislative care au intervenit de-a lungul timpului în această materie, în special între legislația anterioară anului 2010 și cea ulterioară acestui an, îar nu ca urmare a neacordării în anii 2012, 2013 și 2014 a salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent clasei de salarizare prevăzut de Legea-cadru nr. 284/2010”, că,,avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate”, că,,situația diferită în care se cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări”. Curtea Constituțională a subliniat și că ,,legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă”. Totodată prin Decizia nr. 151/2014, Curtea Constituțională deși reține că, în realitate, autorul excepției, respectiv recurenta-reclamantă din prezenta cauză, solicită modificarea dispozițiilor de lege criticate, fapt ce excedează controlului Curții Constituționale și care a și condus la respingerea ca inadmisibilă, a excepției invocate, indică că soluția legislativă cuprinsă în art. 2 art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010, referitoare la drepturile salariale cuvenite ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime în muncă/funcție se regăsește și în cuprinsul art. 6 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010. Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 au mai făcut obiect al controlului de constituționalitate. În acest sens, prin Decizia nr. 166 din 19 martie 2013, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 360 din 18 iunie 2013, Curtea, analizând o excepție de neconstituționalitate, a reținut că aspectele ce țin de aplicarea legii de către organismele abilitate, precum și cele referitoare la pretinsa încălcare de către prevederile de lege criticate a unor alte acte normative decât Legea fundamentală nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate. Concluzionând, în raport de statuările instanței de control constituțional, Înalta Curte reține că soluția curții de apel este la adăpost de orice critică, ceea ce face ca și motivele și criticile invocate în temeiul art. 488 pct. 8 sentința civilă să fie respinse ca neîntemeiate. Prin urmare, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 alin. (1) C. proc. civ. recursul de față va fi respins ca nefondat.