ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7222/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 10 mai 2011, reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României anularea Încheierii nr. 2/2011 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi prin care a fost respinsă Contestația formulată împotriva Deciziei nr. 4/2011 emisă de Departamentul IV al Curții de Conturi și suspendarea executării Încheierii nr. 2/2011. Cu privire la motivarea cererii de suspendare, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite atât condiția cazului bune justificat cât și condiția prevenirii pagubei iminente, prin încălcarea procedurii de rezolvare a conflictului neasigurarea contradictorialității și nerespectarea principiului dreptului la apărare.

În ceea ce privește paguba iminentă, reclamanta a arătat că o executare imediată și integrală a actului atacat este de natură a-i cauza atât la nivel instituțional cât și salariaților, un prejudiciu ireparabil pe care principiul echității îl impune să fie evitat în măsura posibilului. Cu privire la fondul cauzei, reclamanta a arătat că a contestat 4 din cele 21 de măsuri instituite în sarcina sa prin Decizia nr. 4/2011, respectiv neactualizarea anuală cu indicele de inflație, în condițiile legii energiei electrice nr. 13 din 9 ianuarie 2007, a nivelului contribuțiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei; neactualizarea anuală a tarifelor pentru autorizații și licențe în domeniul gazelor naturale; efectuarea de cheltuieli de personal în sumă totală de 1.346.133 RON, prin acordarea unor sporuri, cu nerespectarea prevederilor legale; nerespectarea prevederilor legale privind închirierea de locuințe.

În legătură cu actul de soluționare a contestației sale, Încheierea nr. 2/2011, reclamanta a arătat că este nelegală și netemeinică, solicitând în consecință, revocarea punctelor 1, 2, 6.4 și 7. În ceea ce privește primul punct din contestație reclamanta a arătat că stabilirea contribuției anuale pentru titularii și solicitanții de licență s-a făcut în conformitate cu dispozițiile art. 4 din H.G. 1823/2004, în cotă procentuală, nemaifiind necesară actualizarea cu indicele de inflație întrucât algoritmul de calcul conducea la o majorare anuală a contribuției. Cu privire la cel de al doilea punct din contestație, reclamanta a arătat că anterior intrării în vigoare a O.U.G. 25/2007 privind preluarea ANRGN de către ANRE, nu exista dispoziție legală care să impună obligația de a actualiza în mod anual tarifele pentru autorizații și licențe.

Cu privire la cel de al treilea motiv de contestație s-a arătat că acordarea sporului pentru complexitate s-a făcut în baza contractelor colective de muncă. Cu privire la chiria practicată pentru locuințele de serviciu, reclamanta a arătat că pentru această categorie de locuințe nu sunt aplicabile dispozițiile art. 31 din Legea nr. 114/1996 ci, în conformitate cu dispozițiile art. 32 din aceeași lege, chiria se stabilește prin legea specială. În concret chiria pentru acest tip de locuințe a fost cea cuprinsă în H.G. nr. 310/2007. Pârâta a depus întâmpinare în ședința publică de la data de 13 septembrie 2011, solicitând respingerea atât a cererii de suspendare cât și a contestației, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a deciziei contestate.

Prin Sentința nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis contestația formulată de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României. S-a dispus anularea Încheierii nr. 2/2011 a Curții de Conturi; s-au anulat punctele 1, 2, 6.4 și 7 din Decizia 4/2011 a Curții de Conturi; s-a dispus suspendarea executării acestor acte până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze.

Pentru a pronunța aceasta soluție Curtea a reținut că potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 13/2007 „(2) Nivelul tarifelor și cel al contribuțiilor prevăzute la alin. (1) se stabilesc de ANRE pe o perioadă de minimum 4 ani, fiind actualizate anual cu indicele de inflație, în condițiile legii, fiind date apoi publicității, iar anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, prin art. 8 din Legea nr. 318/2003 se prevedea că „nivelul tarifelor și cel al contribuțiilor prevăzute la alin. (1) se stabilesc de ANRE în fiecare an, în condițiile legii, și sunt date publicității”. De asemenea, s-a reținut că executarea acestui din urmă text de lege a fost adoptată H.G.

nr. 1823/2007 care prevedea la art. 4 că „Titularii și solicitanții de licență/licențe, la acordarea acesteia/acestora, plătesc autorității competente o contribuție anuală reprezentând o cotă de 0,06% din cifra de afaceri pe care o realizează din activitățile comerciale desfășurate în sectorul energiei electrice și al energiei termice în cogenerare.” Având în vedere că prin Legea nr. 13/2007 se abrogă în mod explicit Legea nr. 318/2003 (art. 90 din lege), s-au considerat abrogate implicit toate actele subsecvente acestei legi, inclusiv H.G. 1823/2004, în măsura în care nu mai sunt conforme cu Legea nr. 13/2007. S-a arătat în considerentele hotărârii atacate că această contribuție stabilită de ANRE trebuie stabilită în sumă fixă nu în procent din cifra de afaceri, întrucât doar o valoare absolută poate fi actualizată cu rata inflației, actualizarea unui procent fiind un nonsens, întrucât procentul nu are, prin el însuși, o valoare economică.

S-a avut în vedere că în speță procentul de 0,06% a fost aplicat în fiecare an la o bază de calcul diferită, actualizată, astfel încât rezultatul anual nu a suferit de pe urma devalorizării. Concluzionând, s-a susținut că ANRE s-a aflat în eroare când a apreciat că dispozițiile H.G. nr. 1823/2004 mai erau în vigoare în perioada 2007 - 2009 dar, pe de altă parte, Curtea de Conturi s-a aflat în eroare când a apreciat că potrivit Legii nr. 13/2007 ANRE ar fi trebuit să majoreze anual procentul de 0,06% stabilit prin aceeași hotărâre de Guvern. În aceste condiții a arătat judecătorul fondului că dispoziția de obligare la plata unei sume de bani cu care se pretinde că s-ar fi păgubit bugetul de stat este netemeinică și nelegală, mai ales în condițiile în care reclamanta, fiind o instituție autonomă, nu colecta aceste contribuții pentru bugetul de stat.

În ceea ce privește actualizarea anuală a nivelului tarifelor pentru autorizații și licențe în domeniul gazelor naturale, pentru perioada 2007 - 2009 Curtea a constatat că reclamanta a preluat, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/2007, activitatea ANRGN, păstrând, pentru anul 2007, tariful practicat anterior de ARNGN și că reclamantei i se impută faptul că nu a ținut seama de inflația din perioada 2000 - 2007 în condițiile în care tariful nu a mai fost actualizat de ARNGN din anul 2000. S-a constatat că ANRE nu are o simplă obligație de actualizare a unor tarife preluate de la instituțiile care au avut anterior competențe în domeniu ci are obligația ca o dată la cel puțin patru ani să stabilească acest tarif și procedând la păstrarea tarifului practicat anterior de ANRGN, ar rezulta că reclamanta a acționat în limitele marjei sale de apreciere, neputându-se vorbi de un prejudiciu la bugetul de stat.

Cu privire la sporul pentru complexitate și sporul pentru confidențialitate acordat unor angajați din cadrul instituției reclamante Curtea a constatat că acestea au fost acordate în conformitate cu dispozițiile contractului colectiv de muncă, iar restricțiile salariale invocate de către pârâtă nu pot fi decât temporare, altfel drepturile salariale depinzând de aspecte străine de fapta acestora. S-a arătat că relevant era a se stabili situația datoriilor față de stat la data controlului și nu în anul 2009 întrucât, chiar dacă sumele către salariați au fost achitate înainte de achitarea datoriilor către buget, ele nu se mai pot imputa după achitarea acestor datorii, fiind vorba de datorii care, între timp, au devenit exigibile.

În ceea ce privește chiria practicată pentru locuințele închiriate salariaților Curtea a constatat, raportat la prevederile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999, că toate contractele de închiriere precizează caracterul accesoriu al respectivului contract față de contractul de muncă și caracterul de locuință de serviciu al locuinței acordate. Fiind vorba despre un acord de voință între salariat și angajator cu privire la un drept ce se grefează pe raportul de muncă contractul de închiriere apare ca o anexă la contractul individual de muncă, completând clauzele acestuia cu drepturi și obligații specifice închirierii unei locuințe de serviciu. Față de dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 s-a dispus și suspendarea executării actelor atacate până la soluționarea irevocabilă a cauzei, întrucât există un caz bine justificat ce se identifică, în speță, cu motivele de nelegalitate considerate întemeiate de instanță.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a susținut că sentința de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). - Astfel, referitor la pct. 1 din Încheierea nr. 2/2011, respectiv pct. 1 din Decizia nr. 4/2011 cu privire la neactualizarea anuală cu indicele de inflație a nivelului contribuțiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei electrice, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că această contribuție trebuie stabilită în sumă fixă deși conform prevederilor art. 4 din H.G.

nr. 1823/207 contribuția anuală constă într-o cotă de 0,06% din cifra de afaceri realizată din activitățile comerciale desfășurate în sectorul energiei electrice și al energiei termice în cogenerare. Totodată, recurenta a susținut că în mod greșit s-a reținut de către instanța de fond că bugetul de stat nu ar fi fost păgubit întrucât reclamanta este o instituție publică autonomă care nu colecta aceste contribuții pentru bugetul de stat deși potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 329/05 noiembrie 2009 aceasta avea obligația începând cu data de 9 noiembrie 2009 să vireze integral disponibilitățile în RON și valută la bugetul de stat.

- Referitor la pct. 2 din Încheierea nr. 2/2011, respectiv pct. 2 din Decizia nr. 4/2011 cu privire la neactualizarea anuală a tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamanta a acționat în limitele marjei sale de apreciere și că nu ar fi fost prejudiciat bugetul de stat deși începând cu data de 18 aprilie 2007 ANRE avea obligația de a percepe tarife pentru acordarea de licențe și autorizații actualizate anual cu indicele de inflație. - Referitor la pct. 3 din Încheierea nr. 2/2011 și respectiv pct. 3 din Decizia nr. 4/2011 cu privire la cheltuielile de personal în sumă totală de 1.346.133 RON reprezentând sporuri acordate nejustificat, recurenta a susținut că în mod eronat s-a reținut prin sentința atacată că plata acestor drepturi bănești fiind dispusă înainte de achitarea datoriilor către buget, ele nu se mai pot imputa întrucât aceste datorii au devenit exigibile.

- Cu privire la pct. 4 din Încheierea nr. 2/2011, respectiv pct. 4 din Decizia nr. 4/2011 referitor la neacoperirea prin chirie a cheltuielilor efectuate la locuințele închiriate, recurenta a susținut că instanța de fond a reținut în mod eronat că toate contractele de închiriere ar avea caracter accesoriu față de contractul de muncă și că nu s-ar impune recuperarea cheltuielilor în sumă de 87.386 RON prin chiria practicată. Intimata Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat și menținerea sentințe instanței de fond, ca legală și temeinică. Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile legale incidente cât și în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc.

civ. Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele expuse în continuare. Astfel cum rezultă din expunerea anterioară, urmare a controlului efectuat de către auditorii publici externi ai Curții de Conturi la intimata-reclamantă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, control vizând „Auditul financiar al contului anual de execuție bugetară pentru anul 2009, s-a încheiat procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. 402 din 5 ianuarie 2011 prin care s-a constatat existența unor nereguli, respectiv abateri cu caracter financiar și prejudicii. Prin Decizia nr. 4/2011 recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a comunicat intimatei-reclamante măsurile dispuse în vederea înlăturării abaterilor de la legalitate și regularitate constatate prin procesul-verbal, respingându-i obiecțiunile formulate.

Urmare a contestației formulată de reclamantă cu privire la 4 măsuri din totalul de 21 dispuse prin Decizia nr. 4/2011 a fost emisă Încheierea nr. 2/2011, act administrativ jurisdicțional prin care a fost respinsă contestația.

Obiectul acțiunii formulate de reclamanta ANRE prin care a fost sesizată instanța de contencios administrativ l-a constituit anularea și suspendarea executării Încheierii nr. 2/2011 prin care i-a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 4/2011, respectiv revocarea celor patru măsuri instituite în sarcina sa după cum urmează: 1. neactualizarea anuală cu indicele de inflație a nivelului contribuțiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei electrice; 2. neactualizarea anuală a tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale; 3. efectuarea de cheltuieli de personal în sumă totală de 1.346.133 RON prin acordarea, în perioada ianuarie - iunie 2009 a sporului de complexitate în sumă de 30.924 RON, iar în perioada ianuarie - decembrie 2009 a sporului de confidențialitate (prin aplicarea unei cote cuprinse între 15 - 20% din salariul de bază) în sumă de 1.315.209 RON, fără a avea bază legală pentru acordarea acestor sporuri; 4. nerecuperarea prin chirie a cheltuielilor efectuate la locuințele închiriate, respectiv suma de 87.386,35 RON efectuate pentru cele 8 locuințe din București, închiriate salariaților.

Contrar celor reținute de către judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că cele 4 măsuri dispuse prin Încheierea nr. 2/2011 a Departamentului IV al Curții de Conturi și menținute prin Decizia nr. 4/2011 au fost stabilite în conformitate cu prevederile legale iar soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. Astfel, în ceea ce privește măsura nr. 1 din Decizia nr. 4/2011 referitoare la neactualizarea anuală cu indicele de inflație a nivelului contribuțiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei electrice, instanța de control judiciar constată că în mod greșit s-a reținut prin sentința atacată faptul că aceste contribuții trebuie stabilite în sumă fixă și nu în procent din cifra de afaceri.

Potrivit art. 4 din H.G. nr. 1823/2007 „Titularii și solicitanții de licență/licențe, la acordarea acesteia/acestora, plătesc autorității competente o contribuție anuală reprezentând o cotă de 0,06% din cifra de afaceri pe care o realizează din activitățile comerciale desfășurate în sectorul energiei electrice și al energiei termice în cogenerare”, iar potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 13/2007 „Nivelurile tarifelor și cel al contribuțiilor prevăzute la alin. (1) se stabilesc de ANRE pe o perioadă de minimum 4 ani, fiind actualizate anual cu indicele de inflație, în condițiile legii, fiind date apoi publicității.

Din perspectiva acestor dispoziții legale rezultă cu claritate forma sub care s-a stabilit perceperea acestor contribuții, respectiv sub forma procentului de 0,06% din cifra de afaceri realizată din activitățile comerciale desfășurată în sectorul energetic, care urmează a fi actualizate anual cu indicele de inflație în condițiile legii, astfel că aprecierile instanței de fond cu privire la necesitatea stabilirii contribuției în sumă fixă sunt nefondate și fără temei legal. De altfel, așa cum rezultă din Procesul-verbal de constatare nr. 402 din 5 ianuarie 2011 cât și din Decizia nr. 4/2011 și Încheierea nr. 2/2011, abaterea constatată prin actul de control și pentru care s-a dispus măsura contestată viza neactualizarea contribuției anuale, conform dispozițiilor legale mai sus menționate și nu modul de stabilire al acesteia respectiv în sumă fixă sau cotă procentuală, astfel cum în mod eronat s-a reținut prin sentința atacată.

Prin neactualizarea nivelului contribuției anuale intimata ANRE a încasat contribuții mai mici decât cele legale, prejudiciind atât bugetul propriu cât și bugetul de stat, astfel că măsura dispusă prin încheierea contestată este legală și temeinică fiind în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea energiei electrice nr. 13/2007. În ceea ce privește măsura dispusă la pct. 2 din Decizia nr. 4/2011, respectiv pct. 2 din Încheierea nr. 2/2011, referitoare la neactualizarea anuală a tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale, instanța de control judiciar constată că în mod eronat s-a reținut prin sentința atacată că reclamanta ar fi acționat în limitele marjei sale de apreciere și că bugetul de stat nu ar fi fost prejudiciat.

Potrivit pct. 8 din Nota la Anexa 8 din H.G. nr. 784 din 7 septembrie 2000 „Tarifele pentru autorizații și licențe se actualizează prin ordin al președintelui ANRGN și vor fi publicate în M. Of. al României, Partea I”, iar potrivit art. 8 alin. (2) din Legea energiei electrice nr. 13/2007 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 33/2007 „Nivelul tarifelor și al contribuțiilor prevăzute la alin. (1) se stabilesc de ANRE pe o perioadă de minimum 4 ani fiind actualizate anual cu indicele de inflație, în condițiile legii, fiind date apoi publicității”. Astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, nivelul tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale a fost stabilit în anul 2000 prin H.G.

nr. 784 din 7 septembrie 2000 iar începând cu 18 aprilie 2007 după preluarea activității ANRGN, nivelul tarifelor trebuia actualizat cu indicele de inflație. În anul 2008 și 2009 prin Ordinele Președintelui ANRE nr. 1 din 15 ianuarie 2008 și nr. 2 din 8 ianuarie 2009 nivelul tarifelor a fost modificat, majorându-se cu 25% și respectiv 7,85%. Având în vedere că indicele de inflație pentru perioada septembrie 2000 - decembrie 2008 a fost de 167,63% prin raportare la creșterile stabilite prin ordinele mai sus precizate a rezultat o diferență de 132,82% în minus, care nu a fost avută în vedere la actualizarea tarifelor percepute pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale, ceea ce a avut drept consecință nerealizarea unor venituri în sumă totală de 57.776.810 RON.

Contrar celor reținute prin sentința atacată, instanța de control judiciar constată că intimata ANRE nu și-a îndeplinit obligația legală de a percepe tarife pentru acordarea de licențe și autorizații actualizate cu indicele de inflație începând cu data de 18 aprilie 2007, data preluării activității ANRGN, ceea ce presupunea actualizarea nivelului stabilit în anul 2000 până în 2007, fără a percepe aceste tarife pentru această perioadă și ulterior, de la data preluării, ANRE avea obligația facturării și încasării de tarife rezultate din actualizarea anuală cu indicele de inflație.

Totodată, Înalta Curte constată că în mod neîntemeiat s-a reținut în motivarea sentinței atacate că intimata în calitate de instituție publică autonomă nu are obligația de a colecta contribuții la bugetul de stat având în vedere dispozițiile art. 8 alin. (4) din Legea energiei electrice, cât și a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 329 din 5 noiembrie 2009, începând cu data de 9 noiembrie 2009 „disponibilitățile în RON și în valută ale autorităților și instituțiilor publice prevăzute la alin. (1) existente la data intrării în vigoare a prezentei legi, se virează integral la bugetul de stat”.

În ceea ce privește pct. 3 din Încheierea nr. 2/2011 respectiv pct. 3 din Decizia nr. 4/2011 referitor la efectuarea de cheltuieli de personal nelegale în sumă totală de 1.346.133 RON prin acordarea în perioada ianuarie - iunie 2009 a sporului de complexitate în sumă de 30.924 RON și a sporului de confidențialitate în sumă de 1.315.209 RON în perioada ianuarie - decembrie 2009, Înalta Curte constată că în mod greșit s-a apreciat și reținut prin sentința atacată că acordarea acestor drepturi este legală. Astfel cum rezultă din actul de control, intimata ANRE prin Contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 1611 din 29 martie 2007 art. 69 a negociat clauze referitoare la acordarea unor sporuri, respectiv spor de complexitate și spor de confidențialitate, fără a exista o bază legală pentru acordarea acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare iar prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 14 din 29 ianuarie 1998 privind utilizarea veniturilor realizate de instituțiile publice finanțate integral din venituri extrabugetare, în cazul în care au obligații financiare neachitate la scadență, nu vor putea aplica prevederile art. 3 până la achitarea integrală a acestora, personalul beneficiind în continuare de drepturile salariale prevăzute pentru instituțiile publice finanțate integral de la bugetul de stat.

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză intimata ANRE deși a înregistrat obligații financiare neachitate la scadență, în anul 2009 nu a respectat dispozițiile legale mai sus menționate în sensul că nu a decis acordarea drepturilor salariale la nivelul celor stabilite pentru personalul instituțiilor publice finanțate integral de la bugetul de stat conform H.G. nr. 281/1993. În baza prevederilor art. 69 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat sub nr. 1611 din 29 martie 2007, salariații ANRE au beneficiat în perioada ianuarie - iunie 2009 de sporul de complexitate a muncii în sumă de 30.924 RON iar în perioada ianuarie -decembrie 2009, toți salariații ANRE au beneficiat de sporul de confidențialitate.

Întrucât categoriile de persoane care au beneficiat de aceste sporuri nu au fost nominalizate în actele normative în vigoare și nici nu pot fi asimilate cu categoriile de personal pentru care actele normative prevăd acordarea acestor sporuri, în mod eronat instanța de fond a apreciat ca fiind legale, cheltuielile efectuate cu plata acestor drepturi. În ceea ce privește pct. 4 din Încheierea nr. 2/2011,respectiv pct. 4 din Decizia nr. 4/2011 referitor la nerecuperarea prin chirie a cheltuielilor efectuate la locuințele închiriate, se constată că prin sentința atacată s-a reținut în mod greșit caracterul de locuință de serviciu al locuințelor acordate cât și caracterul accesoriu al contractelor de închiriere față de contractul de muncă.

Potrivit prevederilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 114/1996 Legea locuinței, locuința de serviciu este definită ca fiind acea locuință destinată funcționarilor publici, angajaților unor instituții sau agenți economici, acordată în condițiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale. Prin Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nr. 1611/29 martie 2007 (anexa 105 la Procesul-verbal de constatare nr. 402 din 5 ianuarie 2011) cât și în contractele individuale de muncă ale persoanelor cărora le-au fost închiriate locuințe nu a fost prevăzut dreptul salariaților ANRE de a beneficia de locuință de serviciu.

Astfel fiind, rezultă că în mod corect s-a reținut atât prin actul de control cât și prin încheierea atacată incidența în cauză a dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 privind locuințele, republicată, potrivit cărora intimata ANRE avea obligația să stabilească o chirie totală care să acopere cheltuielile de administrare, întreținere și reparații, impozitele pe clădiri și teren precum și recuperarea investițiilor aferente. Având în vedere toate aceste considerente Înalta Curte constată incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în consecință în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul formulat în cauză modificând sentința atacată în sensul că va respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2013. Procesat de GGC - LM