ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2819/2021

Ședința publică din data de 16 decembrie 2021

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 2 decembrie 2016 și precizată la 27 decembrie 2017, reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), în contradictoriu cu pârâții A. și B., a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 57.776.810,27 RON (pentru anul 2009 suma de 28.290.095,98 RON și pentru anul 2008 suma de 29.486.714,29 RON), astfel cum au reținut auditorii Curții de Conturi prin procesul-verbal de constatare din 5 ianuarie 2011 și prin Decizia nr. 4/2011.

Prin sentința civilă nr. 6482 din 2 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă excepția de necompetență materială a instanței sesizate și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2017, la 15 septembrie 2017.

Prin sentința civilă nr. 288 din 16 februarie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâții A. și B., ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1606A din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă ANRE, împotriva sentinței civile nr. 288 din 16 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți A. și B., a anulat sentința apelată și a reținut cauza pentru evocarea fondului

Prin decizia civilă nr. 1698A din 3 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, în evocarea fondului, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de apelanta - reclamantă ANRE împotriva sentinței civile nr. 288 din 16 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți A. și B..

Împotriva deciziei civile nr. 1698A din 3 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta ANRE a declarat recurs principal, iar împotriva deciziei civile nr. 1606A din 13 decembrie 2018 și a deciziei nr. 1698 din 3 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a formulat recurs incident pârâtul B..

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 9 februarie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8, astfel cum reiese din Fișa ECRIS.

4.1. Recursul formulat de reclamanta ANRE a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată nu este motivată în fapt și în drept și că instanța de apel nu a argumentat de ce a înlăturat apărările expuse prin cererea introductivă de instanță, soluția nefiind fundamentată pe dispoziții legale.

Ca atare, recurenta a precizat că neîndeplinirea acestei obligații atrage desființarea hotărârii, sens în care a invocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv literatura de specialitate cu privire la puterea de apreciere a judecătorului subsumată principiului rolului activ, învederând că motivarea instanței care a soluționat fondul cauzei nu satisface exigențele doctrinei juridice.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în cauză fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de C. civ.

Sub un prim aspect, a arătat că instanța de apel a apreciat greșit că, în speță, sunt incidente dispozițiile Codului muncii, în condițiile în care intimații au deținut funcții numite, respectiv de președinte/vicepreședinte al ANRE, nefiind angajați în baza Codului muncii. În această calitate, intimații au semnat cele două ordine, reținute de auditorii Curții de Conturi ca nefiind conforme reglementărilor în vigoare, iar aceștia aveau obligația să remedieze situația creată. Prin urmare, recurenta nu putea emite decizii de impunere în sarcina intimaților, neexistând un contract de muncă între ANRE și aceștia, iar, în ipoteza reținută de instanța de apel, s-ar fi ajuns la situația absurdă ca intimații să emită pentru sine astfel de decizii.

Sub un al doilea aspect, recurenta a învederat că, în cauză, contrar celor stabilite de instanța de apel, sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, creanța de 57.776.810,27 RON (pentru anul 2009 suma de 28.290.095,98 RON și pentru anul 2008 suma de 29.486.714,29 RON), reținută de auditorii Curții de Conturi prin procesul-verbal de constatare din 5 ianuarie 2011 și Decizia nr. 4/2011, reprezentând "neactualizarea anuală a tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale", având un caracter cert, lichid și exigibil.

Astfel, existența neîndoielnică a creanței reiese din actele menționate anterior, iar caracterul lichid este dat de cuantumul precis determinat și opozabil debitorilor. De asemenea, creanța este exigibilă întrucât este actuală, decizia Curții de Conturi având caracter executoriu și obligatoriu, astfel stabilit prin decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat, în concret, legalitatea măsurii organului de control și, totodată, culpa/fapta ilicită a ordonatorilor de credite pentru neactualizarea tarifelor pentru autorizații și licențe cu indicele de inflație.

În acest context, recurenta a indicat prevederile legale în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzute de art. 1349, art. 1357-1371 și art. 1381-1395 C. civ. și a susținut că, în speță, sunt îndeplinite condițiile necesare pentru atragerea răspunderii intimaților în scopul reparării prejudiciului cauzat bugetului ANRE: prejudiciul de 57,776.810,27 RON plus accesoriile aferente (ce se vor putea cuantifica la momentul plății efective a debitului principal), constatat de Curtea de Conturi, apoi de Înalta Curte de Casație și Justiție în mod definitiv; fapta ilicită, ce constă în neactualizarea cu indicele de inflație; raportul de cauzalitate evident și pe deplin dovedit; vinovăția care este probată, intimații răspunzând conform C. civ. pentru "cea mai ușoară culpă".

4.2. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul B. a arătat că, având în vedere recursul principal al ANRE împotriva deciziei civile nr. 1698A din 3 decembrie 2020, înțelege să formuleze recurs incident în ceea ce privește soluția pronunțată prin decizia civilă nr. 1606A din 13 decembrie 2018 privind respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de acesta prin întâmpinare. În măsura în care instanța de control judiciar va admite recursul incident declarat împotriva deciziei civile nr. 1606A din 13 decembrie 2018, soluția de casare urmează a se răsfrânge și asupra deciziei civile nr. 1698 din 3 decembrie 2020, care va fi, în consecință, casată, urmând a se constata nelegalitatea soluției de admitere a apelului declarat de ANRE, respectiv legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe.

Recurentul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a susținut că instanța de apel a încălcat, respectiv a aplicat greșit normele de drept material vizând prescripția extinctivă, prin aceea că a stabilit eronat momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune, raportându-se la prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu la dispozițiile art. 8 alin. (1) din actul normativ anterior menționat, și a reținut greșit faptul că anumite demersuri realizate de ANRE ar reprezenta cauze de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune, realizând o aplicare și interpretare vădit eronată a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (2), precum și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, sub un prim aspect recurentul a învederat că instanța de apel a stabilit începutul prescripției dreptului material la acțiune al ANRE prin aplicarea dispozițiilor generale reglementate de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în condițiile în care, în cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripția începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 alin. (1) din același act normativ, incident în cauză având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată.

A mai arătat că regula specială de determinare a începutului prescripției, reglementată de art. 8 alin. (1) din decret, se distinge prin stabilirea alternativă a două momente de la care prescripția poate începe să curgă, respectiv fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Redând din considerentele Deciziei RIL nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a precizat că, în prezenta cauză, pentru a se determina momentul obiectiv de la care termenul ce prescripție a început să curgă trebuie să se stabilească data la care, după împrejurări, ANRE trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, iar, pentru identificarea celor două momente este necesară raportarea la pretinsa faptă ilicită invocată de recurenta reclamantă, respectiv emiterea și semnarea Ordinului nr. 1/15 ianuarie 2008 fără actualizarea anuală cu indicele de inflație a tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale. Or, avându-se în vedere că ordinul menționat a fost emis și a produs efecte în cursul anului 2008, iar măsura privind actualizarea anuală cu indicele de inflație a tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale, prevăzută la pct. 2 din Decizia nr. 4/2011, emisă de Curtea de Conturi, a fost luată în raport de prevederile art. 8 alin. (2) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 33/2007, rezultă că momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripția este data emiterii actului imputat, respectiv 15 ianuarie 2008. Ca atare, raportat la data introducerii acțiunii, 29 noiembrie 2016, termenul de prescripție de 3 ani era împlinit.

Sub un al doilea aspect, recurentul a învederat că, și în ipoteza în care s-ar admite că momentul obiectiv al începutului prescripției dreptului material la acțiune ar fi data întocmirii procesului-verbal de constatare de către Curtea de Conturi, respectiv 5 noiembrie 2011, instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) și c), alin. (2) și art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, fapt ce a determinat reconfigurarea eronată a cursului prescripției și nelegala admitere a apelului declarat de ANRE.

În mod nelegal, curtea a reținut că, în speță, a operat o întrerupere a cursului prescripției extinctive, în condițiile în care cauzele de întrerupere reglementate prin Decretul nr. 167/1958, art. 16 alin. (1) lit. b) și c) sunt exclusiv și limitativ stabilite prin lege, neputând fi asimilate acestora alte împrejurări ori situații asemănătoare (instanța de apel a constatat greșit că cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat instanței de contencios administrativ și fiscal să anuleze Decizia nr. 4/2011 emisă de Curtea de Conturi se încadrează în cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, iar emiterea de către reclamantă a Deciziei nr. 634/2.12.2013, ce conținea un plan de măsuri interne pentru recuperarea prejudiciului, ar reprezenta un act începător de executare, conform art. 16 alin. (1) lit. c) din actul normativ anterior menționat).

Or, pentru a opera întreruperea prescripției, acțiunea la care face referire art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 trebuie să fie promovată de partea în defavoarea căreia curge termenul de prescripție, să vizeze fondul dreptului a cărui acțiune se prescrie, să fie serioasă și să fie admisă, însă cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat instanței de contencios administrativ anularea Deciziei nr. 4/2011 nu reprezintă o cerere care să vizeze fondul dreptului a cărui acțiune se prescrie întrucât nu vizează exercitarea dreptului material la acțiunea în răspundere civilă delictuală în ceea ce îl privește pe pârât, care nu a fost parte în dosarul nr. x/2011.

În ceea ce privește întreruperea prescripției printr-un act începător de executare, caz de întrerupere reglementat de art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, recurentul a arătat că aceste prevederi au fost înlocuite cu dispozițiile art. 405

2

C. proc. civ. de la 1865, introduse prin O.U.G. nr. 138/2000, și ele vizează întreruperea cursului prescripției dreptului de a cere executarea silită, astfel încât instanța de apel a făcut aplicarea greșită a unor texte legale abrogate. Pe de altă parte, domeniul de aplicare al cauzei de întrerupere prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958 are în vedere orice acte de executare îndeplinite în cursul desfășurării procedurii de executare silită, respectiv acte prin care ar fi indisponibilizate și valorificate bunuri ale debitorului, astfel încât adresele emise de reclamantă și comunicate pârâtului, conținând înștiințare de plată, neurmate de o executare efectivă, nu constituie acte de executare care au întrerupt termenul de prescripție; mai mult, Decizia nr. 634 din 2 decembrie 2013, emisă de ANRE, care nu se referă la pârât, este o decizie internă având ca obiect desemnarea unei comisii și stabilirea unui plan de măsuri interne pentru recuperarea prejudiciului, nefiind subsumat procedurii execuționale.

Prin întâmpinare, pârâtul B. a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta ANRE, ca nefondat, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată la recursul incident, reclamanta ANRE a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.

Pârâtul B. a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 octombrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva deciziei nr. 1698 din 3 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și de pârâtul B. împotriva aceleiași decizii și deciziei nr. 1606 din 13 decembrie 2018, pronunțate de aceeași instanță și a fixat termen de judecată la 16 decembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată la data de 02 decembrie 2016 (expediată poștal la 29 noiembrie 2016) la Judecătoria Sectorului 2 București, precizată la 27 decembrie 2017, reclamanta ANRE a solicitat obligarea pârâților A. și B. la plata sumei de 57.776.810,27 RON (pentru anul 2009 suma de 28.290.095,98 RON și pentru anul 2008 suma de 29.486.714,29 RON), reținută de auditorii Curții de Conturi prin procesul-verbal de constatare din 05 ianuarie 2011 și prin Decizia nr. 4/2011.

Reclamanta a arătat că, în perioada de referință, pârâții au deținut funcția de președinte/vicepreședinte al ANRE, calitate în care au semnat Ordinele nr. 1/2008 și nr. 2/2009; aceștia se fac vinovați de neactualizarea anuală cu indicele de inflație a tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale, sumele indicate reprezentând venituri nerealizate cuvenite instituției reclamante, pentru care pârâții sunt chemați în judecată în temeiul răspunderii civile delictuale, fiind aplicabile prevederile de drept comun și nu ale dreptului muncii.

În considerentele deciziei civile nr. 1698A din 3 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a reținut că, prin Decizia nr. 4/2011, Curtea de Conturi a dispus conducerii ANRE să ia măsuri pentru intrarea în legalitate prin actualizarea anuală cu indicele de inflație a nivelului tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale, urmând a se determina cuantumul diferențelor și a se dispune măsuri de recuperare și de virare la bugetul de stat, în condițiile legii.

Decizia în cauză a fost contestată de ANRE, acțiunea în contencios ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 fiind respinsă prin decizia nr. 7222 din 12 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a constatat că măsurile dispuse de Curtea de Conturi sunt legale, stabilite în conformitate cu prevederile legale.

ANRE a formulat și o cerere de lămurire a deciziei menționate, invocând imposibilitatea legală de a pune în aplicare hotărârea Înaltei Curți, care a fost respinsă. De asemenea, Înalta Curte a respins și cererea de revizuire formulată de ANRE împotriva deciziei civile nr. 7222 din 12 noiembrie 2013.

Având în vedere rămânerea definitivă a deciziei instanței de recurs, reclamanta, în vederea punerii în executare a măsurii dispuse de către auditorii Curții de Conturi, a aprobat, prin Decizia nr. 634 din 2 decembrie 2013, un plan de măsuri interne pentru punerea în aplicare a hotărârii Înaltei Curți.

În urma controlului efectuat de Curtea de Conturi în anul 2014, prin Decizia nr. 30/2014 s-a reținut că ANRE are obligația de a dispune măsuri pentru a aduce la îndeplinire cele dispuse anterior prin Decizia nr. 4/2011.

Măsura luată de către Curtea de Conturi a fost contestată, fiind format dosarul nr. x/2014, soluționat prin sentința civilă nr. 3439/21.12.2015, prin respingerea acțiunii ANRE, ca neîntemeiată, ocazie cu care s-a reținut că reclamanta, în calitate de destinatar direct al Deciziei nr. 4/2011, a avut posibilitatea lămuririi aspectelor invocate în cadrul primului demers judiciar, astfel încât, în cursul anului 2012, au fost emise acte de control de către Curtea de Conturi, care au constatat aceleași împrejurări reluate prin actele contestate. Totodată, s-a constatat faptul că reclamanta avea obligația de a realiza demersurile pentru stabilirea cuantumului prejudiciilor și pentru recuperarea lor prin emiterea de decizii de imputare și demersuri judiciare.

Reținând că printr-o decizie definitivă s-a stabilit obligația ANRE de a realiza demersurile pentru stabilirea și recuperarea prejudiciului, instanța de apel a considerat că reclamanta a ignorat puterea de lucru judecat a acestei hotărâri chemând în judecată în prezentul litigiu, așa cum reiese din precizarea formulată la instanța de fond, pe pârâți, întemeindu-se pe dispozițiile C. civ., și nicidecum pe dispozițiile Codului muncii.

Instanța de apel a mai constatat că din acțiunea reclamantei nu reiese care este fapta ilicită concretă imputată pârâților, nefiind individualizate pentru fiecare dintre cei doi pârâți care sunt obligațiile pretins a fi încălcate, ci doar faptul că aceștia au îndeplinit funcțiile de președinte, respectiv vicepreședinte al ANRE, semnând Ordinele nr. 1/2008 și nr. 2/2009. De asemenea, reclamanta "nu a probat existența din partea pârâților a unor fapte ilicite" care să fi condus la producerea prejudiciului, deși stătea în sarcina sa acest lucru, nedovedind pentru care motiv semnarea ordinelor menționate ar constitui astfel de fapte.

Nedovedind existența unei fapte ilicite a pârâților și nici existența unei vinovății din partea acestora ori a unei legături de cauzalitate în prezentul dosar pe calea dreptului civil, instanța de apel, în evocarea fondului, a respins ca neîntemeiată acțiunea promovată.

Prin recursul declarat, recurenta reclamantă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că decizia civilă nr. 1698A din 3 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă nu este motivată în fapt și în drept, respectiv că instanța de apel nu a argumentat de ce a înlăturat cele arătate prin cererea introductivă de instanță, neîndeplinirea acestei obligații atrăgând desființarea hotărârii conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Curții Europene a Drepturilor Omului și doctrinei juridice.

Înalta Curte observă, pe de o parte, că recurenta reclamantă, deși a învederat că decizia atacată este nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la casarea unei hotărâri când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu a arătat în concret care sunt apărările ori argumentele juridice expuse prin cererea de chemare în judecată care au fost înlăturate de instanța de apel în evocarea fondului. Prin urmare, considerentele de ordin teoretic prezentate ori trimiterile la jurisprudență nu suplinesc, în cazul de față, obligația recurentei reclamante de a dezvolta în acest sens motivul de recurs invocat, prin formularea unor critici privind modul de judecată al instanței raportat la temeiul arătat, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că hotărârea recurată respectă exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel. În cauză, examinând obiectul dedus judecății, pretenții întemeiate pe răspunderea civilă delictuală reglementată de normele din C. civ., curtea a dat eficiență principiului puterii de lucru judecat care se impune într-un proces ulterior, fără a nesocoti limitele învestirii raportat la temeiul juridic invocat de reclamantă prin acțiune. Totodată, a constatat că, pentru a se reține răspunderea civilă delictuală este necesar a se face dovada îndeplinirii cumulative a patru condiții, și anume săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, săvârșirea faptei cu vinovăție și existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și pretinsul prejudiciu, însă din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu reiese care este considerată fapta ilicită concretă a pârâților, respectiv care sunt obligațiile pretins a fi încălcate prin semnarea Ordinelor nr. 1/2008 și nr. 2/2009. Față de situația de fapt reținută, care nu mai poate fi cenzurată de instanța de recurs în actuala configurație a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că reclamanta nu a probat săvârșirea de către pârâți a unor fapte ilicite care să fi condus la producerea prejudiciului, deși stătea în sarcina sa acest lucru, prezentând astfel argumentele de fapt și de drept avute în vedere la pronunțarea deciziei atacate.

În consecință, Înalta Curte apreciază că nu se impune a face aplicarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat, cu titlu general, că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. A învederat că instanța de apel a considerat în mod greșit că, în speță, sunt incidente dispozițiile Codului muncii, deși pârâții, cei care au semnat cele două ordine reținute de auditorii Curții de Conturi ca nefiind conforme reglementărilor în vigoare, nu au fost angajații ANRE, pentru a se putea emite decizii de impunere în sarcina acestora, respectiv că sunt probate elementele necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale: creanța, care este certă, lichidă și exigibilă, fiind constatată de Curtea de Conturi, apoi de Înalta Curte de Casație și Justiție în mod definitiv; fapta ilicită, care constă în neactualizarea cu indicele de inflație; raportul de cauzalitate; vinovăția, întrucât pârâții răspund pentru cea mai ușoară culpă.

Pornind de la cele expuse anterior, Înalta Curte observă că instanța de apel a analizat pretențiile formulate reținând că nu s-a făcut dovada în cauză a existenței unor fapte ilicite ale pârâților, care, de altfel, nici nu au fost individualizate prin indicarea obligațiilor pretins a fi încălcate prin semnarea ordinelor indicate de către aceste părți, statuând și asupra faptului că reclamantei îi revenea obligația de a realiza demersurile pentru stabilirea și recuperarea prejudiciului, urmând a emite decizii de imputare și de a face demersuri judiciare corespunzătoare în acest sens. Or, nu se poate reține că prin acest din urmă considerent instanța de apel a făcut aplicarea unor dispoziții din Codul muncii (neindicate de către recurenta reclamantă), eludând astfel examinarea obiectului dedus judecății din perspectiva C. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt întrunite cumulativ cerințele răspunderii civile delictuale, soluția instanței de apel fiind legală din această perspectivă, caz în care nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd casarea hotărârii când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În condițiile în care s-a reținut, pe de o parte, cum s-a arătat anterior, că reclamanta nu a indicat în concret în ce constă fapta ilicită a pârâților, respectiv care sunt obligațiile pretins încălcate de aceștia, iar, pe de altă parte, că nu a probat existența unei fapte ilicite care să fi condus la producerea prejudiciului, instanța de recurs nu poate valida susținerile recurentei ANRE ce vizează îndeplinirea acestui element al răspunderii civile delictuale.

De altfel, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin decizia atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la starea de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, orice critici care tind la reevaluarea situației de fapt sau la aprecierea probelor, în scopul de a dovedi în situația de față întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

Prin urmare, în lipsa justificării unei fapte ilicite, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, respectiv existența prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției, cu atât mai mult cu cât îndeplinirea acestora a fost invocată, de către recurenta reclamantă, doar din perspectivă teoretică, cu trimitere la textul de lege, fără o dezvoltare concretă la datele speței.

Față de considerentele de mai sus, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurenta reclamantă, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., va fi respins, în baza art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de această parte împotriva deciziei nr. 1698 din 3 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Cât privește recursul incident formulat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1606 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte reține că instanța de fond, având în vedere dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora "prescripția începe să curgă la data nașterii dreptului la acțiune", "iar, în cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată printr-o faptă ilicită, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea", precum și faptul că, în speță, reclamanta s-a prevalat de procesul-verbal de constatare din 05.01.2011 și Decizia nr. 4 din 16.02.2011 întocmite de Curtea de Conturi, organul de control care a procedat la verificări și constatări aferente unor activități desfășurate în perioada 2008 - 2009, înscrisuri ce fac dovada în mod expres și fără echivoc că ANRE a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba solicitată a fi recuperată în prezenta cauză, dar și pe cel care răspunde de ea, cel mai târziu din luna ianuarie a anului 2011, precum și în condițiile în care cererea de chemare în judecată de față a fost introdusă la Judecătoria Sectorului 2 București abia la data de 02.12.2016, cu mult după împlinirea termenului legal de prescripție, iar în litigiul pendinte nu a fost invocat și nici dovedit vreunul dintre cazurile legale privind suspendarea și/sau întreruperea termenului de prescripție de 3 ani de zile, a apreciat că pretențiile formulate sunt prescrise.

Prin decizia recurată, instanța de apel a constatat că în mod greșit tribunalul a reținut că este prescris dreptul material la acțiune, prin trecerea termenului general de prescripție de timp de 3 ani.

Astfel, chiar dacă inițial termenul de prescripție s-a declanșat la data de 05.01.2011 a întocmirii de către Curtea de Conturi a procesului-verbal de constatare, adică la data nașterii dreptului la acțiune sau a dreptului de a cere executarea silită, în conformitate cu art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, ulterior a existat un caz de întrerupere a prescripției dreptului la acțiunea în pretenții, care a atras declanșarea curgerii unui nou termen, în condițiile descrise de art. 16 alin. (1) și art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Curtea a avut în vedere cazul judecății în contencios administrativ care s-a purtat de către reclamantă sub forma contestației împotriva Deciziei Curții de Conturi nr. 4/2011, finalizată prin respingere, cu decizia nr. 7222 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2011. În cadrul acestui proces, instanța de fond a dispus suspendarea executării până la soluționarea irevocabilă a cauzei. Urmare a finalizării judecății, reclamanta a inițiat demersul de punere în executare a măsurilor Curții de Conturi, cu emiterea Deciziei nr. 634 din 2 decembrie 2013 conținând un plan de măsuri interne pentru recuperarea prejudiciului.

Ca atare, instanța de apel a constatat că nu operează prescripția față de reconfigurarea intervalului de trei ani al acesteia.

În cauză, recurentul pârât și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a arătat că instanța de apel a încălcat, respectiv a aplicat greșit normele de drept material vizând prescripția extinctivă, prin aceea că a stabilit eronat momentul de la care începe să curgă prescripția dreptului material la acțiune, raportându-se la prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu la dispozițiile art. 8 alin. (1) din actul normativ anterior menționat.

Înalta Curte consideră că această critică nu este fondată.

În speță, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Astfel, a observat că ANRE a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba solicitată a fi recuperată în speță, dar și pe cel care răspunde de ea, cel mai târziu din luna ianuarie a anului 2011.

Ulterior, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, reținând că termenul de prescripție a început să curgă de la aceeași dată - 05.01.2011, a întocmirii de către Curtea de Conturi a procesului-verbal de constatare, chiar dacă a avut în vedere un alt temei de drept, respectiv art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, conform căruia "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Anularea hotărârii instanței de fond a fost determinată, în cauză, în opinia instanței de apel, de existența unui caz de întrerupere a prescripției dreptului la acțiunea în pretenții, care a atras declanșarea curgerii unui nou termen, în condițiile descrise de art. 16 alin. (1) și art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că stabilirea începutului prescripției dreptului material la acțiune al ANRE de către instanța de apel prin trimitere la dispozițiile generale reglementate de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 nu influențează soluția pronunțată în cauză sub acest aspect.

Într-adevăr, în cazul acțiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripția începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 alin. (1) din același act normativ, incident în cauză având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată. Așadar, regula specială de determinare a începutului prescripției se distinge prin stabilirea alternativă a două momente de la care prescripția poate începe să curgă, respectiv fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea, fie de la momentul obiectiv al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Prin prezentul recurs, recurentul pârât, susținând o aplicare greșită a art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 în loc de art. 8 alin. (1) din același act normativ, în realitate contestă faptul că momentul de la care începe să curgă prescripția este data de 05.01.2011 a întocmirii de către Curtea de Conturi a procesului-verbal de constatare, sugerând ca termen de începere a cursului prescripției data emiterii actului imputat - 15 ianuarie 2008 - raportat la pretinsa faptă ilicită invocată de recurenta reclamantă, respectiv semnarea Ordinului nr. 1.

Or, soluția instanței de fond nu a fost combătută de către pârât prin exercitarea unei căi de atac cât privește data de la care se calculează termenul de prescripție pentru ca acesta să poată formula critici sub acest aspect prin prezentul recurs iar instanța de control judiciar să poată verifica legalitatea celor statuate.

De asemenea, recurentul a învederat că, și în ipoteza în care s-ar admite că momentul obiectiv al începutului prescripției dreptului material la acțiune ar fi data întocmirii procesului-verbal de constatare de către Curtea de Conturi, instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) și c), alin. (2) și art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, fapt ce a determinat reconfigurarea eronată a cursului prescripției și nelegala admitere a apelului declarat de ANRE. Acesta a precizat că împrejurările reținute de către instanța de apel nu reprezintă cauze de întrerupere a cursului prescripției, acestea fiind exclusiv și limitativ stabilite prin lege.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) și c) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția se întrerupe: ... b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanța judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare". Art. 17 alin. (2) din același act normativ prevede că "După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție".

Instanța de recurs reține că, astfel cum s-a arătat anterior, decizia Curții de Conturi a făcut obiectul unei proceduri judiciare în cadrul căreia instanțele de contencios administrativ au statuat asupra legalității acesteia, dobândind vocația concretă de a putea fi pusă în executare doar de la data finalizării acestui litigiu.

În concret, în acel litigiu, finalizat prin decizia nr. 7222 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a dispus suspendarea executării până la soluționarea irevocabilă a cauzei, demersul de punere în executare a măsurilor Curții de Conturi fiind inițiat prin emiterea Deciziei nr. 634 din 2 decembrie 2013 ce conținea un plan de măsuri interne pentru recuperarea prejudiciului.

Prin urmare, pornind de la limitele deduse judecății prin prezenta cale de atac cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, Înalta Curte reține că, deși nu a fost pronunțată o hotărâre în contradictoriu cu pârâtul din prezenta cauză, față de imposibilitatea creditorului obligației de lua măsuri de punere în executare a deciziei, în vederea recuperării debitului, nu se poate reține că termenul de prescripție a curs împotriva pârâtului pe durata derulării litigiului în contencios administrativ.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 496 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de recurentul pârât B. împotriva deciziei nr. 1606 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Față de soluția pronunțată, având în vedere poziția exprimată de recurentul pârât, Înalta Curte va respinge și recursul formulat de această parte împotriva deciziei nr. 1698 din 3 decembrie 2020 dată de instanța de apel în evocarea fondului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva deciziei nr. 1698 din 3 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 1698 din 3 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017 și a deciziei nr. 1606 din 13 decembrie 2018, pronunțate de aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 decembrie 2021.