Decizia nr. 97/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Pretențiile deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. x/2019, la data de 12.12.2019, reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (în continuare "ANRE") a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 4.576.539 RON, reprezentând drepturi salariale achitate de ANRE în anul 2013, inclusiv dobânda legală. Prin sentința civilă nr. 1.927/11.06.2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Civilă, motivat de dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ. și art. 95 pct. 1 C. proc. civ., raportat la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată. Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 10.07.2020, care, prin încheierea din data de 17.07.2020, a declinat competența de soluționare a cererii la una din secțiile civile 3-5 ale Tribunalului București. Dosarul a fost înaintat la Tribunalul București, secția a III-a civilă la data de 3.09.2020, fiind înregistrat sub nr. x.2019**.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1980/11.12.2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția necompetenței materiale procesuale a secției a III-a civile a Tribunalului București, ca neîntemeiată, și a respins cererea privind pe reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei - ANRE, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei hotărâri, la data de 14 mai 2021, a declarat apel reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei – ANRE. Prin decizia civilă nr. 979 din 21 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul, ca nefondat, și obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 de RON.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 6 iulie 2023, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei – ANRE. În susținere, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a învederat următoarele argumente: Arată că instanța nu a analizat motivele de apel invocate de către ANRE, întreaga motivare fiind cantonată pe incidența Deciziei ÎCCJ nr. 19/2019. Motivarea este afectată de viciul superficialității în condițiile în care s-a învederat împrejurarea că, la data emiterii celor două ordine, intimatul-pârât era președintele ANRE, aspect esențial în soluționarea excepției prescripției extinctive. Contrar susținerilor instanței de apel, apreciază că dreptul material la acțiune nu este prescris. Decizia ÎCCJ nr. 19/2019 nu are relevanță în cauză întrucât vizează recuperarea unor sume de bani de la salariați, însă intimatul a fost chemat în judecată în calitatea sa de fost președinte și ordonator de credite al ANRE, iar nu de salariat. Prin urmare, acțiunea a vizat intimatul în calitatea sa de președinte al ANRE, în perioada acordării sporurilor ce au făcut obiectul controlului Curții de Conturi și semnatar al ordinelor în discuție. Arată că măsurile dispuse prin Decizia nr. 30 din 14 iulie 2014 de Curtea de Control a României au fost contestate. Inițial, prin încheierea nr. 113/2014, emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi, contestația a fost respinsă, iar acțiunea promovată pe rolul Curții de Apel București, înregistrată sub nr. x/2014, a fost admisă prin sentința civilă nr. 1079 din 17 aprilie 2015, iar executarea măsurilor dispuse prin decizia nr. 30/14.7.2014 au fost suspendate. Prin decizia civilă nr. 2761 din 27 iunie 2018 a Înaltei Curți, s-a admis recursul declarat de Curtea de Conturi și s-a respins acțiunea promovată de către ANRE, astfel că, de la data comunicării acestei decizii, 16.10.2018, au fost cunoscute motivele admiterii recursului. Consideră că în mod greșit au reținut instanțele de fond că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 14.12.2015, respectiv 01.04.2016, dată fiind inaplicabilitatea deciziei ÎCCJ nr. 19/2019, care se referă la drepturile salariaților, și data comunicării deciziei nr. 2761/2018 a Înaltei Curți. În opinia recurentei, momentul de la care curge termenul de prescripție este reprezentat de data comunicării deciziei nr. 2761/27.06.2018, respectiv 16.10.2018. Invocă în susținerea acestei teze art. 2528 alin. (1) din C. civ. potrivit căruia "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". În aceste condiții, ANRE nu putea prevedea soluția ce urma a fi pronunțată de Înalta Curte și nici nu putea cunoaște motivarea soluției dispuse în cauză. Aceste aspecte nu au fost analizate de instanța de apel, dreptul material la acțiune nefiind prescris. Arată că înțelege să critice decizia instanței de apel și prin raportare la cuantumul disproporționat al cheltuielilor de judecată acordate, acțiunea fiind soluționată doar cu privire la excepția prescripției extinctive, iar susținerile intimatului au fost identice în apel cu cele prezentate în fața instanței de fond.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, excepția nulității recursului, întrucât cererea de recurs nu este motivată, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, decizia recurată fiind temeinică și legală. De asemenea, a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 8 august 2023 și a fost repartizată aleatoriu spre soluționare completului C4. Prin rezoluția din data de 8 noiembrie 2023 a fost stabilit termen la data de 18 ianuarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Prealabil cercetării motivelor de recurs, Înalta Curte reține că deși recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile aduse deciziei recurate pot fi subsumate cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică decizia instanței de apel întrucât apreciază că motivarea este una superficială, instanța nu a analizat motivele de apel invocate de ANRE, respectiv a aplicat decizia ÎCCJ nr. 19/2019, cu omisiunea că intimatul-pârât era președinte al ANRE și nu salariat. Critica este nefondată. Fundamentul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților. Aceste dispoziții legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare. Motivarea hotărârii judecătorești este supusă nu doar exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, ca atare, trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și afirmații, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. Analizând motivul de casare privind nemotivarea deciziei recurate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, instanța de apel răspunzând tuturor criticilor aduse de către apelantă prin cererea de recurs. Cercetând cererea de apel cu care reclamanta a înțeles să învestească instanța de apel, se constată că s-au invocat două critici împotriva sentinței civile nr. 1980 din 11 decembrie 2020 a Tribunalului București, respectiv nemotivarea sau motivarea superficială a acesteia și aplicarea greșită a normelor de drept material sub aspectul incidenței prescripției dreptului material la acțiune. Din considerentele deciziei civile nr. 979 din 21 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie rezultă că instanța a analizat toate motivele de apel cu care reclamanta a înțeles să învestească această instanță. Împrejurarea că instanța nu a ajuns la soluția urmărită de reclamantă nu este de natură să conducă la concluzia nemotivării deciziei recurate, atât timp cât instanța de apel a dat o dezlegare tuturor criticilor aduse sentinței apelate. Recurenta reclamantă a invocat faptul că instanța de apel nu a efectuat nicio analiză în legătură cu susținerile sale întemeiate pe calitatea de președinte al ANRE, pe care intimatul pârât a avut-o atât la momentul emiterii ordinelor nr. 9/13.12.2012 și nr. 21/29.03.2013, reținute de Curtea de Conturi, cât și în perioada supusă controlului din partea acestei autorități. Cu toate acestea, recurenta reclamantă nu a arătat în ce mod ar putea fi influențată soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului judiciar în lipsa unor critici de nelegalitate și a unor argumente de drept care să permită verificarea legalității hotărârii în acord cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. În concluzie, apreciind că este nefondată critica adusă deciziei recurate, Înalta Curte va respinge motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă critică aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2528 alin. (1) din C. civ. privitor la prescripția extinctivă, Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul nefondat al acestuia. Prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtului A. la plata sumei de 4.576.539 RON, reprezentând drepturi salariale achitate de ANRE în anii 2012 și 2013, inclusiv dobânda legală. În justificarea demersului, reclamanta a invocat decizia nr. 30/14.07.2014, emisă de Curtea de Conturi ca urmare a unei acțiuni de audit financiar pentru anul 2013, desfășurate asupra activității Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei – ANRE, prin care s-a constatat că Ordinele nr. 9/13.12.2012 și nr. 21/29.03.2013 privind aprobarea Regulamentului privind regimul și principiile remunerării membrilor Comitetului de Reglementare și personalului angajat al ANRE nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, astfel că au fost acordate plăți cu titlu de drepturi salariale în cuantum total de 4.576.539 RON, motiv pentru care s-a dispus măsura recuperării acestei sume. Această decizie a fost contestată de către apelanta-reclamantă, contestație care a fost respinsă definitiv prin decizia civilă nr. 2761/27.06.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2014. Recurenta-reclamantă apreciază că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este cel al comunicării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2761 din 27 iunie 2018 pronunțate în dosarul x/2014, respectiv data de 16 octombrie 2018, iar nu data reținută de instanțele de fond ca fiind data punerii în aplicare a Ordinelor nr. 9/13.12.2012, respectiv 14.12.2012, și nr. 21/29.03.2013, respectiv 01.04.2013, astfel că în mod greșit s-a reținut incidența în cauză a Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii, decizie care tratează chestiunea drepturilor salariale, neincidentă în cauză. În acord cu instanța de apel, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut aplicabilitatea Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii. În această privință, instanța de apel în mod corect a soluționat excepția prescripției extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut, în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data comunicării deciziei nr. 2761 din 27 iunie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul x/2014 Instanța de apel, aplicând principiul general al curgerii termenului de prescripție, reglementat de art. 2528 alin. (1) din C. civ., a reținut că momentul obiectiv al curgerii termenului de prescripție este reprezentat de momentul începerii efectuării plăților în baza ordinelor nr. 9/13.12.2012 și nr. 21/29.03.2013 privind aprobarea Regulamentului privind regimul și principiile remunerării membrilor Comitetului de Reglementare și personalului angajat al ANRE. Recurenta-reclamantă a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște considerentele deciziei nr. 2761 din 27 iunie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul x/2014 Critica este nefondată, în condițiile în care, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, dispozițiile art. 2528 alin. (1) din C. civ. stabilesc două momente alternative, de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente. Nu poate fi primită susținerea recurentei cu privire la incidența în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripției dreptului material la acțiune, și anume data comunicării deciziei nr. 2761 din 27 iunie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului cel mai târziu la datele de 14.12.2015, respectiv 1 aprilie 2016. Izvorul obligației nu este reprezentat de actul de control al Curții de Conturi sau de decizia nr. 2761 din 27 iunie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul x/2014, ci de fapta ilicită imputată de reclamantă pârâtului. Prin urmare, susținerea recurentei că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea deciziei nr. 2761 din 27 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu își are temei în dispoziția legală, care condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea, condiții îndeplinite la datele de 13.12.2012, respectiv 29.03.2013, data punerii în aplicare a Ordinelor nr. 9/13.12.2012 și nr. 21/29.03.2013. Mai trebuie subliniat că, prin motivele de recurs, recurenta reclamantă nu a indicat incidența vreunui caz de suspendare sau întrerupere a cursului termenului prescripției extinctive, ceea ce înseamnă că prezenta instanță nu este învestită cu exercitarea controlului de legalitate în această privință. Referitor la acele critici care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, se constată că nu se circumscriu niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei civile recurate. Astfel, se reține că, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent a soluționa recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". În considerente acestei decizii cu valoare obligatorie, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-au reținut următoarele aspecte: "29. O primă problemă care s-a pus în practică se referă la calificarea prevederilor art. 451-455 din C. proc. civ. ca fiind norme de procedură sau norme de drept material. 30. Instanțele care au considerat acest motiv de recurs admisibil l-au încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind, explicit sau implicit, că normele de la art. 451-455 din C. proc. civ. sunt norme de drept material întrucât, deși sunt cuprinse în C. proc. civ., ele reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului produs din culpa părții care se face vinovată de declanșarea demersului judiciar (partea care pierde procesul), reprezentând, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală. 31. Pe de altă parte, a fost exprimată și opinia potrivit căreia aceste prevederi legale reprezintă o normă de procedură, ceea ce ar ridica problema încadrării motivului de recurs analizat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. 32. Față de cele ce se vor arăta în continuare, pentru soluționarea prezentului recurs în interesul legii nu este necesară tranșarea acestei dispute teoretice care, de altfel, este insuficient ilustrată în jurisprudența atașată sesizării. 33. Aceasta întrucât, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia. 34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză. 35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său." 36. Este vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. 37. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..". Din moment ce recurenta-reclamantă a înțeles să critice decizia instanței de apel din perspectiva faptului că nu s-ar fi aplicat corespunzător prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită prin promovarea căii de atac fiind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, se constată că este aplicabilă decizia în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020. Ca atare, criticile care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de apel nu pot fi analizate în calea de atac a recursului. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. Având în vedere soluția dispusă în cauză, Înalta Curte va admite, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., cererea intimatului A. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 de RON, dovada întinderii acestora fiind făcută cu factura fiscală seria x nr. x din 28.08.2023 și ordinul de plată nr. x din 28.08.2023, înscrisuri ce se regăsesc la dosarul de recurs.