ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1104/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 2 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.346.133 RON, astfel cum a fost estimată de auditorii Curții de Conturi prin procesul-verbal de constatare din 5 ianuarie 2011 și prin Decizia nr. x/2011, precum și la plata dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3673 din 28 martie 2017, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Urmare declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 20 aprilie 2017, sub nr. x/2017.

Prin Sentința nr. 1209 din 19 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul A. prin întâmpinare, și a respins cererea formulată de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a exercitat calea de atac a apelului reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Prin Decizia nr. 1120 A din data de 1 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Câtă vreme litigiul de față are ca obiect valorificarea unui drept de creanță, acțiunea este prescriptibilă extinctiv, motiv pentru care problema de drept ce se impune a fi analizată în prezenta cauză este legată de stabilirea duratei termenului de prescripție și a datei de la care începe să curgă termenul de prescripție, raportat la identificarea (din perspectiva celui vătămat) atât a persoanei vinovate, cât și a prejudiciului cauzat.

Curtea a reținut statuările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul Deciziei nr. 1/2014 date în recurs în interesul legii, potrivit cu care:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2512 și art. 2513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

Pe de altă parte, trebuie avute în vedere prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea", o reglementare similară regăsindu-se și în prevederile art. 2528 alin. (1) din noul C. civ.

Așadar, pentru determinarea începerii termenului de prescripție este necesară stabilirea momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Or, așa cum chiar apelanta reclamantă precizează neechivoc, Decizia nr. 4/2011 i-a fost comunicată acesteia de către Curtea de Conturi prin Adresa nr. x din 16 februarie 2011, așadar la data de 17 februarie 2011 (conform mențiunilor privind înregistrarea acestei adrese la ANRE din înscrisul aflat la dosar fond), acesta fiind în mod cert momentul la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască atât paguba pretinsă în cauză, cât și pe cel responsabil de producerea acestui prejudiciu.

În acest sens, Curtea are în vedere faptul că, așa cum s-a statuat și prin decizia nr. 13/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept:

"Textul art. 33 alin. (3) teza finală din Legea nr. 94/1992 instituie în sarcina entității auditate obligația de a stabili întinderea prejudiciului și de a dispune luarea de măsuri pentru recuperarea acestuia. Analiza conținutului art. 33 alin. (3) teza finală nu oferă niciun indiciu cu privire la calea de urmat, lăsând în sarcina entității auditate alegerea celor mai eficiente și mai adecvate căi pentru recuperarea prejudiciului. Explicația rezidă în faptul că entitățile auditate [care potrivit art. 2 lit. j) din Legea nr. 94/1992 pot fi autorități publice, companii/societăți naționale, regii autonome, societăți reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială deține, singur sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalului social] s-ar putea afla într-o multitudine de raporturi juridice, astfel că, dată fiind natura diversă a acestora, art. 33 alin. (3) teza finală nu prevede nici măcar cu titlu exemplificativ natura căii procesuale sau administrative de urmat pentru recuperarea prejudiciilor constatate. Cât privește dispozițiile art. 64 din Legea nr. 94/1992 se constată că prin acestea este reglementată infracțiunea referitoare la nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de conducerea entității auditate a măsurilor transmise de Curtea de Conturi. În mod evident aceste prevederi legale nu au legătură cu soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de trimitere, pentru că nu s-a pus în discuție nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi ... Instituțiile publice pot fi implicate în diverse raporturi juridice cum ar fi, de exemplu, raporturi de muncă, administrative, contractuale, derivând din achiziții publice etc. În funcție de natura raportului juridic în care este implicată instituția publică și în raport cu specificul situației în care s-a produs prejudiciul sau s-a efectuat plata nelegală din bugetul instituției publice, recuperarea acestora poate fi diferită, iar alegerea modalității pentru recuperarea prejudiciului aparține conducerii entității auditate".

Așadar, în acord cu această interpretare dată de instanța supremă normelor leale anterior evocate, odată stabilită existența unui prejudiciu de către Curtea de Conturi, era în sarcina conducerii reclamantei să acționeze în vederea recuperării acestuia, în sensul de a se îndrepta fie împotriva celor care au încasat nelegal sumele de bani menționate, fie împotriva celor care se fac vinovați de aprobarea realizării plăților apreciate de Curtea de Conturi ca fiind nelegale.

Faptul că reclamanta a contestat această decizie emisă de Curtea de Conturi, contestația sa fiind însă respinsă prin Decizia nr. 7222 din 12 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată, este lipsită de relevanță în referire la regimul juridic aplicabil prescripției, aceasta cu atât mai mult cu cât, prin această hotărâre irevocabilă s-a statuat în sensul legalității deciziei contestate.

Ca atare, legea specială lăsând la alegerea conducerii entității auditate modalitatea de recuperare a prejudiciului aparține, fără a stabili o anumită ordine în care aceasta avea obligația de a acționa, Curtea constată incidența în cauză a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv că termenul de prescripție a început să curgă în cauză la data la care aceasta a cunoscut paguba și ar fi trebuit să cunoască și pe cel care se face responsabil de aceasta - data comunicării către aceasta a deciziei Curții de Conturi.

Pe de altă parte, Curtea are în vedere că termenul general de prescripție legal de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 este aplicabil ori de câte ori nu este incident un termen special de prescripție.

În același timp, art. 131 alin. (1) din C. proc. fisc. , prevede:

"Dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept." Restituirea" enunțată în titlul cap. VII din C. proc. fisc. este explicitată la art. 135 din acest act normativ ca fiind "dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanțelor fiscale". Totodată, art. 91 alin. (1) și (2) din C. proc. fisc. , având denumirea marginală "Obiectul, termenul și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale", prevede că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, situație în care termenul începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel".

Or, aceste ultime ipoteze, de excepție, sunt aplicabile în raporturile juridice dintre organele fiscale și contribuabili și reprezintă chestiuni diferite de obiectul de reglementare al art. 33 alin. (3) și art. 64 din Legea nr. 94/1992 și respectiv, de prevederile art. 998 și urm. din C. civ. de la 1865, care constituie cauza demersului judiciar al reclamantei pentru obligarea pârâtului la restituirea debitelor în litigiu. Astfel, obligația de plată invocată de reclamantă în sarcina pârâtului în mod evident are, în speță, un temei delictual, fiind determinată de pretinsa încălcare a unor cerințe ale legii de către pârât - în calitate de președinte al reclamantei - la data plătii sumelor în litigiu către angajații acesteia din urmă.

În consecința celor anterior reliefate, având în vedere și faptul că în cauză, data săvârșirii faptei este ianuarie - iunie 2009, se reține că sunt incidente normele de drept comun reprezentate de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 care stabilesc un termen de prescripție de 3 ani, termen care a început să curgă, la data de 17 februarie 2011.

Raportat la aceste constatări, Curtea a reținut că, odată începută prescripția, consecința suspendării executării Deciziei nr. 4/2011 a Curții de Conturi până la soluționarea irevocabilă a acestei cauze - 12 noiembrie 2013 - data pronunțării Deciziei civile nr. 7222 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea ANRE ce a făcut obiect al Dosarului nr. x/2011, al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este cea constatată a fi incidentă prin Decizia civilă nr. 1343 din 28 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV- a civilă. Astfel, prin această hotărâre judecătorească s-a statuat că în perioada suspendării executării Deciziei nr. 4/2011 dispusă de Curtea de Apel București prin Sentința nr. 1207 din 21 februarie 2012, această decizie nu avea cum să își producă efectele și nici nu putea curge termenul de prescripție extinctivă, al cărei curs a fost suspendat în perioada 21 februarie 2012 - 12 noiembrie 2013.

Rezultă, în aplicarea art. 15 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, că raportat la aceste statuări intrate în putere de lucru judecat că, începând cu data de 13 noiembrie 2013, dată la care a încetat suspendarea, prescripția și-a reluat cursul, socotindu-se și timpul curs înainte de suspendare, astfel că s-a împlinit la data de 8 noiembrie 2015.

Cum potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, iar în speță, cererea de chemare în judecată a fost formulată doar la data de 29 noiembrie 2016 (data expedierii acesteia la oficiul poștal), în mod judicios a reținut Tribunalul că, în cauză, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei este fondată, și a respins cererea reclamantei ca prescrisă.

De altfel, chiar dacă s-ar ignora considerentele anterior evocate, raportat la teza invocată de reclamantă - acea a aplicării pentru situația debitului solicitat a fi recuperat de la pârât a prevederilor Legii nr. 84/2012 (act normativ care vizează personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, și care statuează în sensul exonerării de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condițiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii), rezultă că cererea trebuia formulată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi -17 iunie 2012. Aceasta întrucât reclamanta, care nu poate invoca necunoașterea legii, cel puțin la această dată a cunoscut sau trebuia să cunoască că avea obligația de a se îndrepta împotriva pârâtului - persoana care în opinia sa a săvârșit fapta ilicita de a ordona plățile nelegale.

Or, luând în considerare ca moment al începutului termenului de prescripției data de 17 iunie 2012, ca și efectele Sentinței civile nr. 1207 din 21 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București asupra cursului prescripției în perioada 21 februarie 2012 - 13 noiembrie 2013, rezultă că, în aplicarea art. 2534 din C. civ., prescripția s-ar fi împlinit la data de 13 noiembrie 2016, astfel că la data formulării cererii de chemare în judecată - 29 noiembrie 2016 - termenul de prescripție era deja împlinit.

Aceeași este, de altfel, situația și în cazul în care s-ar aprecia, contrar caracterului executoriu al deciziilor Curții de Conturi, constatat prin Sentința civilă nr. 1207 din 21 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București - ca moment al începutului termenului de prescripție data de 13 noiembrie 2013 - data soluționării irevocabile a contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei nr. 4/2011 a Curții de Conturi, câtă vreme cererea de chemare în judecată a fost formulată doar la data de 29 noiembrie 2016.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 11 decembrie 2018, sub nr. x/2017, fiind repartizat aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 4 filtru.

Fără a indica unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, arătând că decizia atacată a fost pronunțată de instanța de apel cu aplicarea greșită a normelor legale care reglementează prescripția extinctivă.

Recurenta-reclamantă a susținut că, în mod greșit a reținut instanța de apel că Decizia nr. 4/2011 i-a fost comunicată de Curtea de Conturi la 17 februarie 2011, acesta fiind momentul de referință la care ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel responsabil de producerea prejudiciului, ignorând înscrisurile depuse la dosar, ca mijloace de probă.

Totodată, a precizat că, în opinia sa, cursul prescripției extinctive a fost întrerupt până la data de 12 noiembrie 2013, când a fost pronunțată Decizia nr. 7222/2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a modificat sentința civilă nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus anularea încheierii nr. 2/2011 emisă de Curtea de Conturi, precum și a punctelor nr. 1, 2, 6 și 4 din Decizia nr. 4/2011, eliberată de aceeași autoritate, fiind suspendată executarea acestora până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Recurenta-reclamantă a solicitat judecarea recursului din perspectiva principiului proporționalității judiciare și asigurarea unui just echilibru, dând posibilitatea părților să își expună cauza și probele.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat, la data de 12 februarie 2019, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Completul de filtru C4, la data de 28 februarie 2019, constatând că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să formuleze punct de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Intimatul a formulat punct de vedere la raport, înregistrat la dosar la 27 martie 2019, prin care susține că recursul nu cuprinde niciun motiv de nelegalitate, dintre cele reglementate de dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., astfel că, recursul este nul.

Constatându-se încheiată procedura de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluționarea căii de atac.

S-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 30 mai 2019, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, se reține că, în raport de dispozițiile art. 24 și 25 alin. (1) C. proc. civ., în soluționarea recursului de față se vor avea în vedere dispozițiile C. proc. civ. existente la data inițierii demersului judiciar.

Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în termenul și condițiile prevăzute de lege, numai pentru motivele expres și limitativ reglementate prin dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., norme imperative, de ordine publică.

Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, numele, prenumele, domiciliul, reședința, denumirea, sediul părților, precum și motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat.

Lipsa acestor mențiuni este sancționată cu nulitatea, potrivit alin. (3) al aceluiași articol.

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității recursului în cazul în care motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

În cuprinsul cererii de recurs cu care a fost învestită Înalta Curte, recurenta a susținut că decizia atacată a fost pronunțată de instanța de apel cu aplicarea greșită a normelor legale care reglementează prescripția extinctivă, respectiv întreruperea cursului prescripției, fără a arăta ce anume impută instanței de apel și care sunt argumentele de nelegalitate pentru care hotărârea este nelegală.

Instanța de apel a reținut, în raport de Decizia nr. 13/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că, odată stabilită existența unui prejudiciu de către Curtea de Conturi, era în sarcina conducerii reclamantei să acționeze în vederea recuperării acestuia, în sensul de a se îndrepta, fie împotriva celor care au încasat nelegal sumele de bani menționate, fie împotriva celor care se fac vinovați de aprobarea realizării plăților apreciate de Curtea de Conturi ca fiind nelegale.

Curtea de apel a constatat ca fiind lipsită de relevanță, cu referire la regimul juridic aplicabil prescripției, faptul că reclamanta a contestat decizia emisă de Curtea de Conturi, aceasta cu atât mai mult cu cât, prin această hotărâre irevocabilă s-a statuat în sensul legalității deciziei contestate.

Instanța de apel a mai reținut că legea specială lasă la alegerea conducerii entității auditate modalitatea de recuperare a prejudiciului, fără a stabili o anumită ordine în care aceasta avea obligația de a acționa, astfel că a constatat incidența în cauză a prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv că, termenul de prescripție a început să curgă în cauză la data la care aceasta a cunoscut paguba și ar fi trebuit să cunoască și pe cel care se face responsabil de aceasta - data comunicării către aceasta a deciziei Curții de Conturi.

Recurenta nu a combătut aceste argumente ale instanței de apel, ci a reluat susținerea potrivit căreia, cursul prescripției extinctive a fost întrerupt până la data de 12 noiembrie 2013, când a fost pronunțată Decizia nr. 7222/2013 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, deși în decizia atacată s-a reținut că acest aspect nu prezintă relevanță în stabilirea cursului prescripției extinctive.

În ce privește momentul începerii cursului prescripției, recurenta reia critica formulată în apel, potrivit căreia, Decizia nr. 4/2011 i-a fost comunicată acesteia de către Curtea de Conturi prin Adresa nr. x din 16 februarie 2011, la data de 17 februarie 2011, deși acesta este momentul stabilit și de instanța de apel, care a reținut că de la acest moment reclamanta ar fi trebuit să cunoască atât paguba pretinsă în cauză, cât și pe cel responsabil de producerea acestui prejudiciu.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei atacate, recurenta neindicând în ce constă nelegalitatea acesteia, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele reținute de instanță în fundamentarea acestei soluții.

Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. ori a unor critici susceptibile de o astfel de încadrare juridică.

În calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, iar această cale extraordinară de atac poate fi exercitată în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ., prin dispoziții speciale, de strică interpretare, întrucât nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, instanța de recurs putând examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 488 din C. proc. civ.

De altfel, recurenta nu a indicat ca temei de drept a recursului său niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., iar din dezvoltarea motivelor nu rezultă critici cu privire la decizia recurată care să poată fi subsumate vreunuia dintre aceste motive de nelegalitate.

Așa fiind, se constată că aspectele deduse judecății prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului nu se circumscriu cazurilor expres reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., fiind în realitate critici de netemeinicie, împrejurare ce echivalează cu nemotivarea recursului.

Întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, iar memoriul de recurs nu conține critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanța de recurs.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurenta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei nu îndeplinesc condiția prevăzută de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest obiect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva Deciziei nr. 1120 A din 1 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 mai 2019.

Procesat de GGC - LM