ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4007/2018

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 decembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2016, reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (A.N.R.E.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și B. ca, prin hotărârea ce va pronunța, să fie obligați pârâții la plata sumei de 60.351.214,51 RON, reținută de auditorii Curții de Conturi prin procesul-verbal din data de 5 ianuarie 2011 și Decizia nr. x/2011, reprezentând neactualizarea anuală cu indicele de inflație, în condițiile Legii energiei electrice nr. 13/2007, a nivelului contribuțiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei electrice.

Reclamanta și-a întemeiat în drept cererea pe dispozițiile răspunderii civile delictuale.

Prin Sentința civilă nr. 2959 din 14 martie 2017, Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 31 martie 2017.

Prin Sentința civilă nr. 1001 din 7 iulie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâți, prin întâmpinări și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, în contradictoriu cu pârâții A. și B.. Totodată, a luat act de voința pârâților, prin apărătorii lor, privind recuperarea, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 73 A din data de 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, împotriva Sentinței civile nr. 1001 din 7 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. și B., având în vedere următoarele considerente:

Urmare a acțiunii de control, s-a încheiat procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. x din 5 ianuarie 2011 împotriva căruia Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat obiecțiuni.

Prin Adresa nr. x din 16 februarie 2011, Curtea de Conturi a comunicat instituției Decizia nr. 4/2011, precum și respingerea obiecțiunilor la procesul-verbal de constatare.

Împotriva acestei decizii, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat contestație împotriva unui număr de 4 măsuri (pct. 1, pct. 2, pct. 6.4 și pct. 7) din totalul celor 21 dispuse prin Decizia nr. 4/2011.

Prin Adresa nr. x din 15 aprilie 2011 a fost comunicată instituției încheierea nr. 2/2011, act administrativ jurisdicțional prin care Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a respins integral contestația Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei.

Ulterior, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, prin cererea de chemare în judecată, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, de pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a solicitat anularea încheierii nr. 2/2011 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi corelativ cu suspendarea executării încheierii nr. 2/2011.

Prin Sentința civilă nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2011 a fost admisă contestația formulată de Autorității Naționale de Reglementare în Domeniul Energiei, fiind anulată încheierea nr. 2/2011 a Curții de Conturi, au fost anulate punctele 1, 2, 6.4 și 7 din Decizia nr. 4/2011 a Curții de Conturi și a fost suspendată executarea acestor acte până la soluționarea irevocabilă a prezentei cauze.

Urmare a recursului promovat de Curtea de Conturi a României, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 7222 din 12 noiembrie 2013, a admis recursul, a modificat sentința atacată și a respins acțiunea formulată de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca nefondată. Apelanta-reclamantă a formulat la data de 2 decembrie 2016 prezenta cerere de chemare în judecată împotriva intimaților, în calitate de persoane vinovate de producerea prejudiciului.

În primul rând, Curtea a constatat că sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 în prezenta cauză, având în vedere că prejudiciul s-a produs în perioada 2007 - 2009. În acest sens, este și decizia în interesul Legii nr. 1/17 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011".

În al doilea rând, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 " Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea", iar, conform art. 3, "Termenul prescripției este de 3 ani".

Curtea a constatat că prejudiciul s-a produs în perioada 2007 - 2009, fiind constatat prin procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. x din 5 ianuarie 2011. Din acel moment, apelanta-reclamantă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și persoana responsabilă pentru producerea acesteia.

În consecință, termenul de prescripție de 3 ani de zile a început să curgă din data de 5 ianuarie 2011, data la care a fost înregistrat procesul-verbal de control la Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, acesta fiind momentul începerii curgerii termenului de prescripție.

Curtea a constatat că, într-adevăr apelanta-reclamantă a contestat procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. x din 5 ianuarie 2011, însă Curtea de Conturi a respins obiecțiunile formulate cu privire la procesul-verbal de constatare prin decizia nr. x/2011. Împotriva acestei decizii, Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a formulat contestație care a fost respinsă prin încheierea nr. 2/2011, de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de Conturi.

Împotriva acestei încheieri a fost formulată o contestație, care a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2011, în sensul admiterii acesteia, însă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 7222 din 12 noiembrie 2013, a admis recursul declarat și, pe fond, a respins contestația formulată de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei cu motivarea că, în perioada 2012 - 2013 s-a desfășurat procedura judiciară, fiind incidente dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, care stipulează că prescripția se întrerupe: (...) b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent (...) Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea".

Având în vedere aceste dispoziții incidente în cauză, instanța de apel a reținut că plângerea formulată de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva procesului-verbal de constatare înregistrat sub nr. x din 5 ianuarie 2011 a fost respinsă pe fond, în calea de atac a recursului, motiv pentru care curgerea termenului de prescripție nu a fost întrerupt pe perioada desfășurării procedurii judiciare.

Astfel, termenul de prescripție 3 ani de zile a început să curgă la data de 5 ianuarie 2011 și s-a împlinit la data de 5 ianuarie 2014.

Curtea a constatat că Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei a avut posibilitatea de a formula cererea de chemare în judecată după pronunțarea deciziei date de Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 12 noiembrie 2013 (când a fost respinsă contestația formulată).

În schimb, s-a constatat că prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 2 decembrie 2016, cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani.

În ceea ce privește critica referitoare la nemotivarea sentinței civile apelate, Curtea a înlăturat-o întrucât Tribunalul București a prezentat argumentele avute în vedere la pronunțarea soluției.

Curtea a învederat că instanța nu trebuie să răspundă în mod detaliat tuturor argumentelor formulate, ci trebuie să răspundă în raport de obiectul pretenției formulate.

Curtea a constatat că instanța a sintetizat argumentele expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată și a analizat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse în dezbatere, fiind respectate astfel exigențele unui proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu art. 478 - 480 din C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva Sentinței civile nr. 1001 din 7 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații-pârâți A. și B..

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta-apelantă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 aprilie 2018.

Prin încheierea de ședință din 16 octombrie 2018, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) împotriva Deciziei civile nr. 73 din data de 30 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

S-a fixat termen de judecată a recursului la data de 20 noiembrie 2018, cu citarea părților, în ședință publică.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cererea de recurs fiind motivată conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., motivele invocate putând fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că, în mod nelegal a reținut atât instanța de fond cât și cea de apel faptul că, termenul de prescripție de 3 ani de zile a început să curgă din data de 5 ianuarie 2011, dată la care a fost înregistrat procesul-verbal de control la Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Atât instanța de fond, cât și cea de apel au ignorat aspectele factuale menționate în cadrul acțiunii care dovedesc că, până la data de 12 noiembrie 2013, cursul prescripției extinctive a fost întrerupt, măsurile dispuse de Curtea de Conturi fiind suspendate de instanța de judecată. Prin urmare, ANRE nu putea întreprinde niciun demers împotriva intimaților.

Data de 5 ianuarie 2011, la care a fost înregistrat procesul-verbal la ANRE, nu are niciun fel de relevanță, atâta timp cât acesta nu conținea măsuri, ci doar niște constatări ce au fost contestate de subscrisa la Curtea de Conturi. Aceasta din urmă, urmare obiecțiunilor ANRE, a emis Decizia nr. 4/2011, care, la rândul ei, a fost contestată la Curtea de Conturi și, ulterior, la Curtea de Apel București. Prin Sentința civilă nr. 1207 din 21 februarie 2012, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel București a admis acțiunea ANRE și a anulat măsura dispusă la pct. 1 din decizia nr. 4/2011, dispunând totodată suspendarea executării măsurii până la soluționarea definitivă a cauzei. Acest aspect a fost ignorat atât de instanța de fond, cât și de cea de apel, care au apreciat că ANRE trebuia să ducă la îndeplinire măsurile Curții de Conturi chiar și în ipoteza existenței unei hotărâri a instanței care a suspendat executarea.

Instanța de apel a făcut o interpretarea proprie a art. 16 din Decretul nr. 167/1958, adăugând practic la lege prin susținerea potrivit căreia contestația formulată de Autoritate împotriva procesului-verbal de constatare înregistrat sub nr. x din 5 ianuarie 2011 a fost respinsă pe fond, în calea de atac a recursului, motiv pentru care curgerea termenului de prescripție nu a fost întrerupt pe perioada desfășurării procedurii judiciare, de vreme ce art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu cuprinde o asemenea prevedere, prin urmare nici instanța de apel nu putea adăuga la textul legal.

De altfel, prin noul C. civ., la art. 2539 alin. (2) s-a prevăzut în mod expres că "Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă".

Astfel, atunci când legiuitorul a dorit să facă referire la o hotărâre definitivă, acest lucru a fost prevăzut în mod expres.

Analizând recursul formulat, în raport de motivul invocat, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta critică decizia instanței de apel atât sub aspectul stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, cât și sub aspectul întreruperii curgerii acestui termen.

Astfel, recurenta susține că data de 5 ianuarie 2011, la care a fost înregistrat procesul-verbal la ANRE, nu are niciun fel de relevanță, atâta timp cât acesta nu conținea măsuri, ci doar constatări ce au fost contestate la Curtea de Conturi care, urmare a obiecțiunilor ANRE, a emis decizia nr. 4/2011, care, la rândul ei, a fost contestată la Curtea de Conturi și, ulterior, la Curtea de Apel București.

Înalta Curte observă că reclamanta solicită suma de 60.351.214,51 RON, reprezentând neactualizarea anuală cu indicele de inflație, în condițiile Legii energiei electrice nr. 13/2007, a nivelului contribuțiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei electrice, reținută de auditorii Curții de Conturi prin procesul-verbal de constatare înregistrat sub nr. x din 5 ianuarie 2011 ca prejudiciu care s-a produs în perioada 2007 - 2009.

Înalta Curte apreciază că, la momentul înregistrării procesului-verbal de constatare nr. x, respectiv la data de 5 ianuarie 2011, existau toate datele în raport de care apelanta-reclamantă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și persoana responsabilă pentru producerea acesteia.

Întrucât temeiul de drept al cererii de chemare în judecată l-a constituit răspunderea civilă delictuală a pârâților, sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 167/1958, potrivit căruia prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Astfel fiind, este nefondată apărarea recurentei potrivit căreia prin procesul-verbal din data de 5 ianuarie 2011 nu se stabileau măsuri, ci doar niște constatări, motiv pentru care termenul de prescripție nu poate curge de la acel moment.

În ceea ce privește critica privind greșita aplicare a legii cu privire la întreruperea termenului de prescripție, Înalta Curte constată că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Decretul-Lege nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, însă nu este întreruptă în cazul în care s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

Textul menționat, care este preluat de art. 2539 alin. (2) din noul C. civ., stipulează fără echivoc că introducerea unei cereri de chemare în judecată, astfel cum a fost contestația formulată împotriva deciziei nr. 4/2011, nu întrerupe cursul prescripției dacă respectiva contestație a fost respinsă.

Or, prin Decizia civilă nr. 7222 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost modificată sentința atacată și a fost respinsă acțiunea formulată de ANRE, ca nefondată.

Întrucât art. 16 alin. (2) al Decretului-Lege nr. 167/1958, atunci când se referă la respingerea cererii de chemare în judecată, nu poate avea în vedere decât modul în care a fost soluționată irevocabil cauza, rămân fără relevență, sub aspectul întreruperii cursului prescripției, soluțiile pronunțate în fazele procesuale anterioare.

Prin urmare, întrucât a fost desființată soluția primei instanțe (care a admis contestația, fiind anulate câteva puncte ale deciziei nr. 4/2011 a Curții de Conturi și a suspendat executarea încheierii nr. 2/2011 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi), măsurile dispuse în dispozitivul acesteia nu au întrerupt cursul prescripției.

Ca atare, este nefondată susținerea recurentei potrivit căreia, în mod greșit instanța de fond, cât și de cea de apel, au apreciat că ANRE trebuia să ducă la îndeplinire măsurile Curții de Conturi chiar și în ipoteza existenței unei hotărâri a instanței prin care s-a suspendat executarea, deși ANRE nu putea întreprinde niciun demers împotriva intimaților.

Față de conținutul explicit al art. 16 alin. (2) al Decretului-Lege nr. 167/1958, care enumeră limitativ ipotezele în care nu intervine întreruperea cursului prescripției, nu se poate susține cu temei că instanța de apel a realizat o interpretare proprie a art. 16 din Decretul nr. 167/1958, adăugând la lege.

Constatând că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 8 și 16 din Decretul-Lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs invocat nu este incident, astfel încât, în aplicarea art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva Deciziei civile nr. 73 A din data de 30 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - MM