ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1616/2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x pe rolul Curții de Apel București-SCAF, reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României, în conformitate cu prevederile Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, ale Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, raportat la dispozițiile art. 8, art. 14 și ar. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul art. 194 și următoarele C. proc. civ., a solicitat anularea punctului 10 din încheierea nr. 113/19.09.2014 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi, prin care a fost respinsă contestația formulată de ANRE împotriva măsurii dispuse la pct. II din Decizia nr. 30/2014; anularea măsurii dispuse la pct. II.17 din Decizia nr. 30/14.07.2014, pentru abaterile consemnate la pct. 15,16,17 și 18 din Decizia emisă de Curtea de Conturi a României respectiv "Conducerea ANRE va dispune masuri și va urmări îndeplinirea masurilor dispuse la pct. 1,2, 6.4 și 7 din Decizia nr. 4/2011, pentru care, instanța s-a pronunțat, prin Decizia ICCJ nr. 7222/2013, definitiv și irevocabil, respingând acțiunea ANRE ca nefondată, situație care impune, dispunerea de masuri pentru stabilirea întinderii prejudiciilor ca urmare a neactualizării in condițiile legii, a nivelului contribuțiilor in sectorul energiei electrice și a tarifelor pentru autorizații și licențe in sectorul gazelor naturale, a efectuării de plați pentru cheltuieli de personal efectuate fora baza legala (spor de complexitate și spor de confidențialitate) și a nerecuperării prin chirie, a cheltuielilor efectuate pentru locuințele de serviciu", anularea parțială a Procesului-verbal de constatare nr. x/11.06.2014 abaterea în la pct. VII Al (pag. 71-77), A2 (pag. 77-84), A3 (pag. 84-86), A4 (pag. 86-90), iar în temeiul dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actelor administrative sus-menționate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauze.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 3439 din data de 21.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea privind anularea formulată de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în domeniul Energiei a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

S-a arătat că soluția primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cerință prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a susținut că soluția respingerii cererii de chemare în judecată a ANRE se sprijină pe o serie de afirmații, în unele cazuri chiar neadevărate sau străine cauzei, și pe o serie de interpretări inexacte ale legislației incidente și ale actelor depuse la dosarul cauzei - care nu sunt de natură a lămuri nici de ce instanța a înlăturat argumentele ANRE expuse în cererea de chemare m judecată, nici de ce și-a însușit poziția pârâtei.

Astfel, nu mai puțin de 8 pagini ale sentinței reprezintă reproduceri ale actelor contestate în prezenta cauză, și anume Decizia Curții de Conturi a României nr. 30/14.07.2014 și încheierea Curții de Conturi a României nr. 113/19.09.2014, iar următoarele 3 pagini reprezintă un extras cuprinzând întreaga argumentare din considerentele deciziei civile nr. 7222/12.11.2013, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție a României în Dosarul nr. x, care, nu reprezintă autoritate de lucru judecat în ceea ce privește fondul prezentei cauze.

Apreciază recurenta că ceea ce statuează în mod irevocabil Înalta Curte de Casație și Justiție a României prin Decizia nr. 7222/12.11.2013 este faptul că cele 4 măsuri dispuse de Curtea de Conturi a României prin Decizia nr. 4/2011 sunt legale și trebuie puse în aplicare.

Însă, susține că aceste măsuri nu cuprind sume concrete reprezentând prejudicii de recuperat de către ANRE, prin urmare aserțiunea judecătorului de fond din prezenta cauză conform căreia "În cadrul recursului soluționat prin decizia de respingere a acțiunii reclamantei îndreptată împotriva Deciziei nr. 4/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod irevocabil că aceste sume urmează a fi recuperate de către reclamantă, constituind un real prejudiciu al bugetului administrat de aceasta" este total nefondată.

De altfel, potrivit prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, cu modificările ulterioare, auditorii nici nu aveau cum să stabilească întinderea prejudiciului, întrucât sarcina de a stabili în mod concret întinderea acestuia revine exclusiv conducerii entității auditate, astfel: în situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate.

Este adevărat că, în cuprinsul Procesului-verbal de constatare nr. x/05.01.2011, care a stat la baza emiterii Deciziei nr. 4/2011, auditorii Curții de Conturi au realizat o estimare a prejudiciului pe fiecare punct în parte, dar cel care are obligația de a stabili întinderea concretă a prejudiciului este conducătorul entității auditate.

Recurenta mai susține că a luat o serie de măsuri legale pentru punerea în aplicare a deciziei civile nr. 7222/12.11.2013, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție a României, motiv pentru care Decizie nr. 30/2014 a Curții de Conturi este emisă cu nerespectarea prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, care statuează atributul și totodată obligația conducătorului entității auditate de a stabili în concret valoarea prejudiciului, ca prim pas în procesul de ducere la îndeplinire a unei măsuri dispuse de auditorii Curții de Conturi.

Cu toate acestea, Curtea de Conturi nu a ținut cont de niciun demers făcut de ANRE în activitatea de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de aceasta, și, a emis la data de 14.07.2014, Decizia nr. 30, în baza prevederilor pct. 234 din Regulament, care se referă la verificarea modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizii, și care stipulează că, "c) în cazul în care conducerea entității verificate nu a recuperat prejudiciul, se încheie raport de control și se procedează în felul următor: [...] (ii) dacă se constată faptul că, deși au fost dispuse și urmărite de către conducerea entității măsurile cuprinse în decizie, prejudiciul nu a fost corect stabilit ca întindere și/sau nu a fost recuperat, procedura de valorificare a raportului de control care se întocmește este cea stabilită la pct. 163-167 și 171-229, urmând a se emite de către șeful departamentului/directorul camerei de conturi o nouă decizie cuprinzând măsurile care se impun ".

Apreciază recurenta că după admiterea și administrarea probei cu expertiza, care venea în sprijinul demersurilor făcute de ANRE ca fiind corecte din punct de vedere al legislației aplicabile, judecătorul de fond respinge cererea de chemare în judecată, în mod surprinzător, pe motivul existenței autorității de lucru judecat în speță, prin pronunțarea Deciziei ICCJ nr. 7222/2013.

Din nou judecătorul de fond se află în eroare atunci când afirmă în mod nefondat faptul că "m cursul anului 2012 au fost emise acte de control de către pârâtă, care au constatat aceleași împrejurări reluate prin actele contestate în prezenta cauză, actele inițiale de control nefiind însă contestate sub aspectul legalității de către reclamantă, conform dovezilor atașate cauzei".

Se impune în acest context reiterarea împrejurării că actele de control efectuate de către Curtea Conturi în decursul anului 2012 se refereau doar la urmărirea stadiului Dosarului nr. x, în care se pronunțase sentința civilă a Curții de Apel București nr. 1207/21.02.2012, care suspendase executarea măsurilor dispuse de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 4/2011, și în care pârâta declarase recurs.

Arată recurenta că pe perioada cuprinsă între pronunțarea sentinței cAB nr. 1207/2012 și pronunțarea Deciziei ICCJ nr. 7222/2013, ANRE nu avea nicio altă obligație decât aceea de a monitoriza stadiul Dosarului nr. x și de a demara procedura de punere în aplicare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 4/2011 ulterior datei de 12.11.2013, ceea ce a și făcut în realitate.

Mai arată că prezentul dosar de instanță a fost generat, tocmai din considerentul blocajului pe care l-a întâmpinat în punerea în aplicare a acestor măsuri și în atitudinea inflexibilă a Curții de Conturi care a emis o nouă decizie pentru neaplicarea vechilor măsuri, în condițiile în care nu se acceptă niciun alt mod de calcul al prejudiciilor decât cel indicat de către pârâtă, cu încălcarea în mod evident a prevederilor imperative ale art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

Totodată s-a susținut că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 84/2012.

În acest context, se susține că atâta vreme cât conducerea entității verificate este singura îndrituită să stabilească valoarea concretă a unor prejudicii, constând în diferența între tarifele/contribuțiile datorate dar neîncasate de către ANRE de la operatorii economici, pe o anumită perioadă anterioară, conform prevederilor imperative ale art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, afirmația judecătorului de fond conform căreia nu a fost respectat "modul concret" de calcul al sumelor indicat de către auditori nu are niciun temei legal.

Mai invocă recurenta faptul că judecătorul de află în eroare referitor la aplicabilitatea directă a Legii nr. 84/2012 în raporturile juridice administrative născute între instituțiile publice controlate și organele de control ale Curții de Conturi, vis-a-vis de Hotărârea Plenului Curții de Conturi a României nr. 146 din 04.07.2012 privind aplicarea prevederilor Legii nr. 84/2012 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Potrivit punctului nr. 6 al Anexei la această Hotărâre: "în cazurile în care măsurile din decizie vizate de lege au fost contestate de către conducerea entității verificate la Curtea de Conturi, iar Comisia de soluționare a contestațiilor a respins contestația, menținându-le prin încheieri emise până la data intrării în vigoare a Legii nr. 84/2012, acestea își încetează definitiv efectele, ele nemaiaplicându-se pentru conducerea entității verificate și, implicit pentru salariații acestora".

Așadar, susține că măsura nr. 6.4 din Decizia Curții de Conturi a României nr. 4/2011 trebuia să își înceteze definitiv efectele, ele nemaiaplicându-se pentru conducerea entității verificate și, implicit pentru salariații acestora, așa cum prevede în mod explicit și imperativ punctul 6 din Anexa la Hotărârea nr. 146/2012 a Plenului Curții de Conturi, act care consemnează exact producerea unor efecte directe între autoritatea publică verificată și Curtea de Conturi cu privire la aplicarea prevederilor Legii nr. 84/2012.

Mai indică recurenta că potrivit Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130 din 4 noiembrie 2010:

"nota unilaterală" este un document specific emis de către auditorii Curții de Conturi, care potrivit punctului 123 "se întocmește în următoarele cazuri:

- când la niciun obiectiv de control din cadrul programului detaliat (tematica) stabilit inițial sau actualizat pe parcursul acțiunii de control, dacă a fost cazul, nu au fost consemnate erori/abateri de la legalitate și regularitate, fapte pentru care nu există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale și nici cazuri de nerespectare a principiilor economicității, eficienței și eficacității;

- doar pentru obiectivele de control din cadrul programului detaliat (tematica), stabilit inițial sau actualizat pe parcursul acțiunii de control, dacă a fost cazul, la care nu au fost consemnate erori/abateri de la legalitate și regularitate, fapte pentru care nu există indicii că au fost săvârșite cu încălcarea legii penale și nici cazuri de nerespectare a principiilor economicității, eficienței și eficacității;

- în situația în care se verifică modul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie de Curtea de Conturi și se constată că măsurile au fost aduse la îndeplinire în totalitate, iar entitatea controlată a stabilit întinderea prejudiciilor și acestea au fost recuperate;

- în situația efectuării acțiunii de documentare la entitățile care intră în competența de verificare a Curții de Conturi, acțiune dispusă de conducerea structurii de specialitate".

Așadar, singurul motiv pentru care judecătorul reține că prevederile Legii nr. 84/1992 nu se aplică în mod direct prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 146/2012 este acela că nu a întocmit nota unilaterală, act care, trebuia emis tocmai de pârâtă în vederea stingerii efectelor măsurilor care cad sub incidența acestei legi.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate cu consecința respingerii admiterii acțiunii, în principal, și trimiterii spre rejudecare, în secundar.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

1.4 Apărările intimatei:

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând pe această cale respingerea recursului ca nefondat.

A susținut că în mod corect s-au reținut în cauză efectele puterii lucrului judecat în ceea ce privește legalitatea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 4/2011, având în vedere că Decizia nr. 30/2014 a fost emisă de Curtea de Conturi a României în urma verificării modului de ducere la îndeplinire a deciziei menționate.

Se mai precizează că Instanța de fond în mod corect a reținut situația de fapt și a motivat hotărârea pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin prisma susținerilor părților, a probelor administrate, precum și a dispozițiilor legale aplicabile.

Măsurile atacate au fost dispuse cu respectarea prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, și ale pct. 174 din RODAS, în sarcina conducerii ANRE, pentru îndeplinirea măsurilor dispuse la pct. 1, 2, 6.4 și 7 din Decizia nr. 4/2011, asupra cărora instanța de judecată s-a pronunțat, prin decizia civilă nr. 7222/12.11.2013, definitiv și irevocabil, respingând acțiunea ANRE ca nefondată.

Intimata - pârâtă a răspuns cu privire la aspectele invocate în Memoriu nr. 33.454/30.05.2014, prin adresa nr. x precizând față de prescripția extinctivă și amnistia fiscală invocate de ANRE, că acestea nu pot fi primite în susținerea neaducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 4/2011.

2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 04 decembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 februarie 2018 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

3.2 Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză:

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat.

3.3 Argumentele de fapt și de drept relevante:

Un prim motiv de recurs se circumscrie prevederior art. 488 pct. 6 din Noul C. proc. civ., respectiv hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe analizează pe larg situația de fapt ce a rezultat din probele dosarului, precum și dispozițiile legale incidente, aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Astfel, împrejurarea că instanța de fond a respins susținerile reclamantei, dar a găsit că cele ale pârâtei sunt întemeiate, nu face ca hotărârea așa cum a fost redactată să cuprindă considerente contradictorii sau străine de natura pricinii.

Prin urmare nu se poate concluziona că există contradicție între raționamentul logico-juridic folosit de instanța de fond și soluția ce a fost adoptată, aceasta din urmă, fiind rezultatul firesc al primirii unora dintre susținerile pârâtei și al înlăturării apărărilor formulate de reclamantă.

O atare critică nu poate fi reținută, având în vedere că prima instanță a folosit, în redactarea sentinței pronunțate, un raționament logico juridic lipsit de contradicții și care, justifică, în final, soluția adoptată.

Nemulțumirirle recurentei, cu privire la hotărârea primei instanțe, nu se pot traduce prin faptul că aceasta a utilizat o motivare contradictorie și nu ar fi analizat argumentele ambelor părți.

Dimpotrivă, se observă că prima instanță a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, a evocat normele substanțiale incidente, precum și modul de aplicare a lor la speța de față, iar soluția exprimată prin dispozitiv reprezintă corolarul motivelor ce o preced.

Faptul că a fost admisă administrarea unei probe cu expertiză tehnică de specialitatea contabilitate, nu face ca motivarea soluției instanței de fond să sufere din perspectiva rationamentului logic, având în vedere că, în baza principiului dreptului la apărare, părțile sunt îndreptățite să solicite și să obțină administrarea oricărei probe necesare pentru dovedirea pretențiilor deduse judecății.

Faptul că a fost administrată o atare probă, care ulterior s-a dovedit inutilă în soluționarea pe fond a litigiului, nu conduce la nelegalitatea hotărârii pronunțate din perspectiva art. 488 pct. 6 din Noul C. proc. civ.

Mai mult, faptul că, în motivarea soluției adoptate au fost reproduse actele administrative contestate și anume Decizia Curții de Conturi a României nr. 30/14.07.2014 și încheierea Curții de Conturi a României nr. 113/19.09.2014, precum și o parte din considerentele deciziei civile nr. 7222/12.11.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a României în Dosarul nr. x, nu este de natură să atragă nelegalitatea hotărârii, în condițiile în care, instanța de fond a expus în motivare și propriile argumente ce au condus la soluția adoptată.

Astfel, se observă că prima instanță a redat considerentele deciziei civile nr. 7222/12.11.2013, tocmai pentru a justifica de ce a apreciat că prin măsurile adoptate, recurenta reclamantă nu a adus la îndeplinire, sau a îndeplinit parțial obligațiile ce i-au fost instituite prin decizia inițială a Curții de Conturi.

Din această perspectivă, se poate lesne observa că prima instanță nu a reținut în cauză incidența autorității de lucru judecat, așa cum a susținut recurenta și prin urmare nu avea de ce să respingă acțiunea ca inadmsibilă, ci a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, principiu, potrivit căruia, se impune ca într-un al doilea proces, chestiunea litigioasa dezlegata anterior, să nu mai poată fi contrazisă.

Aceasta reglementare a autoritatii de lucru judecat in forma prezumtiei vine sa asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridica, evitarea contrazicerilor intre considerentele hotararii judecatoresti.

Prin urmare, în mod legal prima instanță a statuat că reluarea unor susțineri similare în prezentul cadru procesual ar contraveni principiului puterii de lucru judecat, aceastea fiind critici îndreptate nu împotriva actelor atacate în prezenta cauză, ci a deciziei care a stat la baza emiterii acestora din urmă și cu privire la care recurenta reclamanta a avut posibilitatea de a le invoca și totodată de a-i fi analizate pe fond în cadrul altui litigiu, soluționat definitiv.

Așadar, o reiterare a acelorași susțineri, în justificarea refuzului de a proceda întocmai la reactualizarea acestor tarife/contribuții în modalitatea exactă în care s-a stabilit prin decizia nr. 4/2011 și a procesului-verbal de control, contravine principiului puterii de lucru judecat, așa cum în mod justificat a reținut prima instanță.

Împrejurarea că nu a fost stabilit un cuantum al prejudiciului, nu are nicio relevanță, de vreme ce modalitatea de calcul a a tarifelor/contribuțiilor în modul concret precizat de către intimata pârâtă, în actul administrativ inițial, nu a fost respectată, iar acest aspect, a fost tranșat în mod definitiv în primul litigiu derulat între părți.

Din această perspectivă, refuzul exprimat astfel de către recurenta reclamantă, sub aspectul celor două obligații distincte de actualizare a nivelului acestor contribuții-tarife este unul contrar dispozițiilor legale care reglementează obligativitatea aducerii la îndeplinire întocmai și în integralitate a măsurilor luate de Curtea de Conturi, neputând fi justificat de prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, așa cum a invocat aceasta.

Pe de altă parte, nici invocarea blocajului instituțional generat de procedura de punere în aplicare a măsurilor dispuse, nu poate fi invocat ca argument de reformare a hotărârii atacate, de vreme ce, în mod corect s-a constatat că recurenta reclamantă nu a adus la îndeplinire, în modul stabilit de decizia Curții de Conturi și conformat de ICCJ, în mod definitiv, măsurile obligatorii dispuse.

Susținerea potrivit căreia intimata pârâtă a emis o nouă decizie nerespectând astfel dreptul entității verificate de a stabili ea însăși cuantumul prejudiciului, astfel cum acesta a fost calculat și consemnat în rapoartele comisiilor ANRE, nu poate fi primită, de vreme ce s-a contatat, prin actul administrativ atacat, că modalitatea în care s-a procedat la stabilirea prejudiciului a încălcat considerentele expuse în decizia anterioară, confirmată definitiv de instanța supremă.

Nu în ultimul rând, împrejurarea că instanța de fond a apreciat că recurenta reclamantă trebuia să pună în executare decizia Curții de Conturi, chiar și în condițiile în care se dispusese suspendarea executării, nu poate conduce la reformarea hotărârii, având în vedere că acest argument nu a fost unul esențial pentru adoptarea soluției pronunțate.

Pe de altă parte, nu poate fi primit nici argumentul recurentei, în sensul că că se află în dublă imposibilitate materială și juridică de aducere la îndeplinire a celor două măsuri stabilite prin decizia nr. 4/2011 în sarcina sa, respectiv din perspectiva unui risc de majorare a prețurilor și a tarifelor, a încălcării principiului neretroactivității, respectiv a intervenției prescripției extinctive a dreptului la acțiune împotriva plătitorilor acestor tarife/contribuții, inclusiv sub aspectul împrejurării că unii dintre aceștia ar fi fost desființați. Astfel, aceasta nu se poate prevala de propriile sale acțiuni de solicitare și obținere a suspendării executării, urmată de contestarea la toate gradele procesuale a deciziei, pentru ca ulterior să invoce, în favoarea sa, trecerea unui interval mare de timp, ca justificare pentru neexecutare, sau executare parțială a măsurilor dispuse.

Ca atare, acest prim motiv de recurs este nefondat și nu va fi primit.

Un al doilea motiv de recurs invocat se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile în speță.

Concret, Înalta Curte reține că în urma unui control efectuat la autoritatea recurentă, Curtea de Conturi a României a emis Decizia nr. 4/2011, prin care a dispus următoarele măsuri:

"1. Conducerea ANRE va dispune măsuri și va urmări intrarea în legalitate prin actualizarea anuală cu indicele de inflație a nivelului contribuțiilor percepute de la operatorii economici din sectorul energiei electrice, în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea energiei electrice nr. 13 din 9 ianuarie 2007, actualizată. Totodată, se vor dispune măsuri pentru analiza contribuțiilor facturate și evidențiate în contabilitate în perioada 2007-2009, în vederea determinării diferențelor între nivelul contribuțiilor facturate anual și cele datorate prin actualizarea cu indicele de inflație comunicat de Institutul Național de Statistică. În acest context se va determina cuantumul diferențelor astfel calculate și se vor dispune măsuri de recuperare și de virare la bugetul de stat, în condițiile legii. Termen: 30 noiembrie 2011

Modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 4/2011 a fost verificat în perioada 2012 -2014, stabilindu-se succesiv prin Decizia nr. 18/2012, Decizia nr. 24/2013 și Decizia nr. 30/2014 în sarcina conducerii ANRE obligația de a urmări îndeplinirea măsurilor dispuse prin decizia inițială. S-a constatat că prin nestabilirea întinderii prejudiciului și nerecuperarea acestuia nu au fost respectate prevederile art. 33 alin. (3) și art. 64 din Legea nr. 94/1992, republicată, astfel măsurile din Decizia nr. 4/2011 nu au fost duse în totalitate la îndeplinire, fiind încălcate dispozițiile pct. 32 lit. d) și e) din RODAS.

Prin măsurile dispuse la pct. II.17 din Decizia nr. 30/2014, care fac obiectul cererii de chemare în judecată, s-au stabilit în sarcina recurentei reclamante următoarele obligații: "(...)va urmări îndeplinirea măsurilor dispuse la pct. 1, 2, 6.4 și 7 din Decizia nr. 4/2011, pentru care, instanță s-a pronunțat, prin Decizia ICCJ nr. 7222/12.11.2013, definitiv și irevocabil, respingând acțiunea ANRE ca nefondată, situație care impune, dispunerea de măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciilor ca urmare a neactualizării în condițiile legii, a nivelului contribuțiilor în sectorul energiei electrice și a tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale, a efectuării de plăți pentru cheltuieli de personal efectuate fără bază legală (spor de complexitate și spor de confidențialitate) și a recuperării prin chirie a cheltuielilor efectuate pentru locuințe de serviciu. (...)".

Se constată că pentru îndeplinirea măsurilor dispuse la pct. 1, 2, 6.4 și 7 din Decizia inițială nr. 4/2011, asupra cărora instanța de judecată s-a pronunțat, prin decizia civilă nr. 7222/12.11.2013, definitiv și irevocabil, se impunea dispunerea de măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciilor ca urmare a neactualizării, în condițiile legii, a nivelului contribuțiilor în sectorul energiei electrice și a tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale, a efectuării de plăți pentru cheltuieli de personal efectuate fără baza legală (spor de complexitate și spor de confidențialitate) precum și a nerecuperării prin chirie, a cheltuielilor efectuate pentru locuințele de serviciu.

Recurenta-reclamantă susține nelegalitatea acestor măsuri pe considerentul că "ANRE a luat toate măsurile și a calculat întinderea prejudiciilor, în acest sens au fost depuse rapoartele ANRE nr. x/31.01.2014; x/31.01.2014; x.01.2014; x/16.12.2013 și x/09.05.2014, iar auditorii Curții de Conturi nu au ținut cont că a intervenit de drept prescripția.

De asemenea apreciază că în mod greșit instanța de fond a înlăturat argumentele sale, potrivit cărora ANRE este în imposibilitatea obiectivă de a recupera prejudiciile deoarece a intervenit prescripția și amnistia, așa cum a expus și prin Memoriul ANRE nr. x/30.05.2014, înregistrat la Curtea de Conturi a României nr. x/02.06.2014.

Cu privire la aceste susțineri, se constată, în primul rând, că prescripția dreptului la acțiune este o excepție relativă ce nu poate fi invocată decât de partea interesată, în cadrul unui litigiu ce are drept obiect, o obligație civilă, în cazul de față, recuperarea prejudiciilor de la persoanele față de care autoritatea recurentă trebuia să stabilească răspunderea potrivit legii.

Ca atare, prescrierea dreptului la acțiune nu poate fi opusă Curții de Conturi, ca mijloc procesual de apărare, în condițiile în care, nu s-au făcut demersurile prealabile necesare pentru stabilirea persoanelor vinovate și a cuantumului concret al prejudiciului. Din acest motiv, în prezentul litigiu, nu se poate pune în discuție instituția prescripției, cu atât mai mult cu cât ANRE nu a întreprins niciun demers legal în contradictoriu cu operatorii economici sau salariații proprii care au beneficiat de acordarea unor drepturi necuvenite.

Simplele acțiuni formulate pe rolul instanțelor, prin care recurenta a solicitat să se constate intervenirea prescripției, și care au fost respinse de instanțele de judecată, nu pot echivala cu îndeplinirea obligației pe care o avea recurenta de stabilire a întinderii prejudiciului efectiv, urmată de recuperarea acestuia.

Or, dispozițiile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, prevăd în mod imperativ faptul că, stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate și trebuie adusă la îndeplinire prin orice mijloace.

În ceea ce privește amnistia fiscală instituită prin Legea nr. 84/2012, invocată de recurentă în apărarea sa, așa cum legal a reținut și instanța de fond, aceasta se aplică personalului din sectorul bugetar, plătit din bugetul general consolidat al statului, ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, în cazul în care angajatorii care au emis decizii de impunere drept consecință a constatărilor Curții de Conturi.

Însă, ca urmare a verificării modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 4/2011, Curtea de Conturi a României a constatat că nu s-au dispus măsuri de stabilire a întinderii prejudiciului ca urmare a acordării de drepturi de natură salariată sub formă de sporuri (spor de complexitate și spor de confidențialitate), fără baza legală, de recuperare în condițiile legii, precum și măsuri de virare la bugetul de stat.

Așadar, așa cum just a constatat instanța de fond, în prezenta cauză nu poate fi analizată incidența dispozițiilor Legii nr. 84/2012 în sensul invocat de către recurenta reclamantă, având în vedere că aplicarea acestor prevederi legale se referă la faza de executare a unor debite concret stabilite în sarcina unor persoane care să îndeplinească criteriile din conținutul său.

Nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că singurul motiv pentru care judecătorul fondului reține că prevederile Legii nr. 84/1992 nu se aplică în mod direct prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 146/2012, este acela că nu a întocmit nota unilaterală, act care, trebuia emis tocmai de intimata pârâtă în vederea stingerii efectelor măsurilor care cad sub incidența acestei legi. Aceasta deoarece, așa cum s-a consemnat mai sus, pentru a se ajunge la aplicarea dispozițiilor actului normativ menționat, recurenta reclamantă trebuia să își îndeplinească obligațiile de stabilire a întinderii prejudiciului, incidența acestor norme fiind ulterioară și subsecventă acestui moment.

3.4 Temeiul legal al soluției adoptate în recurs:

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva sentinței nr. 3439 din 21 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a- VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2018.