ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2209/2019

Acțiunea judiciară Prin acțiunea înregistrată la data de 7 octombrie 2015 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea: 1. punctului 3 din Încheierea nr. 88 din 17 septembrie 2015 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi, prin care a fost respinsă contestația formulată de ANRE împotriva măsurii dispuse la pct. II.16. din Decizia nr. 30/2014; 2. măsurii dispuse la pct. II pct. 4 din Decizia nr. 19 din 13 iulie 2015 emisă de Curtea de Conturi a României;

Procesului-verbal de constatare nr. x din 11 iunie 2015, în ceea ce privește abaterea mai sus menționată. 2. Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 1042 din 28 martie 2016, a respins acțiunea reclamantei. 3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, care a solicitat casarea acesteia și, în urma judecării cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este nemotivată și a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea acestor motive de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare. * Prima instanță a adus argumente contradictorii când a statuat, pe de o parte, că Legea nr. 160/2012 prevede, la art. 1 alin. (1), faptul că Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei este o autoritate administrativă, autonomă, cu personalitate juridică, sub control parlamentar, finanțată integral din venituri proprii, independentă decizional, organizatoric și funcțional, iar, pe de altă parte, a reținut că membrilor Comitetului de Reglementare le sunt aplicabile prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2001. De asemenea, instanța de fond s-a mai contrazis când a afirmat că recunoaște autonomia ANRE, dar, cu toate acestea, nu a argumentat înlăturarea dispozițiilor O.U.G. nr. 33/2007, aprobată prin Legea nr. 160/2012 și nici nu a prezent motivele concrete pentru care a respins apărările ANRE. Astfel, susține că judecătorul fondului nu s-a referit la motivele de nelegalitate invocate de ANRE în ceea ce privește respectarea de către actele emise de Curtea de Conturi a prevederilor imperative și speciale ale O.U.G. nr. 33/2007. Mai mult, deși judecătorul fondului a făcut referire la independența ANRE, în baza dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 33/2007, a reținut că aceasta nu avea dreptul să emită ordinele prin care s-a stabilit dreptul membrilor Comitetului de Reglementare de a li se deconta cheltuielile cu cazarea. Recurenta-reclamantă susține că Legea nr. 160/2012 îi dă dreptul să stabilească prin Ordin al președintelui modul și cuantumul remunerației membrilor Comitetului corelativ cu indemnizațiile pentru plata cazării. Astfel, conform art. 4 alin. (17) din Legea nr. 160/2012, ANRE a stabilit, prin regulament propriu, regimul și principiile remunerării membrilor Comitetului de Reglementare, respectiv Ordinul nr. 9 din 13 decembrie 2012, apreciind că instituția, pe lângă autonomia decizională, se bucură și de o autonomie organizatorică și funcțională, critici cărora prima instanță nu le-a răspuns. * A doua critică adusă hotărârii recurate vizează faptul că prima instanță a apreciat în mod eronat că nu are relevanță natura juridică a ordinelor emise de Președintele ANRE, care au stat la baza decontării cazării membrilor Comitetului de Reglementare al ANRE și a invocat drept temei legal prevederile Legii nr. 500/2002, fără a arăta în concret cum s-a încălcat acest act normativ atâta timp cât instituția a avut un buget aprobat potrivit dispozițiilor legale. Recurenta-reclamantă precizează că nu a contestat dreptul Curții de Conturi de a verifica dacă situațiile financiare și contabile au fost întocmite cu respectarea Legii nr. 500/2002 și că abaterile reținute de Curtea de Conturi nu au făcut referire la încălcări, în concret, ale legislației financiar-contabile. În speța de față, Curtea de Conturi a analizat legalitatea celor două ordine emise de ANRE, ceea ce dovedește încălcarea autonomiei decizionale și funcționale a instituției. Susține că judecătorul fondului nu a analizat nici aceste aspecte, deși auditorii Curții nu au competența legală de a interveni pe aspecte de organizare și funcționare a ANRE și de a recalifica natura juridică a unor acte administrative emise de aceasta potrivit dispozițiilor legii speciale. Mai susține că judecătorul fondului nu s-a pronunțat nici cu privire la faptul că intimata Curtea de Conturi nu are printre competențele prevăzute de art. 21 și următoarele din Legea nr. 94/1992 aceea de a califica sau schimba natura juridică a unui act administrativ din individual în normativ. De altfel, judecătorul fondului a recunoscut că aceste ordine nu sunt acte administrative cu caracter normativ, dar a ignorat faptul că acestea au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, motiv pentru care declararea nulității acestor acte poate fi constatată doar de instanța competentă. * A treia critică privește faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la aspectul că aprobarea Legii nr. 160/2012 a făcut parte dintr-un proiect de transpunere al celui de-al III-lea pachet legislativ - Energie, care a făcut obiectul unor proceduri de infrigement împotriva României, proiect în care Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional au cerut României în mod expres ca ANRE să fie o entitate distinctă din punct de vedere juridic și independentă din punct de vedere funcțional de orice altă entitate, care să aibă alocări bugetare separate, cu autonomie în execuția bugetului alocat și să dispună de resursele umane și financiare necesare îndeplinirii sarcinilor. Invocă faptul că în revizuirea acordului stand-by cu FMI din lunile iunie 2011 și iulie 2012 se menționează faptul că FMI a solicitat ca ANRE să dispună de autonomie financiară pentru a putea fi operațională, aspect reținut și în Memorandumul de înțelegere semnat de România cu Comisia Europeană. După declanșarea procedurilor de infrigement, la datele de 17 iulie 2012 și 12 octombrie 2012, România a notificat Comisiei două măsuri naționale de transpunere a Directivei 2009/72/CE, precum și a Directivei 2009/73/CE, însoțite de declarația de transpunere totală, și anume: Legea nr. 123/2012 a energiei electrice și a gazelor naturale și Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 33/2007. Potrivit articolului 249 alin. (3) din TCE, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar în ce privește rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competenta în privința formei și mijloacelor pentru atingerea rezultatului. Arată că, în concret, prevederile directivelor europene ignorate de judecătorul fondului sunt: art. 35 din Directiva 2009/72/CE privind desemnarea și independența autorităților de reglementare, respectiv art. 39 din Directiva 2009/73/CE privind desemnarea autorităților de reglementare și independenta acestora. Consideră că este responsabilitatea autorității de reglementare să determine modul de funcționare, iar orice legătură ierarhică între autoritățile de reglementare și alte instituții sau organisme nu este compatibilă cu cerințele de independență, dispuse de legiuitorii comunitari. Autonomia în execuția bugetului alocat presupune că numai autoritatea de reglementare poate dispune asupra utilizării bugetului avut la dispoziție, nefiind permise niciun fel de instrucțiuni în acest sens. * A patra critică vizează cele reținute prin sentința recurată, în sensul că susținerile sale referitoare la întemeierea de către Curtea de Conturi a constatărilor pe un act normativ care nu mai produce efecte juridice, sunt nefondate. Astfel, arată că judecătorul fondului a ignorat faptul că pârâta Curtea de Conturi și-a întemeiat constatările și măsura dispusă la pct. II.4 din Decizia nr. 19/2015 pe un act normativ care nu mai producea efecte juridice, respectiv H.G. nr. 69/2005, emisă în temeiul O.U.G. nr. 80/2001, act normativ ce a fost abrogat la data de 23 martie 2013 de către O.U.G. nr. 15/2013 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 101/2011, lipsind de efecte juridice actele normative subsecvente emise în temeiul acesteia. Precizează că, deși judecătorul fondului a reținut aceste aspecte, nu a motivat de ce a înlăturat argumentele recurentei. În fine, recurenta arată că instanța de fond avea obligația să analizeze legalitatea măsurii dispuse la pct. II.4 din Decizia Curții de Conturi nr. 19/2015 prin prisma actelor normative în baza cărora a fost emisă.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată. În esență, partea susține că recurenta-reclamantă nu a negat cele constatate de echipa de audit cu privire la cuantumul cheltuielilor cu cazarea aprobate, care depășesc limita legală, prevăzută în O.U.G. nr. 15/2013, de 18.600 RON/anual, stabilită pentru locuințele administrate de RA APPS, precum și limita de 1.200 RON/lună, stabilită prin H.G. nr. 69/2005 pentru alte locuințe închiriate din fondul pieții, însă apreciază că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză, în raport de autonomia sa decizională, organizatorică și funcțională, reglementată de Legea nr. 160/2012. Arată că Ordinul nr. 10/2012 a fost emis de Președintele ANRE în baza prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2001, ulterior, asigurarea temporară a locuințelor de serviciu fiind reglementată prin O.U.G. nr. 15/2013. Precizează că limita de 18.600 RON/an, prevăzută la art. 14 2 din O.U.G. nr. 15/2013, a fost stabilită pentru locuința de serviciu din fondul locativ aflat în administrarea RAPPS, pusă la dispoziția beneficiarilor prevăzuți la art. 14 1 din acest act normativ, respectiv ministru și miniștrilor delegați, pe durata mandatului, respectiv secretarilor de stat și persoanelor care ocupă funcții asimilate celei de secretar de stat. În speță, potrivit H.G. nr. 42/2012, membrii Comitetului de reglementare al ANRE, au fost numiți de Parlament, în temeiul prevederilor art. 3 și art. 4 din O.U.G. nr. 33/2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 160/2012, aceste funcții fiind similare cu cele prevăzute la art. 14 1 din O.U.G. nr. 15/2013, în sensul că sunt obținute prin numire în condițiile legii. Consideră că ANRE a stabilit un nivel maxim al cheltuielilor cu cazarea pentru locuințele de serviciu puse la dispoziția membrilor Comitetului de Reglementare, peste limitele legale stabilite, astfel că în mod corect instanța de fond a reținut faptul că, în analiza legalității măsurii dispuse la pct. II.4 din Decizia nr. 19/2015, nu are relevanță natura juridică a ordinelor emise de Președintele ANRE, atâta timp cât nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială. În temeiul art. 77 și art. 78 din Legea nr. 24/2000, ordinele sunt acte date în executarea unui act normativ și trebuie să se limiteze la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise. În speța de față recurenta - reclamantă nu a făcut dovada că ordinele au fost emise în baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului, aceste cheltuieli nefiind reglementate distinct printr-un act normativ de rangul legilor, a hotărârilor sau a ordonanțelor Guvernului. Intimata consideră că, pentru decontarea cheltuielilor cu cazarea membrilor Comitetului de Reglementare, ANRE trebuia să se încadreze în limita de 18.600 RON/anual/membru, prevăzută în O.U.G. nr. 15/2013, pe perioada cât aceștia au beneficiat de locuințe de la RA APPS, precum și în limita de 1.200 RON/lună, stabilită prin H.G. nr. 69/2005, pentru perioada cât au beneficiat de locuințe din fondul pieții, acte normative care reglementează respectiva cheltuială. Consideră că afirmația recurentei - reclamante în sensul că Legea nr. 160/2012 dă dreptul ANRE să stabilească, prin Ordin al Președintelui, modul și cuantumul remunerației membrilor Comitetului, corelativ cu indemnizațiile pentru plata cazării, nu are temei legal. Mai arată că, deși în art. 4 din Legea nr. 160/2012, legiuitorul a prevăzut faptul că prin Regulament aprobat prin Ordin se stabilesc principiile remunerării membrilor comitetului de reglementare, nu s-a menționat că aceste prevederi sunt singurele aplicabile ANRE. Începând cu octombrie 2012, conform Legii nr. 160/2012, ANRE este autoritate administrativă autonomă, finanțată integral din venituri proprii, căreia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 500/2002, care, la art. 14 alin. (2), precizează faptul că nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugete și nici angajată și efectuată, dacă nu are o bază legală. Referitor la afirmația recurentei - reclamante potrivit căreia instanța de fond nu a ținut cont de argumentele pe care le-a invocat în susținerea nelegalității actelor atacate, respectiv acelea că măsura dispusă a fost întemeiată pe prevederile H.G. nr. 69/2005, act normativ emis în temeiul O.U.G. nr. 80/2001, abrogată la data de 23 martie 2013, apreciază că aceasta nu este întemeiată, întrucât actul normativ a produs efecte până la aceea dată cu privire la Ordinul nr. 9/13.12.2012. De asemenea, consideră că nu sunt relevante susținerile recurentei - reclamante, întrucât cuantumul cheltuielilor de cazare în mod succesiv a fost stabilit prin ordine ale Președintelui ANRE, cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare, atât înainte de 23 martie 2013, cât și ulterior acestei date. Pe de altă parte, abrogarea prevederilor O.U.G. nr. 80/2001, prin O.U.G. nr. 15/2013, nu a lăsat nereglementat acest aspect, aplicându-se dispozițiile art. 14 8 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 101/2011, care, în speță, nu au fost respectate. Intimata-pârâtă mai arată că ANRE nu a urmărit realizarea unei bune gestiuni financiare în utilizarea fondurilor, conform art. 5 alin. (1) și art. 10 din O.G. nr. 119/1999 și că nu sunt relevante și nu privesc obiectul cauzei susținerile recurentei-reclamante conform cărora judecătorul fondului a ignorat dispozițiile art. 35 din Directiva 72 și art. 39 din Directiva 73, întrucât acestea au fost transpuse în legislația națională prin Legea nr. 160/2012 și Legea nr. 123/2012. În ceea ce privește măsura de la pct. II.4 din Decizia nr. 19/2015, intimata arată că aceasta a fost dispusă în sarcina conducerii ANRE, în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. După cum s-a precizat la pct. 1 din decizie, recurenta-reclamantă a solicitat instanței de contencios administrativ verificarea legalității: - punctului 3 din Încheierea nr. 88 din 17 septembrie 2015 pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi; - măsurii dispuse la pct. II pct. 4 din Decizia nr. 19 din 13 iulie 2015 emisă de Curtea de Conturi a României; - Procesului-verbal de constatare nr. x din 11 iunie 2015 emis de aceeași autoritate publică. Prima instanță a respins acțiunea reclamantei, apreciind că nu există motive temeinice pentru anularea actelor administrative atacate. Înalta Curte nu poate împărtăși soluția primei instanțe. Reevaluând probatoriul administrat în cauză în contextul propriului demers de analiză a criticilor recurentei-reclamante, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține următoarele: La pct. 1 (2) din Decizia nr. 19 din 13 iulie 2015, intimata Curtea de Conturi a României a reținut: "Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei ANRE a stabilit prin Regulament propriu (aprobat de Președintele ANRE, prin Ordinul nr. 9 din 13 decembrie 2012), regimul și principiile remunerării membrilor Comitetului de reglementare, precum și acordarea indemnizațiilor și a celorlalte drepturi cuvenite acestora, inclusiv cuantumul cheltuielilor de cazare, pentru locuințele de serviciu, puse la dispoziția acestora, din fondul locativ aflat în administrarea Regiei Autonome "Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat" (chiria, cheltuielile de întreținere și amortizarea bunurilor din dotare), în limita sumei de 18.600 RON. Ulterior, limita cheltuielilor de cazare a fost modificată, după cum urmează: - a fost majorată de la 18.600 RON la 40.500 RON, anual pe fiecare membru, în baza Ordinul nr. 27 din 13 august 2013; - a fost majorată de la 40.500 RON la 54.000 RON, anual pe fiecare membru, în baza Ordinul nr. 34 din 4 decembrie 2013; - a fost diminuată de la 54.000 RON Ia 30.000 RON, anual pe fiecare membru, în baza Ordinul nr. 12 din 14 iulie 2014; Cuantumul cheltuielilor cu cazarea aprobat prin Ordinele sus menționate, depășește limita legală prevăzută în O.U.G. nr. 15/2013, de 18.600 RON/anual, stabilită pentru locuințele administrate de RA APPS, precum și limita de 1.200 RON/lună stabilită prin H.G. nr. 69/2005, pentru alte locuințe închiriate din fondul pieții. Din cei 7 membrii ai Comitetului de reglementare al ANRE, 4 membrii au beneficiat de decontarea cheltuielilor cu cazarea în locuințe închiriate atât din fondul locativ aflat în administrarea RAPPS cât și de pe piață, conform: - Contractului de închiriere pentru suprafețe cu destinație de locuință de serviciu (din fondul administrat de RAPPS) nr. 1236/19 iulie 2012, prin care s-a stabilit, o chirie lunară de 1.187 RON, la care se adaugă, după caz, contravaloarea serviciilor și utilităților; - Contractului de închiriere pentru suprafețe cu destinație de locuință de serviciu (din fondul administrat de RAPPS) nr. 1588 din 27 septembrie 2012, prin care s-a stabilit o chirie lunară de 872 RON, la care se adaugă contravaloarea serviciilor și utilităților, în baza Convenției de prestări servicii pentru cote întreținere nr. 1589 din 27 septembrie 2012; - Contractului de închiriere pentru suprafețe cu destinație de locuință de serviciu (din fondul administrat de RAPPS) nr. 1660 din 11 octombrie 2012, prin care s-a stabilit o chirie lunară de 394 RON, la care se adaugă, după caz, contravaloarea serviciilor și utilităților, în baza Convenției de prestări servicii pentru cote întreținere nr. 1661 din 11 octombrie 2012; - Contractului de închiriere pentru suprafețe cu destinație de locuință de serviciu (din fondul administrat de RAPPS) nr. 1950 din 22 noiembrie 2012, prin care s-a stabilit o chirie lunară de 732 RON, la care se adaugă, după caz, contravaloarea serviciilor și utilităților, în baza Convenției de prestări servicii pentru cote întreținere nr. 1951 din 22 noiembrie 2012; - Contractului de închiriere (pentru o locuință închiriata de la o persoană fizică) fără nr. din 1 aprilie 2014, prin care s-a stabilit o chirie lunară de 4.450 RON; - Contractului de închiriere (pentru o locuință închiriata de la o persoană fizică) fără nr. din 17 decembrie 2013, prin care s-a stabilit o chirie lunară de 4.400 RON; - Contractului de închiriere (pentru o locuință închiriată de la SC A. SRL) nr. 2028 din 27 ianuarie 2014, prin care s-a stabilit o chirie lunară de 3.980 RON. În cazul a 3 membri, cheltuielile cu cazarea decontate de ANRE în anul 2014, depășesc limita de 18.600 RON/an(pentru perioada când aceștia au locuit în locuințe puse la dispoziție de RA APPS), în temeiul art. 14 2 (1) din O.U.G. nr. 15/2013, precum și limita de 1.200 RON/lună stabilită prin H.G. nr. 69/2005, (pentru perioada când aceștia au locuit în alte spații închiriate din fondul pieții), cu suma totală de 54.227 RON (15.197 RON, în cazul Președintelui ANRE, B.; 20.100 RON, în cazul Vicepreședintelui C. și 18.930 RON, în cazul membrului Comitetului de reglementare al ANRE, D.)." La pct. II.4 din Decizia nr. 19/2015 s-a dispus în sarcina conducerii ANRE să urmărească și să ia măsuri privind "angajarea și efectuarea de cheltuieli pentru cazarea membrilor Comitetului de reglementare, în limita legală aprobată pentru respectiva cheltuială. Totodată, va dispune măsuri pentru extinderea verificărilor asupra cheltuielilor efectuate în anul 2014, în vederea identificării și a altor cheltuieli de cazare angajate și decontate peste limita legală, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condițiile legii și corectarea rezultatelor contabile înregistrate.’' Prin Încheierea nr. 88 din 17 septembrie 2015 (pct. 3) Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a respins contestația formulată de recurenta-reclamantă împotriva măsurilor dispuse la pct. II.4 din Decizia nr. 19/2015. Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 33/2007 privind modificarea și completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 și Legii gazelor nr. 351/2004: "Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, denumită în continuare ANRE, este o autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, sub control parlamentar, finanțată integral din venituri proprii, independentă decizional, organizatoric și funcțional, având ca obiect de activitate elaborarea, aprobarea și monitorizarea aplicării ansamblului de reglementări obligatorii la nivel național necesar funcționării sectorului și pieței energiei electrice, termice și a gazelor naturale în condiții de eficiență, concurență, transparență și protecție a consumatorilor." În temeiul art. 4 alin. (17) din aceeași lege, recurenta-reclamantă a stabilit prin regulament propriu regimul și principiile remunerării membrilor Comitetului de reglementare și personalului angajat, respectiv prin Ordinul nr. 9 din 12 decembrie 2012, care, la art. 8 prevede faptul că: "Prin Ordin al președintelui ANRE se stabilesc indemnizațiile lunare ale membrilor Comitetului de reglementare, precum și celelalte drepturi cuvenite acestora, începând cu data de 14 decembrie 2012." În ceea ce privește cuantumul stabilit prin Ordinul nr. 10 din 14 decembrie 2012 privitor la dreptul de decontare a cheltuielilor de cazare pentru locuințele de serviciu, acesta a fost stabilit în consonanță cu dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2001 privind stabilirea unor măsuri pentru asigurarea, temporar, a locuințelor de serviciu necesare unor categorii de personal în cadrul autorităților publice, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiilor publice, la un plafon de maxim 18.600 RON anual. Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că incidența Legii nr. 160/2012 nu exclude aplicarea în speța de față a dispozițiilor din O.U.G. nr. 15/2013 care, la art. 14 2 , prevede următoarele: "(1) Locuința de serviciu se pune la dispoziția beneficiarilor prevăzuți la art. 14 1 complet dotată, inclusiv cu mobilier. Chiria, cheltuielile de întreținere a locuințelor de serviciu și amortizarea bunurilor din dotarea acestora, inclusiv a mobilierului, se asigură de instituțiile publice în care își desfășoară activitatea beneficiarii. (2) Cheltuielile de cazare prevăzute la alin. (1) se decontează în limita unui plafon maxim, stabilit anual, prin hotărâre a Guvernului." Analizând conținutul textului normativ anterior redat, instanța de control judiciar constată că, la momentul încheierii celor trei contracte de închiriere nominalizate la pct. 1 (2) din Decizia nr. 19 din 13 iulie 2015, nu se mai prevedea plafonul de 18.600 RON/anual pentru cheltuielile cu cazarea, indicat în actul de control. În concret, acest prag a existat până la data de 05 iulie 2013, când textul normativ aflat în discuție a fost modificat prin pct. 2 din Legea nr. 204/2013. În privința acestor contracte, s-a mai reținut în cuprinsul actului de control faptul că aceste cheltuieli cu cazarea depășesc și limita de 1.200 RON/lună, stabilită prin H.G. nr. 69/2005. Concluzia reprezentanților autorității intimate, însușită de instanța de fond, este eronată, întrucât H.G. nr. 69/2005 nu este incident în perioada de referință în condițiile în care a fost dat în aplicarea O.U.G. nr. 80/2001 (abrogată la data de 23 martie 2013, prin O.U.G. nr. 15/2003). Cele două ordine emise de Președintele ANRE, anterior arătate, au fost date în virtutea autonomiei funcționale și nu se poate afirma faptul că ele încalcă plafonul maxim, stabilit anulat, în condițiile în care acesta din urmă nu mai exista în cuprinsul art. 14 2 din O.U.G. nr. 15/2013. Aceste două ordine sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual, sunt în vigoare, produc efecte juridice și au fost adoptate, așa cum s-a mai precizat, când în legislație nu se mai prevedea plafonul de 18.600 RON/anual pentru cheltuielile cu cazarea. În raport de cele anterior arătate, instanța de control judiciar reține faptul că actele administrative contestate, în privința măsurii deduse controlului de legalitate al instanței, sunt nelegale, cheltuielile cu cazarea în sumă de 54.227 RON fiind corect decontate de recurenta-reclamantă în anul 2014. Ca atare, Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În raport de soluția pronunțată cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte consideră că este lipsit de relevanță să se procedeze la analizarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei împotriva Sentinței nr. 1042 din 28 martie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa sentința atacată și, rejudecând cauza: va admite acțiunea reclamantei Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, astfel cum a fost modificată și va anula: pct. 3 din Încheierea nr. 88 din 17 septembrie 2015, emisă de Curtea de Conturi a României; pct. II.4 din Decizia nr. 19/13 iulie 2015, emisă de Curtea de Conturi a României și pct. 2 din Procesul-verbal de constatare nr. x din 11 iunie 2015, emis de Curtea de Conturi a României.