ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3601/2014

Asupra revizuirii de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea supusă revizuirii Prin Decizia nr. 7.222 din 12 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 1.207 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a modificat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că obiectul acțiunii formulate de reclamanta A.N.R.E., prin care a fost sesizată instanța de contencios administrativ l-a constituit anularea și suspendarea executării Încheierii nr. 2/2011 prin care i-a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 4/2011, respectiv revocarea celor patru măsuri instituite în sarcina sa pentru săvârșirea următoarelor abateri: - neactualizarea anuală cu indicele de inflație a nivelului contribuțiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei electrice; - neactualizarea anuală a tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale; - efectuarea de cheltuieli de personal în sumă totală de 1.346.133 RON prin acordarea, în perioada ianuarie -iunie 2009 a sporului de complexitate în sumă de 30.924 RON, iar în perioada ianuarie - decembrie 2009 a sporului de confidențialitate (prin aplicarea unei cote cuprinse între 15 - 20% din salariul de bază), în sumă de 1.315.209 RON, fără a avea bază legală pentru acordarea acestor sporuri; - nerecuperarea prin chirie a cheltuielilor efectuate la locuințele închiriate, respectiv suma de 87.386,35 RON efectuate pentru cele 8 locuințe din București, închiriate salariaților.

Contrar celor reținute de către judecătorul fondului, instanța de control judiciar a constatat că cele 4 măsuri dispuse prin Încheierea nr. 2/2011 a Departamentului IV al Curții de Conturi și menținute prin Decizia nr. 4/2011, au fost stabilite în conformitate cu prevederile legale, soluția instanței de fond fiind pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. Astfel, în ceea ce privește Măsura nr. 1 din Decizia nr. 4/2011, referitoare la neactualizarea anuală cu indicele de inflație a nivelului contribuțiilor datorate de operatorii economici din sectorul energiei electrice, instanța de control judiciar a constatat că în mod greșit s-a reținut prin sentința atacată faptul că aceste contribuții trebuie stabilite în sumă fixă și nu în procent din cifra de afaceri.

Potrivit art. 4 din H.G. nr. 1823/2007, "Titularii și solicitanții de licență/licențe, la acordarea acesteia/acestora, plătesc autorității competente o contribuție anuală reprezentând o cotă de 0,06% din cifra de afaceri pe care o realizează din activitățile comerciale desfășurate în sectorul energiei electrice și al energiei termice în cogenerare", iar potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 13/ 2007, "Nivelurile tarifelor și cel al contribuțiilor prevăzute la alin. (1) se stabilesc de A.N.R.E.

pe o perioadă de minimum 4 ani, fiind actualizate anual cu indicele de inflație, în condițiile legii, fiind date apoi publicității". Din perspectiva acestor dispoziții legale, rezultă cu claritate forma sub care s-a stabilit perceperea acestor contribuții, respectiv sub forma procentului de 0,06% din cifra de afaceri realizată din activitățile comerciale desfășurată în sectorul energetic, care urmează a fi actualizate anual cu indicele de inflație în condițiile legii, astfel că aprecierile instanței de fond cu privire la necesitatea stabilirii contribuției în sumă fixă sunt nefondate și fără temei legal.

De altfel, așa cum rezultă din Procesul-verbal de constatare nr. 402 din 5 ianuarie 2011 cât și din Decizia nr. 4/2011 și Încheierea nr. 2/2011, abaterea constatată prin actul de control și pentru care s-a dispus măsura contestată, viza neactualizarea contribuției anuale, conform dispozițiilor legale mai sus-menționate și nu modul de stabilire al acesteia, respectiv în sumă fixă sau cotă procentuală, astfel cum în mod eronat s-a reținut prin sentința atacată. Prin neactualizarea nivelului contribuției anuale, intimata A.N.R.E. a încasat contribuții mai mici decât cele legale, prejudiciind atât bugetul propriu cât și bugetul de stat, astfel că măsura dispusă prin încheierea contestată este legală și temeinică fiind în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea energiei electrice nr. 13/2007.

În ceea ce privește măsura dispusă la pct. 2 din Decizia nr. 4/2011, respectiv pct. 2 din Încheierea nr. 2/2011, referitoare la neactualizarea anuală a tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale, instanța de control judiciar a constatat că în mod eronat s-a reținut prin sentința atacată, că reclamanta ar fi acționat în limitele marjei sale de apreciere și că bugetul de stat nu ar fi fost prejudiciat. Potrivit pct. 8 din Nota la Anexa 8 din H.G. nr. 784 din 7 septembrie 2000, "Tarifele pentru autorizații și licențe se actualizează prin ordin al președintelui A.N.R.G.N. și vor fi publicate în M. Of. al României, Partea I, iar potrivit art. 8 alin. (2) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, astfel cum a fost modificată prin O.U.G.

nr. 33/2007, "Nivelul tarifelor și al contribuțiilor prevăzute la alin. (1) se stabilesc de A.N.R.E. pe o perioadă de minimum 4 ani, fiind actualizate anual cu indicele de inflație, în condițiile legii, fiind date apoi publicității". Astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, nivelul tarifelor pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale a fost stabilit în anul 2000 prin H.G. nr. 784 din 7 septembrie 2000 iar începând cu 18 aprilie 2007, după preluarea activității A.N.R.G.N., nivelul tarifelor trebuia actualizat cu indicele de inflație. În anul 2008 și 2009 prin Ordinele Președintelui A.N.R.E. nr. 1 din 15 ianuarie 2008 și nr. 2 din 8 ianuarie 2009, nivelul tarifelor a fost modificat, majorându-se cu 25% și respectiv 7,85%.

Având în vedere că indicele de inflație pentru perioada septembrie 2000 - decembrie 2007 fost de 167,63% prin raportare la creșterile stabilite prin ordinele mai sus-precizate, a rezultat o diferență de 132,82% în minus, care nu a fost avută în vedere la actualizarea tarifelor percepute pentru autorizații și licențe în sectorul gazelor naturale, ceea ce a avut drept consecință nerealizarea unor venituri în sumă totală de 57.776.810 RON. Contrar celor reținute prin sentința atacată, instanța de control judiciar a constatat că intimata A.N.R.E. nu și-a îndeplinit obligația legală de a percepe tarife pentru acordarea de licențe și autorizații actualizate cu indicele de inflație începând cu data de 18 aprilie 2007, data preluării activității A.N.R.G.N., ceea ce presupunea actualizarea nivelului stabilit în anul 2000 până în 2007, fără a percepe aceste tarife pentru această perioadă și ulterior, de la data preluării, A.N.R.E.

avea obligația facturării și încasării de tarife rezultate din actualizarea anuală cu indicele de inflație.

Totodată, în mod neîntemeiat s-a reținut în motivarea sentinței atacate, că intimata, în calitate de instituție publică autonomă, nu are obligația de a colecta contribuții la bugetul de stat având în vedere dispozițiile art. 8 alin. (4) din Legea energiei electrice, cât și a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 329 din 5 noiembrie 2009, începând cu data de 9 noiembrie 2009, "disponibilitățile în RON și în valută ale autorităților și instituțiilor publice prevăzute la alin. (1), existente la data intrării în vigoare a prezentei legi, se virează integral la bugetul de stat". În ceea ce privește pct. 3 din Încheierea nr. 2/2011 respectiv pct. 3 din Decizia 4/2011 referitor la efectuarea de cheltuieli de personal nelegale în sumă totală de 1.346.133 RON prin acordarea în perioada ianuarie - iunie 2009 a sporului de complexitate în sumă de 30.924 RON și a sporului de confidențialitate în sumă de 1.315.209 RON în perioada ianuarie - decembrie 2009, Înalta Curte constată că în mod greșit s-a apreciat și reținut prin sentința atacată că acordarea acestor drepturi este legală.

Astfel cum rezultă din actul de control, intimata A.N.R.E., prin Contractul colectiv de muncă înregistrat sub nr. 1611 din 29 martie 2007, art. 69, a negociat clauze referitoare la acordarea unor sporuri, respectiv spor de complexitate și spor de confidențialitate, fără a exista o bază legală pentru acordarea acestora. Potrivit dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare, iar prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi a căror acordare și al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din O.G.

nr. 14 din 29 ianuarie 1998 privind utilizarea veniturilor realizate de instituțiile publice finanțate integral din venituri extrabugetare, în cazul în care au obligații financiare neachitate la scadență, nu vor putea aplica prevederile art. 3 până la achitarea integrală a acestora, personalul beneficiind în continuare de drepturile salariale prevăzute pentru instituțiile publice finanțate integral de la bugetul de stat. Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, intimata A.N.R.E., deși a înregistrat obligații financiare neachitate la scadență, în anul 2009 nu a respectat dispozițiile legale mai sus-menționate, în sensul că nu a decis acordarea drepturilor salariale la nivelul celor stabilite pentru personalul instituțiilor publice finanțate integral de la bugetul de stat conform H.G.

nr. 281/1993. În baza prevederilor art. 69 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat sub nr. 1611 din 29 martie 2007, salariații A.N.R.E. au beneficiat în perioada ianuarie - iunie 2009 de sporul de complexitate a muncii în sumă de 30.924 RON iar în perioada ianuarie - decembrie 2009, toți salariații A.N.R.E. au beneficiat de sporul de confidențialitate. Întrucât categoriile de persoane care au beneficiat de aceste sporuri nu au fost nominalizate în actele normative în vigoare și nici nu pot fi asimilate cu categoriile de personal pentru care actele normative prevăd acordarea acestor sporuri, în mod eronat instanța de fond a apreciat ca fiind legale cheltuielile efectuate cu plata acestor drepturi.

În ceea ce privește pct. 4 din Încheierea nr. 2/2011, respectiv pct. 4 din Decizia nr. 4/2011, referitor la nerecuperarea prin chirie a cheltuielilor efectuate la locuințele închiriate, se constată că prin sentința atacată s-a reținut în mod greșit caracterul de locuință de serviciu al locuințelor acordate cât și caracterul accesoriu al contractelor de închiriere față de contractul de muncă. Potrivit prevederilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 114/1996, Legea locuinței, locuința de serviciu este definită ca fiind acea locuință destinată funcționarilor publici, angajaților unor instituții sau agenți economici, acordată în condițiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale. Prin Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate nr. 1611 din 29 martie 2007, cât și în contractele individuale de muncă ale persoanelor cărora le-au fost închiriate locuințe, nu a fost prevăzut dreptul salariaților A.N.R.E.

de a beneficia de locuință de serviciu. Astfel fiind, rezultă că în mod corect s-a reținut atât prin actul de control, cât și prin încheierea atacată, incidența în cauză a dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 privind locuințele, republicată, potrivit cărora intimata A.N.R.E. avea obligația să stabilească o chirie totală care să acopere cheltuielile de administrare, întreținere și reparații, impozitele pe clădiri și teren precum și recuperarea investițiilor aferente. 2. Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii Împotriva acestei decizii, reclamanta A.N.R.E. a formulat cerere de revizuire, invocând dispozițiile art. 322 pct. (1) C. proc. civ. Totodată, revizuenta solicită suspendarea executării Deciziei Înaltei Curți nr. 7.222 din 12 noiembrie 2013, până la soluționarea cererii de revizuire.

Ca o precizare prealabilă, revizuenta arată că a formulat o cerere de lămurire cu privire la dispozitivul deciziei civile în discuție, în temeiul art. 281 1 alin. (1) C. proc. civ., cerere ce nu a fost soluționată până la data promovării revizuirii. În motivarea căii de atac, revizuenta arată că sunt întrunite cerințele art. 322 pct. 1 C. proc. civ., contradictorialitatea deciziei Înaltei Curți constând în faptul că, deși textul de lege pe care însăși instanța supremă îl citează nu statuează aplicarea procentului la cifra de afaceri, totuși, judecătorii rețin că procentul se aplică la cifra de afaceri.

La pagina 8 a deciziei, în mod contradictoriu instanța supremă reține faptul că "în mod greșit s-a reținut prin sentința atacată că aceste contribuții trebuie stabilite în sumă fixă și nu în procent din cifra de afaceri", iar "abaterea constatată prin actul de control și pentru care s-a dispus măsura contestată viza neactualizarea contribuției anuale, conform dispozițiilor legale mai sus-menționate și nu modul de stabilire al acesteia, respectiv în sumă fixă sau cotă procentuală", fără a indica raționamentul juridic pentru care instanța a menținut măsura dispusă de Curtea de Conturi. Corelativ, la pagina 9 din aceeași decizie se reține faptul că "nivelurile tarifelor și cel al contribuțiilor prevăzute la alin. (1) se stabilesc de A.N.R.E.

pe o perioadă de minimum 4 ani, fiind actualizate anual cu indicele de inflație, în condițiile legii, fiind date apoi publicității", pentru ca la următorul paragraf să se menționeze faptul că "din perspectiva acestor dispoziții legale conform cărora s-au perceput aceste contribuții, respectiv sub forma procentului de 0,06% din cifra de afaceri realizată din activitatea comercială desfășurată în sectorul energetic, care urmează a fi actualizate anual cu indicele de inflație, în condițiile legii, astfel că aprecierile instanței de fond cu privire la necesitatea stabilirii contribuției în sumă fixă sunt nefondate și fără temei legal". Stabilirea de către A.N.R.E.

a contribuției anuale datorate de operatorii economici reglementați, la nivelul unui procent din cifra de afaceri realizată anual din activitățile comerciale desfășurate în sectorul energetic, respectă cerința legală de actualizare anuală cu indicele de inflație prevăzut la art. 8 alin. (2) din Legea nr. 13/2007. În caz contrar, aplicarea indicelui de inflație la o cotă procentuală din cifra de afaceri (care include deja indicele de inflație) ar reprezenta o dublă inflatare, contrar dispozițiilor legale în vigoare și ar conduce la impunerea plății unei contribuții împovărătoare și excesive pentru operatorul economic reglementat și implicit la supradimensionarea în mod ilegal a veniturilor A.N.R.E.

În acest mod, A.N.R.E. este în imposibilitate de a pune în executare dispozitivul Deciziei nr. 7.222 din 12 noiembrie 2013. Mai arată revizuenta că dispozițiile Legii nr. 13/2007 s-au aplicat pentru prima oară în această materie în anul 2008, iar indexarea contribuțiilor cu inflație putea fi aplicată numai pentru anul 2009. Contradictorialitatea deciziei Înaltei Curți rezidă și în aceea că instanța supremă, la pagina 10 din decizia a cărei revizuire se solicită, a constatat faptul că "intimata A.N.R.E. nu și-a îndeplinit obligația legală de a percepe tarife pentru acordarea de licențe și autorizații, actualizate cu indicele de inflație începând cu data de 18 aprilie 2007, data preluării activității A.N.R.G.N., ceea ce presupune actualizarea nivelului stabilit în anul 2000 până în anul 2007. Astfel, pe de o parte instanța de recurs instituie A.N.R.E.

obligația de a actualiza tarifele cu indicele de inflație începând cu data de 18 aprilie 2007, iar pe de altă parte, în cuprinsul aceleiași fraze se dispune ca actualizarea să se facă pentru perioada 2000 – 2007. Mai mult decât atât, având în vedere că din redactarea deciziei nu se înțelege procentul cu care se impune a fi majorate tarifele atât în sectorul energiei electrice, cât și al gazelor naturale, aplicarea greșită a celor dispuse în lipsa unei motivări clare, fluente, ar genera destabilizarea întregii piețe de energie și gaze cu repercusiuni economice majore. 3. Apărările intimatei Curtea de Conturi Prin Întâmpinarea formulată la data de 30 mai 2014, intimata Curtea de Conturi a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulată împotriva Deciziei Înaltei Curți nr. 7.222 din 12 noiembrie 2013, motivat de împrejurarea că cererea nu se încadrează în niciunul dintre motivele expres și limitativ prevăzute de art. 322 pct. 1 - 10 C. proc.

civ. În ceea ce privește susținerile revizuentei, în sensul că dispozitivul Deciziei nr. 7.222 din 12 noiembrie 2013 ar cuprinde dispoziții contradictorii, potrivnice, ce nu pot fi aduse la îndeplinire, intimata arată că având în vedere soluția pronunțată, ("Admite recursul declarat de Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată"), ceea ce trebuie să aducă la îndeplinire revizuenta sunt măsurile dispuse prin Decizia nr. 4/2011 a Curții de Conturi care au fost menținute ca legale și temeinice în urma respingerii acțiunii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra revizuirii 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Examinând cu prioritate admisibilitatea căii de atac prin prisma prevederilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 1 C. proc. civ., invocat drept temei al cererii, revizuirea se poate cere "dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire". Prin Decizia nr. 7.222 din 12 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ce constituie obiectul cererii de revizuire, a fost admis recursul declarat de Curtea de Conturi, modificată Sentința nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a și pe fond, respinsă acțiunea formulată de revizuenta A.N.R.E., ca nefondată.

La data de 17 iunie 2014, A.N.R.E. a formulat cerere privind lămurirea dispozitivului deciziei pronunțate de Înalta Curte în Dosarul nr. 4346/2/2011. A invocat faptul că din cauza motivării lacunare, precum și a modificării de la un paragraf la altul a anului aplicării majorării, se află în imposibilitate de a aplica atât decizia atacată, cât și implicit Decizia nr. 4/2011 a Curții de Conturi. Cererea formulată de A.N.R.E. privind lămurirea dispozitivului Deciziei nr. 7.222 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca inadmisibilă, conform Încheierii nr. 2850/2014 a Înaltei Curți. Pornind de la soluția ce se solicită a fi lămurită, anume: "Admite recursul declarat de Curtea de Conturi împotriva Sentinței nr. 1207 din 21 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea ca nefondată", rezultă că ceea ce trebuie adus la îndeplinire de către revizuentă sunt măsurile dispuse prin Decizia nr. 4/2011 a Curții de Conturi a României, măsuri care au fost menținute ca temeinice și legale în urma respingerii acțiunii. Decizia nr. 4/2011 a fost emisă de Curtea de Conturi a României în procedura de valorificare a constatărilor consemnate detaliat în Procesul-verbal nr. 402 din 5 ianuarie 2011, urmare a misiunii de "Audit financiar al contului anual de execuție bugetară pentru anul 2009", la A.N.R.E.

Conform dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 republicată, având în vedere că s-au constatat abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, prin decizia menționată s-a comunicat conducerii autorității verificate măsurile ce se impuneau a fi luate, acestea fiind și cele ce urmează a fi puse în executare ca urmare a admiterii recursului declarat de Curtea de Conturi a României, modificării sentinței și respingerii acțiunii formulate împotriva Deciziei nr. 4/2011. Instanța de recurs nu a instituit aceste obligații prin decizia pronunțată, ci doar a analizat legalitatea și temeinicia actului administrativ dedus judecății, respectiv Decizia nr. 4/2011, care cuprinde constatările și măsurile dispuse de Curtea de Conturi a României în sarcina conducerii autorității petente.

În realitate, argumentele invocate în cuprinsul cererii de revizuire privesc considerentele reținute de instanța de recurs și vizează o așa zisă "greșeală de judecată" cu referire la algoritmul de aplicare al indicelui de inflație, a nivelului contribuțiilor percepute de la operatorii economici din sectorul energiei electrice, prevăzut de dispozițiile art. 8 din Legea energiei electrice nr. 13/2007 (pct. 1 Decizia nr. 4/2011) și a tarifelor pentru acordarea de licențe și autorizații (pct. 2 din Decizia nr. 4/2011). 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în revizuire Având în vedere toate considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 326 și 328 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de A.N.R.E. împotriva Deciziei nr. 7.222 din 12 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2014. Procesat de GGC - MI